Inginerul Nicolae Guja: Unele reflecţii privind evoluţia ARO (II)
Consider că a fost o greşeală de management la nivel naţional privind concepţia tehnică atât de produs, cât şi tehnologică. În decada anilor ’70, s-a făcut o reorganizare a cercetării ştiinţifice, băgându-se în aceeaşi oală cercetarea ştiinţifică fundamentală, care se desfăşura în institute, cu cercetarea tehnică de produs şi tehnologică, ce se desfăşura în uzine, reducându-se prin aceasta activităţile desfăşurate în întreprinderi de către Serviciul Constructor şi Serviciul Tehnic, limitându-se personalul acestor servicii considerat „personal TESA, (Tehnic, Economic, Social, Administrativ), adică personal ajutător neproductiv”. Transferându-le din activităţi către institutele de cercetare şi proiectare, care aveau alte conduceri şi multe alte preocupări, multe probleme de concepţie tehnică tehnologică specifice produsului (în special, problemele de mecanizare a producţiei) au fost neglijate. La lipsa de competitivitate a mai contribuit ceva, nefolosirea raţională a forţei de muncă inginereşti. Când mă refer la forţa de muncă inginerească, mă refer la toţi cei care sunt capabili să facă muncă de concepţie tehnică, indiferent că au diplomă de inginer sau de tehnician. În cele ce urmează mă voi referi la ingineri cu diplomă, deoarece, până la înfiinţarea facultăţilor de subingineri, prin anii ’70, numai inginerii erau pregătiţi pentru a face muncă de concepţie tehnică.
Îmi amintesc din anii în care am lucrat la IMS de tehnicieni ca Armeanu, Negoiţă, fraţii Rolea şi alţii cu care noi, din Serviciul Tehnic, ne consultam de multe ori
Un inginer învaţă şi este pregătit să facă tehnică. Ca absolvent de Politehnică, transformarea sa în dispecer al producţiei îl descalifică din punct de vedere al concepţiei tehnice, lipsindu-l de practica acestei munci. Sigur, se pune întrebarea: cine să facă lucrările care sunt legate de rutina şi problemele organizatorice de urmărire ale producţiei curente. Răspunsul este clar, tehnicienii cu studii tehnice medii. Aceşti tehnicieni, în special, cei care au trecut prin şcoala producţiei, sunt capabili să facă lucrurile de tehnică curentă organizatorică şi scriptică la fel de bine sau chiar mai bine decât inginerii, datorită cunoaşterii problemelor oamenilor din ateliere. Aceşti tehnicieni, cei mai talentaţi, dotaţi de la natură, pot să facă şi concepţie tehnică la acelaşi nivel cu inginerii, evident, după un timp, în care îşi însuşesc din practică şi astfel de cunoştinţe. Din experienţa mea de uzină, tehnicienii care au talentul de a concepe soluţii practice sunt capabili, de regulă, să dea soluţii simple şi foarte eficiente la apariţia unor probleme tehnice curente. Ce înseamnă această dotare de la natură despre care am vorbit mai sus.
Orice om care lucrează la un obiect oarecare poate sugera cu ce se poate îmbunătăţi activitatea sa. Dar numai oamenii înzestraţi de la natură, deci care au talent, pot sugera, pe baza practicii generale, îmbunătăţiri în cazuri unde nu au activat direct. Îmi amintesc din anii în care am lucrat la IMS de tehnicieni ca Armeanu, Negoiţă, fraţii Rolea şi alţii cu care noi, din Serviciul Tehnic, ne consultam de multe ori. Evident, aceştia sunt puţini, deoarece nu au pregătirea teoretică, dar potenţialul lor de cunoştinţe practice câştigat în timp, de-a lungul a mulţi ani, trebuie folosit în munca de concepţie tehnică, alături de ingineri şi subingineri specializaţi în concepţie tehnică. Inginerii, prin ale lor cunoştinţe multiple de tehnică, cultură ştiinţifică şi, în special, limbi străine (pe care trebuie să le aibă din facultate sau să le înveţe paralel cu activitatea de uzină), trebuie să aibă sarcină concretă să gândească şi să pună în practică eficientizarea şi maximizarea rezultatelor producţiei, astfel ca produsul muncii întreprinderii să fie competitiv, tehnic şi economic, comparându-l permanent cu ce se realizează în alte părţi ale lumii. Această sarcină trebuie să se realizeze după un plan cu date concrete de reducere a volumului de muncă manuală, de scădere a preţului de cost şi de creştere a calităţii cu termene în timp. Acest lucru se face în ateliere de proiectare la planşetă, iar acum şi la computer, laboratoare de cercetare, ateliere de prototipuri şi încercări, respectiv activitate de concepţie tehnică, specializată pe produsul respectiv, unde cei care fac inginerie gândesc teoretic şi apoi pun pe hârtie (iar, în prezent, pe suport electronic) şi urmăresc dacă cele gândite teoretic privind componentele sau instalaţiile corespund în practică, urmărind aplicarea în ateliere de execuţie şi de încercări.
Insist asupra acestei cerinţe; proiectantul trebuie să urmărească proiectul pas cu pas, până la aplicarea sa în producţia de serie. (Acest lucru nu se mai face cum trebuie, dacă proiectarea nu este acolo unde se execută fizic.) Dar nu este suficient numai atât. Este necesar să se lucreze în paralel la scăderea preţului de cost şi la creşterea calităţii gândind şi construind mecanizarea producţiei. Aceasta nu se face numai cumpărând utilaje şi instalaţii. Pe lângă acestea, dacă nu ai suficienţi bani de investiţii sau dacă nu găseşti ceva care să corespundă concret unei situaţii de reducere a preţului de cost al unei piese sau a unui ansamblu, pui mintea la contribuţie la concepţia tehnică tehnologică şi faci ce trebuie în propriile ateliere de proiectare şi autodotare. Este o muncă ce trebuie să se facă continuu şi susţinut, nu în „hei rup”, când apar necazuri în producţie. Un motor nou, mai ieftin şi cu consum mai redus, nu se gândeşte peste noapte şi nu se pune pe hârtie în câteva zile, iar apoi nu se face din prima încercare. O maşină nu se gândeşte şi nu se face într-un an. Pentru aceasta se fac ateliere de prototipuri şi standuri de încercări experimentale şi sunt necesare multe modele şi căutări de-a lungul anilor. Calitatea producţiei nu se asigură numai încercând să elimini în producţia de serie diverse deficienţe. Aceasta se face pregătind producţia, astfel ca să dispară cât mai multe deficienţe înainte de începerea producţiei de serie, eliminând cauzele, spre a reduce problemele ce pot apărea în timpul fabricaţiei. Aceasta se face în atelierele proprii specializate pe producţia de SDV-uri şi instalaţii. Creşterea volumului producţiei şi scăderea preţului de cost al produsului nu se fac numai mărind numărul salariaţilor, ci reducând volumul de muncă manuală pe unitatea de produs şi consumul de materiale prin mecanizare şi economii.
Gradul de mecanizare a muncii la Dacia, acum 25 ani, asemănător cu cel de la ARO
Pot să afirm, la modul general, că atunci când mi-am început activitatea, la mijlocul secolului trecut (1957), în producţia de serie, pe o maşină unealtă lucrau trei oameni (în fiecare schimb, câte un om). După 50 de ani, acolo unde productivitatea muncii a evoluat în ritmul global, un om lucrează azi la trei maşini. Într-un schimb, un om supraveghează trei maşini diferite sau foloseşte o maşină multioperaţională, care poate executa într-o singură prindere ceea ce se făcea altădată pe trei maşini diferite sau chiar mai multe. Această evoluţie se asigura pe la începuturi prin cumpărare de maşini unelte şi instalaţii, dar şi prin ateliere de autodotare specializate. Astăzi, la marii producători de produse în serie (cum este automobilul), aceste ateliere de autodotare au devenit, în timp, fabrici de instalaţii şi maşini unelte pentru produsul respectiv, capabile să producă maşini unelte şi instalaţii de mare productivitate, care servesc întreprinderea mamă, dar care şi vând la preţuri bune produse de înaltă tehnicitate, pe care le produc, aducând în acest fel fonduri de investiţii la întreprinderea mamă. Această gândire evolutivă trebuie să fie piatra fundamentală a producţiei de serie şi trebuie să fie clară pentru orice om care lucrează în tehnică, indiferent de nivelul pe care îl ocupă pe scara producţiei. Din păcate, această gândire nu a fost cultivată la noi înainte de 1989, accentul fiind pus pe volumul de muncă manuală efectuată în ritmul de “hei rup” la produsul de serie, adică mărind numărul de „salariaţi direct productivi” şi efortul uman depus.
Urmăresc cu mare interes articolele „Istoria ARO” publicate de Evenimentul Muscelean şi am constatat că marea majoritate a celor intervievaţi nu se referă la faptul că exista o mare discrepanţă între volumul de muncă manuală depusă de muncitorii şi tehnicienii noştri şi cea a celor străini, datorită dotării acestora din urmă cu maşini, instalaţii şi mecanisme de mare eficienţă. Dintre tehnicienii care au cunoscut producţia în uzinele din Occident, unul singur (cineva care fusese la Citroën în Franţa) a făcut referire la decalajul mare dintre gradul de mecanizare existent acolo şi cel de la ARO, marea majoritate referindu-se doar la îndemânarea deosebită şi inventivitatea oamenilor noştri. Calităţi incontestabile la mulţi din oamenii noştri, dar insuficiente spre a compensa lipsa de mecanizare. (Acest lucru poate fi văzut azi de oricine dacă compară gradul de mecanizare a muncii la Dacia la Mioveni cu gradul de mecanizare la aceeaşi uzină acum 25 de ani şi care era asemănător cu cel de la ARO.) Toată această evoluţie a tehnicii la nivel global nu a apărut, însă, peste noapte, ci a fost o urmare a activităţii inginereşti de concepţie tehnică, nu făcută întâmplător ca inovaţie de unul sau altul, ci ca urmare a unei activităţi organizate şi dezvoltate în timp în acest scop.
La ce nivel s-a ajuns în zilele de azi, în condiţii de competiţie globală? În revistele tehnice se citează cazul unei întreprinderi americane, la care, dintr-o mie de salariaţi, 650 lucrează pentru concepţie tehnică (planşetă, calculatoare, laboratoare, ateliere prototipuri, ateliere de autodotare cu maşini unelte şi instalaţii, încercări şi probe pentru prototipuri etc.) şi 350 lucrează ca operatori la producţia de serie, care şi ei au standuri de probe pentru serie, deci, o parte din cei 350 sunt, practic, controlori de calitate. Restul, vreo 300 operatori de serie, produc cât produceau 2000 în urmă cu 30 sau 40 de ani. Cum s-a ajuns aici? Urmare a competiţiei la nivel global. Marii producători se frământă permanent cum să facă faţă concurenţei, producând mai bine calitativ şi mai economic, făcând şi desfăcând alianţe şi combinaţii, în care personalul tehnic cumulat poate asigura să se producă mai ieftin şi mai bine decât concurenţa, iar cei care nu au acţionat din timp dispar, nemaifăcând faţă din punct de vedere economic. Cea mai nouă combinaţie de acest fel în lumea automobilului, se ştie, este cea făcută de Renault – Nissan în anul 2012. La baza acestei activităţi inginereşti de concepţie tehnică stau cunoştinţele ce se acumulează în şcoală şi în uzină. Hotărâtor pentru formaţia profesională a unui inginer sunt primii doi, trei ani în uzină, când se cimentează ceea ce vei face, de regulă, toată viaţa. Cel care fuge după posturi mai bine plătite sau în care să distribuie primele la subordonaţi acela nu poate fi om de concepţie. Poate spune că lucrează în concepţie, dar nu este „om de concepţie”. Creativitatea şi capacitatea de inovare sunt atribute hotărâtoare pentru a caracteriza un om de concepţie, iar acestea au două componente: talentul şi gradul de instruire, care se completează şi se interacţionează reciproc cu munca.
Pentru o mai bună înţelegere a acestor probleme, mă voi referi la două exemple chiar din domeniul tehnicii. Edison, marele inventator american, creatorul becului electric, al fonografului, al microfonului, al primelor reţele electrice şi altor invenţii cu care a rămas în istorie, nu a avut studii de inginerie, dar a avut un mare talent creator. Totuşi, a mizat pe curentul electric continuu, mai simplu, dar care s-a dovedit a nu fi cel potrivit dezvoltărilor ulterioare. Contemporanul său, Nicolae Tesla, alt inventator american (de felul lui, român din Banatul sârbesc), creatorul motorului asincron, având studii de inginerie, pe baze ştiinţifice, a mizat pe curentul electric alternativ, mai complex, dar care s-a dovedit a fi cel potrivit dezvoltărilor ulterioare. Concluzia: „Munca şi talentul, adică aptitudinile pentru o astfel de muncă, sunt hotărâtoare în creaţie, dar ştiinţa asigură optimizarea”. Cel puţin 8 până la 10 ani, un inginer trebuie să lucreze nemijlocit în concepţie tehnică, după absolvire, spre a-şi dezvolta competenţele şi spre a face rentabilă investiţia în cunoştinţele sale tehnice acumulate în anii de şcoală şi numai după aceasta poate trece şi în management şi în alte activităţi.
Un exemplu al faptului că acest lucru era înţeles încă din secolul 19 îl putem găsi chiar în curtea noastră, adică în ţara noastră. Cel care a fost Ionel Brătianu, cunoscutul om politic român din timpul Primului Război Mondial (argeşean de la Piteşti), a fost inginer absolvent al Şcolii Politehnice din Paris şi a lucrat iniţial ca inginer în echipa lui Anghel Saligny, la proiectarea şi construcţia complexului de cale ferată şi poduri de peste braţul Borcea şi al Dunării, la Feteşti-Cernavodă, prin anii de după 1890, complex care a constituit prima realizare de mare anvergură a tehnicii româneşti, şi abia după aceasta a intrat în politică. În situaţia familiei sale de mari moşieri este evident că nu din raţiuni de stare materială a preferat să facă iniţial inginerie pe un post de concepţie tehnică şi nu management şi politică. Cele arătate aici ridică întrebarea: ce pregătire trebuie să aibă cei care vor ajunge să facă o asemenea muncă de concepţie. În ce priveşte omul, tehnicianul sau inginerul, nu pot să spun decât că trebuie să fie un om de capacitate normală, dar care să posede nativ talent pentru o asemenea meserie. Acest talent înseamnă plăcerea de a căuta să înţelegi cum se face şi se desface ceva şi capacitatea de a căuta şi imagina ceva care să fie mai bun, folosind talentul propriu, prin învăţare din cuceriri ale ştiinţei descrise prin cărţile şi revistele de specialitate din întreaga lume. În termeni populari, să ai capacitatea şi plăcerea de a „şurubări”, dar şi de a citi pentru a învăţa. Evident, acest talent trebuie să fie dublat de plăcerea de a munci pentru a realiza ceea ce ai gândit, deoarece, în caz contrar, cel mai adesea, vor rămâne numai idei.
O societate care nu va şti să impună în şcoală o opinie în favoarea muncii bazate cinstit pe competiţie cinstită va pierde competiţia socială
Lucrul acesta este valabil, de altfel, pentru orice meserie şi aici intervine societatea prin învăţământ pentru a eficientiza folosirea resurselor umane. Întâi, prin educaţia tinerilor, spre a li se forma obişnuinţa de a munci şi învăţa sistematic şi apoi prin selectarea tinerilor după capacităţi şi abilităţi, în funcţie de sarcinile ce le vor avea de rezolvat în viitor, pentru a munci eficient. Insist asupra acestor cerinţe. Omul este o fiinţă gregară, aşa că nu este necesar să fie învăţat cum să se distreze. Învaţă singur. În ce priveşte munca, omul învaţă şi singur să muncească, de nevoie, dar aici intervine necesitatea de a face ca munca să fie eficientă şi acest lucru se învaţă în şcoală. A munci eficient înseamnă a face lucru de calitate, în toleranţă, dacă vorbim de tehnică, iar toleranţele de azi nu mai sunt cele de ieri şi, mâine, nu vor mai fi cele de azi. A munci eficient înseamnă a produce mai economic şi mai frumos, deci, mai ieftin şi mai bine decât alţii. Societatea care nu va face acest lucru se va târî în coada celor care ştiu a munci eficient şi care ştiu să aprecieze şi să retribuie corect eficienţa muncii. Spre a face acest lucru, sunt necesare seriozitate, corectitudine şi cinste faţă de societate, dar şi invers, şi a societăţii faţă de oameni, creând condiţii de învăţare pentru toţi cei care vor şi pot să înveţe. Acest dublu circuit trebuie să se înţeleagă de către oameni.
La orice nivel, dacă un adolescent vede că se poate intra în viaţă cu relaţii, cadouri sau alte alea, acela va deveni, mai mult ca sigur, o frână în progresul societăţii, dacă ajunge pe unde nu corespund competenţele sale. O societate care nu va şti să impună în şcoală o opinie în favoarea muncii bazate cinstit pe competiţie cinstită va pierde competiţia socială. Subliniez cuvântul „să impună”, deoarece, în condiţiile actuale, pare că „miroase urât a transpiraţie” pentru unii cărora munca li se pare dizagreabilă, dar au mijloace economice sau politice de a-şi impune părerile. Lăsând la competiţie munca şi distracţia, va avea câştig de cauză distracţia, deoarece distracţia asociată cu şmecheria este, de regulă, mai atractivă şi mai strălucitoare. Atractivă şi mai strălucitoare, dar contraproductivă din punct de vedere social.