La începuturile sale, uzina a funcţionat prin căderea apei, cu ajutorul unei instalaţii a vechii fabrici de hârtie
Graţie relatării captivante a inginerului Gheorghe Buzatu, ne-am întors în timp, într-un Câmpulung vibrând de viaţă, datorită micilor afaceri care dădeau oamenilor de muncă. Cât timp a duduit industria locală, s-a trăit bine la Câmpulung, pe care interlocutorul ales pentru acest episod ni-l descria drept „raiul pe pământ”, pentru că localnicilor le erau satisfăcute nevoi esenţiale: slujbe în atelierele şi fabricile locale, un învăţământ care asigura viitorul absolvenţilor de şcoală profesională, liceu ori facultate, mâncare la preţuri rezonabile, restaurante accesibile tuturor şi, cel mai important, faptul că muscelenii nu duceau grija zilei de mâine atâta timp cât munceau. Din biografia profesională a inginerului Gheorghe Buzatu, pe care o vom dezvolta într-o ediţie viitoare, reţinem, deocamdată, două repere. În anul 1967, a absolvit facultatea la Braşov, la Secţia de Maşini Unelte şi Scule, după care s-a reîntors la ARO, pentru perioada de stagiatură, la Secţia Prelucrări 1240. În acelaşi an, s-a transferat la Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini, instituţie pe care, cinci ani, a condus-o din poziţia de director adjunct. În 1984, a revenit la fabrică, la Mecanicul Şef, devenind şeful Atelierului de Proiectare, Reparaţii Maşini şi Utilaje. Avea în subordine 24 de ingineri proiectanţi, tehnicieni, desenatori şi răspundea de toată întreprinderea, în ceea ce priveşte reparaţiile maşinilor-utilaje.
Până să se transfere la uzină, cumnatul său a lucrat, ca mecanic şef, la Castelul Peleş şi l-a cunoscut pe Regele Mihai I
Gheorghe Buzatu, de loc din comuna Lereşti, s-a născut la data de 28 ianuarie 1941, într-o familie de ţărani mijlocaşi. Casa părintească este situată pe strada Valea lui Pătru, care separă satul Voineşti de satul Lereşti. „Aveam o bază materială destul de bună.”, spunea despre situaţia familială Gheorghe Buzatu, a cărui mamă se îndeletnicea cu lucrări de artizanat, realizate la războiul de ţesut, şi tot în sarcina ei intrau bunul mers al gospodăriei şi creşterea animalelor. Tatăl, de meserie chirigiu, se ocupa de transportul materialelor, având şi căruţă cu cai, şi căruţă cu boi. „O perioadă, a avut ajutorul unor cunoştinţe, care mai plecau fie cu carul cu boi, fie cu căruţa cu cai. Dintre activităţile mai deosebite, transporta material lemnos din munţii din apropiere, zona Voina, Dobriaşu ş.a.m.d., şi alte materiale, până la Alexandria. Transporta var, de exemplu, iar de acolo se întorcea cu cereale, care erau necesare aici. Exista preocupare şi, în permanenţă, de dimineaţă, până noaptea, zi de lucru sau sărbătoare, era numai şi numai muncă.”, povestea Gheorghe Buzatu despre părinţii săi, oameni gospodari.
Fratele mai mare, Ion Buzatu, lucra la Întreprinderea Metalurgică de Stat Câmpulung. Tânărul strungar executa piese pentru elicea de avion IAR. La începuturile sale, fabrica de la Câmpulung a avut norocul transferului unor oameni cu experienţă de la Braşov, care s-au instalat în Muscel, cu familii, care au avut, care nu, s-au căsătorit aici. Braşovenii şi-au pus amprenta asupra întregii activităţi a uzinei muscelene. În afară de fratele său mai mare, căruia îi datorează primul contact cu întreprinderea, Gheorghe Buzatu a mai avut un cumnat, Ion Drăgoi, care se pricepea foarte bine la sudură. „Fiind din zona Prahovei – Comarnic, o perioadă, până să vină la Câmpulung, a lucrat, ca mecanic şef, la Castelul Peleş. Îl cunoştea bine pe Regele Mihai.”, a adăugat naratorul nostru, care, pe când era copilandru, a fost delectat cu povestirile cumnatului despre diferite aspecte din viaţa cotidiană a Majestăţii Sale. „Când rămânea cu maşina într-o zonă şi nu avea capacitatea de a rezolva, lăsa maşina acolo şi venea să sprijine muncitorii de la castel.”, îşi aminteşte din relatările cumnatului său.
Ion Drăgoi a venit la ARO, ca sudor, unde avea un atelier cu mai mulţi muncitori, unii, în prag de formare, alţii, deja calificaţi în sudură. Aceştia confecţionau piese asamblate prin sudură, pe lângă recondiţionări de piese de fontă mari, cum era blocul motor şi chiulasa blocului motor, corpuri de pompă de apă şi carcase. Într-o perioadă, I.M.S. a avut turnătorie de fontă, unde se turnau motoare, blocuri, etc. Unde a fost Secţia Forjă, erau cubilourile în care se topea fonta şi care produceau masiv, raportat la perioada de început a uzinei. „Într-o parte a întreprinderii se făceau pregătiri pentru încărcarea cubiloului, unde din diverse materiale se spărgeau bucăţi, prin intermediul unor greutăţi, care erau înălţate la o anumită distanţă. Era ceva rudimentar, dar se lucra. Era o activitate organizată, în care fiecare ştia ce are de făcut.”, povestea Gheorghe Buzatu.
Uzina a folosit o instalaţie a fostei fabrici de hârtie care funcţiona prin căderea apei
În 1947, întâmplarea a făcut ca băiatul în vârstă de şase ani să fie adus de fratele său, strungar la fabrică, la locul de muncă al acestuia, unde a văzut cum îşi lucrează piesele. „Acasă, găseam diferite piese. O perioadă, s-au făcut la întreprindere şi lacăte, foarte reuşite. Fratele sau cumnatul a adus un geamantan de piese din care se confecţionau lacătele. Mai executa în timpul liber, dar, după ce am văzut partea aceasta de tehnică, mi-a plăcut foarte mult. Aveam improvizat într-un spaţiu cu fel de fel de cutii, cu table, despre care ziceam că le sudez… lacăte mai confecţionam cât se putea, ajutam la treaba respectivă şi mi-a plăcut foarte mult.”, mărturisea Gheorghe Buzatu, care, de copil, a prins dragoste pentru meşteritul unor piese.
De la inginerul Buzatu am aflat câteva informaţii deosebit de interesante, pierdute în negura uitării, în cazul celor care au lucrat la uzină de la începuturile sale. Le aducem în actualitate, graţie relatării celui care, în urmă cu 66 de ani, a văzut la faţa locului un sistem spectaculos pentru acele timpuri, dar şi pentru ochii de copil care au perceput o realitate pe care o vom descrie în continuare. „În această perioadă, ca un fir roşu a rămas în sistem o parte din instalaţii de la fosta fabrică de hârtie. Era folosită forţa apei în cădere pe o turbină. De la Lereşti, unde este punctul „Firică”, în zona râului, spre Măgură, era confecţionat un stăvilar tehnic, bine construit, şi capta apă de acolo, din zona respectivă, şi o ducea în întreprindere. Construcţia era din ziduri, pe o lungime de aproximativ 100 de metri şi lăţimea de 10 metri, era un caldarâm de piatră pentru liniştirea apei. Aşadar, apa trecea pe pietrele acestea şi o linişteau, ca să se depună şi nisipul, şi, după aceea, ea curgea frumos şi intra într-un canal de 1,60 metri, din beton. Acest canal venea pe marginea Măgurii, păstrând cota de curgere minimă, dar, totuşi, să ajungă la un nivel. Astfel încât a ajuns cu ea la 100 şi ceva de metri pe verticală. Această înălţime este foarte importantă pentru randamentul unei instalaţii. Deasupra întreprinderii exista un bazin construit din beton şi acoperit, unde curgea apa şi se asigura un debit mai mare. Şi de acolo pleca pe un tub din oţel, confecţionat prin nituire – era bandă înfăşurată şi, unde se suprapunea, erau nituri – şi ajungea până în întreprindere, în subsol.”, este descrierea instalaţiei rămase de la fabrica de hârtie.
Apă şi curent electric, fără niciun ban
Aici era o secţie de roţi dinţate sau, mai bine zis, un spaţiu pentru o turbină care avea 10-12 metri. Apa punea în mişcare turbina respectivă. „De la turbină pornea o serie de arbori ramificaţi, cu roţi dinţate, a căror mişcare era cooptată de o serie de maşini unelte, prin intermediul unor curele de transmisie, curele late, la aceste maşini unelte – strunguri. La subsol circula forţa motrică, iar în întreprindere existau aceste strunguri. Deci, omul lucra şi primea acolo mişcarea de rotaţie. Nu era nevoie de niciun motor, de niciun fel de curent electric. Curentul electric, care era necesar pentru o serie de procese, era realizat pe plan local, prin intermediul unor dinami de diferite mărimi şi în diferite locuri. Procesul de uzinare a hârtiei cerea o cantitate mare de apă, dar orice întreprindere are consum de apă. Apa şi curentul electric era realizate fără niciun ban, deci, întreprinderea nu primea curent de nicăieri şi funcţiona prin căderea apei.”, a continuat relatarea extrem de interesantă a inginerului Buzatu despre acest sistem, pe care fabrica îl folosea încă în 1947, când a fost el acolo, împreună cu fratele său. „Turbina mişca aceste elemente şi, atunci, s-au adus strunguri ca să prelucreze piese mărunte pentru fabrica de avioane, cu care I.M.S. avea colaborare. Dar, după o perioadă, a dispărut. Apa de la turbină curgea pe un canal mare – şi acum am imaginea – şi traversa strada în dreptul facultăţii. Pe stradă era un pod metalic şi se vedea cum curge apa în râu… era o apă de munte, curată, chiar dacă a trecut prin turbine, nu era nicio problemă, fiindcă erau toate spălate, nu era ulei, nu erau probleme de poluare.”, a mai precizat Gheorghe Buzatu.
Vechea amenajare există şi în prezent. Pe anumite porţiuni, s-au dezvelit tuburi de beton, folosite atunci pentru apă. Mult timp cât a funcţionat uzina, până aproape de perioada de final, bazinul descris mai înainte a fost folosit ca sursă de apă. A fost amenajat cu tot felul de instalaţii, automatizat şi îmbunătăţit. „Ţin minte că, la un moment dat, până în 1947 – este anul pe care eu am putut să-l reţin, fiind micuţ atunci – acest bazin s-a spart. Jos erau casele din Voineşti, care au fost inundate. Pereţii au fost smulşi de forţa apei, ce a fost atunci! Dar imediat s-au luat măsuri şi a fost refăcut şi mai solid, ca să reziste în timp.”
Aproape toată industria locală folosea apa pentru punerea în mişcare a utilajelor
Tot legat de tehnică şi de folosirea apei, în zona la care a făcut referire relatarea lui Gheorghe Buzatu, strada Valea lui Pătru, ce separă cele două sate, Lereşti şi Voineşti – comuna a luat numele satului unde existau şi există şi astăzi cei mai înstăriţi locuitori – un gospodar pe nume Răcaru se îndeletnicea cu prelucrarea lemnului, construindu-şi pentru acest lucru o mică fabrică. „Materialul lemnos era adus din zona de munte cu forţa apei, deci, prin plutire, nu băga maşini. Era şi un tren mic, folosit pe vremea nemţilor, o mocăniţă care căra lemn, până aproape de Stâlpeni. Prin spatele Întreprinderii ARO era traseul, până la Stâlpeni. Şi buştenii veneau pe apă. Aici erau traşi pe zone, pentru uscare, şi băgaţi la prelucrare. Avea două sau trei gatere care spintecau buşteanul. Cum a făcut, fără să folosească curentul electric? Cum s-a înţeles cu firma? A spart în tubulatura care transporta apă la partea superioară şi a luat o cantitate de apă. Dacă a spart, ieşea apa. Asta era condusă pe nişte jgheaburi în cădere şi cădea pe o roată de apă. Roata era foarte mare, puternică şi transmitea mişcare cu fel de fel de arbori şi roţi la toate maşinile necesare care prelucrau lemnul: circulare, dinamuri, etc. Toată zona era plină de material lemnos, de rumeguş, nu vedeai decât scânduri stivuite, în aşteptare, pentru uscare şi comercializare, care plecau fie în ţară, fie în străinătate.”, ne-a prezentat Gheorghe Buzatu povestea unuia dintre bogătanii Lereştiului, care făcea bani din exploatarea lemnului.
În acele vremuri, erau două fabrici de cherestea, una cu o producţie mai mică, cealaltă, deţinută de Răcaru, cu o producţie mai mare. Cei doi proprietari erau rude şi se înţelegeau în afaceri. Ceea ce a dorit să sublinieze interlocutorul nostru, dându-ne acest exemplu, este aspectul utilizării apei. Şi tot referitor la apă, de la podul Braşovului era o gură de captare a unui iaz, care trecea prin centrul oraşului. Iazul cu pricina era folosit de multe roţi de apă. Imediat după podul Braşovului funcţiona o moară pentru făină de porumb. „Chiar acolo era o forjă care executa şi prelucra diferite construcţii metalice. Puţin mai jos, o altă roată punea în mişcare o piuă cu ciocane, care prelucra postavul şi îl făcea fin. Aceasta lucra zi şi noapte. La câţiva paşi mai jos, o altă roată punea în mişcare un darac pentru prelucrarea lânii. Veneau gospodarii cu saci cu lână, care, într-un final, era scoasă sub formă de caiere, sub formă de valuri, frumos aranjată. În spaţiul amenajat erau tot felul de maşinării care te impresionau, te făceau să zici că este o nouă fabrică de filatură, dar făcea alte lucrări. Mai jos de aceasta, în zona Scheiului, era o fabrică de prelucrare a lemnului, tot aşa, prin forţa apei, dezvoltată, care a funcţionat mult timp (vizavi de Fabrica de Matriţe, spre râu). Era o bogăţie de material lemnos!”, afirma inginerul Buzatu.
Urmau alte trei unităţi care funcţionau după acelaşi principiu. În zona Gării exista o moară, care a fost modernizată cu motoare electrice, pentru prelucrarea pietrei. O parte din iaz era dusă şi în Parcul Kretzulescu, frumos amenajat şi plin de vegetaţie. „Erau nişte căi unde puteau să funcţioneze bărci de mici dimensiuni, căci apa era măricică. Erau terase amenajate cu scene, unde se ţineau serbări câmpeneşti, cu anumite ocazii, iar pe marginea parcului funcţiona un trenuleţ continuu, un trenuleţ de mină, frumos realizat.”, atracţia copiilor aduşi de părinţi în Kretzulescu. „Toată zona râului era împânzită de o vegetaţie extrem de interesantă, era totul verde şi curat! În zona Alexandru cel Bun, de exemplu, erau câteva case, restul era liber. Îmi aduc aminte, copil fiind, că mă trimitea mama la Valea Româneştilor, de unde luam câte o damigeană de apă sulfuroasă de la izvor. Totul era semi-sălbatic, mergeam pe o potecă, nu erau case, nu era drum, dar era plăcut din punct de vedere al sănătăţii.”, sunt amintiri despre o perioadă frumoasă şi curată a Câmpulungului de altădată.
După 1947, uzina a început să se dezvolte, a desfiinţat roata despre care Gheorghe Buzatu ne-a povestit mai înainte, s-a mai construit, iar din spaţiile făcute pe vremea nemţilor s-a amenajat o serie de ateliere, în care s-au confecţionat bunuri de larg consum.