Destăinuirile directorului făcute lui Constantin Gheorghe în noaptea în care au fost împreună de serviciu pe uzină
În anul 1975, s-a întâmplat ca, într-una din programările care se făceau pentru ofiţerii de serviciu pe uzină, lui Constantin Gheorghe – actualul preşedinte al Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, care, mai bine de trei decenii, a lucrat la Organizarea Muncii – să-i vină rândul într-o noapte de sâmbătă. În acele timpuri, conducerea a luat hotărârea ca şefii de secţii şi alţi salariaţi de la vârful fabricii să facă de serviciu din partea Biroului Comitetului Oamenilor Muncii, în paralel cu ofiţerul de serviciu. Când s-a dat această dispoziţie, directorul Victor Naghi a cerut ca el să fie pus pe data de 1 a lunii, ca să ţină minte mai uşor ziua în care trebuie să se achite de obligaţie. Primul gând care i-a trecut prin minte lui Constantin Gheorghe, care a nimerit pe aceeaşi tură cu Naghi, a fost să ceară să fie înlocuit. Avea posibilitatea să-şi schimbe programarea, întrucât unul dintre cei care aveau în sarcină activitatea respectivă era coleg la Organizare cu el. „Am vrut să ies de acolo când am auzit de Naghi.”, îşi aminteşte şi acum ce teamă l-a încercat gândindu-se că va face de serviciu în aceeaşi noapte cu directorul. S-a frământat puţin, neştiind cum să procedeze, însă a renunţat la ideea de a face schimb cu altul, după ce s-a răspândit în uzină numele colegului de tură al lui Victor Naghi.
De la Naghi a aflat cum au rezolvat fraţii Guja grupul conic
Naghi era o personalitate care te obliga s-o respecţi. Astfel l-a perceput Constantin Gheorghe înaintea experienţei trăite în noaptea în care au făcut de serviciu împreună. După lunga discuţie purtată nu ca de la director la subaltern, ci de la om la om, interlocutorul nostru a avut convingerea că nu s-a înşelat în privinţa lui. „A venit ziua respectivă şi m-am conformat: halat călcat, pixuri, stilouri, creioane, hârtie în fiecare buzunar. Mă gândeam: îmi cade unul, ce fac? Naghi a venit la ora şapte, a dat telefon, a vorbit cu mine şi mi-a cerut să-i trimit maşina de serviciu acasă. A venit la uzină… era şofer Puiu Taină. Acesta făcea de serviciu şi era cu maşina la poartă pentru anumite intervenţii. Era frumos şi foarte îngrijit, un om serios.”, este impresia lăsată de apariţia lui Naghi în acea seară a lui ’75. „A intrat pe poartă, i-am dat raportul – aşa era disciplina – la care mi-a spus: „Nu pleci, că vin şi te iau ca să facem controlul în uzină.” A venit pe la unsprezece şi mi-a făcut un semn (cu ochiul) ca să-l urmez.”, povestea Constantin Gheorghe.
Împreună cu Victor Naghi, a plecat în control. „Scrie asta! Scrie cealaltă!”, îi dicta Naghi în timp ce mergeau prin fabrică. „Toate neajunsurile pe care le-am găsit le-am notat. „Îmi faci un raport, luni, ca să-l discut în BCOM.”, i-a cerut Naghi. Pe măsură ce controlul avansa, între cei doi s-a închegat o discuţie mai apropiată. La un moment dat, uzina a oprit activitatea pentru curăţenie. „Coborând pe la tâmplărie, pe alee, mă opreşte. „Stai un pic. Tu ce auzi acum?” Eram timorat, emoţionat, tot timpul, gândindu-mă că-mi găseşte ceva şi că cine ştie ce păţesc. „Ce să aud, tovarăşul director?”, am întrebat. „Ascultă, mă!” „N-aud nimic!” „Mă, tu eşti surd?” „Tovarăşul director, se aud nişte păsări!” Şi aşa era. Toată Măgura răsuna de triluri… se făcea ziuă. „Păi, vezi?! Hai să le ascultăm! Fii atent ce intrări au! Cum se opresc toate! Ele n-au dirijor, măi! Pe voi trebuie să vă împingă cineva, că voi faceţi, dar mai greu.”, a reprodus Constantin Gheorghe dialogul avut cu directorul, în urmă cu 38 de ani.
Cu Naghi alături, a colindat fiecare secţie. Dimineaţa i-a găsit în faţa blocului administrativ, la scările pe care urca acesta la biroul lui. Biroul lui Constantin Gheorghe era în aceeaşi clădire, dar la alt etaj. Înainte de a se despărţi, Victor Naghi a început să-i povestească despre oameni şi realizări concrete ale sale. Maşina de serviciu trebuia să aducă nişte ingineri, care fuseseră în delegaţie, şi, până la sosirea ei, între cei doi s-a consumat o convorbire, pe care Constantin Gheorghe n-a dat-o uitării nici până astăzi. „Tu ştii ce probleme am avut cu grupul conic?” Grupul conic este format din două pinioane, mai precis, un pinion şi coroana, care formează acest ansamblu de mare pretenţie. Se făcea pe linia de Roţi Dinţate, unde a fost maistru principal un om deosebit, Vasile Cicu.”, pe care Constantin Gheorghe a avut ocazia de a-l cunoaşte din vremea în care a lucrat la Colibaşi, între ’53-’57.
Naghi i-a povestit că la remedierea acestor neajunsuri tehnologice au lucrat cei doi fraţi ingineri Guja. „El simţea nevoia să se consulte, să-şi treacă în revistă realizările, să fie convins că noi suntem conştienţi şi că ne bucurăm de ele. Nu se lăuda niciodată, dar îi plăcea să primească mulţumiri. Îmi zicea că, aproximativ zece ani, au lucrat aceşti oameni – inginerii Guja – în calculele cele mai sofisticate şi au înlăturat o parte din neajunsurile care erau, în special, zgomotul. Acesta era punctul negativ, pe care nu-l puteam depista. La grupul conic, dinţii pinionului erau în arc de cerc, în evolventă. Se lucra cu parametri speciali, viteza unghiulară, care se măsoară în radiani, aşa au făcut ei calcule.”, a continuat Constantin Gheorghe, care a lucrat la normativul de timp al acestor utilaje. „Totul se lua de la cartea maşinii, până făceai elementele de bază.”, a completat el.
A ajutat un tânăr, anchetat şi arestat în perioada studenţiei, să susţină examenul de stat
Apoi, Naghi i-a vorbit despre inginerul Paul Marius. Probabil că cei mai mulţi dintre foştii angajaţi de la ARO n-au auzit despre acest inginer şi nici nu surprinde, deoarece el a părăsit întreprinderea pe la jumătatea anilor ’60. „Paul Marius a fost absolvent al facultăţii din Timişoara în 1956, odată cu rebeliunea izbucnită în Ungaria. Student fiind, a fost atras şi în mişcarea revoluţionară a studenţilor. Soţia lui era colegă cu el. Paul Marius a fost şef de promoţie. Pozele celor doi tineri, alături de fetiţa lor, apăreau în vitrina atelierului foto al lui Baraghin. Arestat, maltratat şi eliberat, într-un final, a fost repartizat la Uzina ARO, ca tehnician. I s-a luat dreptul pe viaţă să-şi mai dea statul (echivalentul examenului de licenţă de astăzi).”, îşi aminteşte Constantin Gheorghe amănunte foarte interesante.
Ajuns la Câmpulung, a fost angajat la Proiectare, la Constructorul Şef. „Era un bun profesionist, atras întotdeauna de ceva nou. A început să lucreze la proiectarea, apoi execuţia primului motor de Câmpulung, pe care l-a pus în funcţiune, într-un banc improvizat, în garajul uzinei. Colegii, răi, ca peste tot, au început să spună despre el că face bombe, arme, puşti. Lucrurile acestea mi le-a povestit Naghi în acea dimineaţă, după control. „Am luat măsuri de supraveghere a lui.”, îmi spunea Naghi. După ce a făcut motorul, a invitat tot staful tehnic şi pe directorul Victor Naghi şi a pornit motorul făcut de el. Naghi, un sufletist, a fost impresionat. A fost interesat să-i cunoască situaţia – şi aici intervine sufletul lui mare – şi i-a spus: „Măi, băiatule, tu nu eşti inginer.” „Nu sunt.”, a răspuns Paul Marius, care i-a povestit viaţa lui, cu toate problemele pe care le-a avut. Ce-a făcut Naghi? A mers la Bucureşti şi a venit cu aprobare specială, ca Paul Marius să susţină examenul de stat, în faţa unei comisii, la Braşov, numai pentru el. Omul acesta, Paul Marius, a plecat la Braşov, a dat examen, după care s-a întors la Câmpulung. „Eram singur în birou – spunea Naghi – şi, când a intrat, m-am ridicat şi i-am zis: „Pupă-mă, bă!” „Tovarăşul director, ştiţi?” „Nu ştiu decât că ai făcut treabă!” A luat nota maximă, zece, cu felicitări, inclusiv pentru Naghi, al cărui salariat era Paul Marius.”, este povestea acestui inginer, pe care Constantin Gheorghe o ştie de la Victor Naghi.
Paul Marius şi-a continuat activitatea la Câmpulung, pe un post de inginer, pentru un an sau doi, nu mai mult, fiindcă a fost recrutat de către Institutul de Cercetări în Motoare Bucureşti. „Aceştia erau oameni care trebuia să rămână la ARO. N-au rămas nici fraţii Guja, nici acest băiat, Paul Marius. După câtva timp, am înţeles că a plecat din ţară.”, spunea Constantin Gheorghe.
Pe fraţii Mara i-a pus să lucreze pe cel mai performant utilaj
Victor Naghi avea o satisfacţie să vorbească despre ARO, pornind de la prima maşină, IMS 57. „Se făcea rodaj în condiţiile cele mai vitrege, mergând de la uzină, până la Stâlpeni. N-avea cabină. Tehnicianul de atunci se înfăşura în nişte pufoaice şi aşa conducea maşina. Acesta era rodajul, pe un drum neasfaltat.” În 1961, s-a produs o schimbare, constând într-o retehnologizare a unor repere ale motorului. Naratorul nostru ne-a oferit câteva exemple în susţinerea acestei afirmaţii. „S-a făcut omologarea, trecând de la oţel forjat la fontă nodulară pentru axa cu came şi arborele cotit (vibrochen). S-a schimbat capacul roţilor de distribuţie, care a fost făcut din tablă ambutisată, carcasa ambreiajului, din aliaj de aluminiu şi multe altele. Odată cu aceste repere modificate, s-a schimbat tehnologia. În loc să se prelucreze prin găurire, cu o singură spirală, se găureau cu 15-20 odată, pe diferite dimensiuni. Acest dispozitiv se numea multibroşă, găurirea cu mai multe spirale odată. Oamenii care executau lucrarea n-au fost chiar receptivi la nou şi rupeau burghiele, crezând că-i dăm afară. Dar n-a fost aşa, am mărit producţia.”, a continuat povestirea sa.
Victor Naghi avea cunoştinţă de operaţiile rudimentare care se executau. De exemplu, blocul motor, care era din fontă şi cântărea aproximativ 85 de kilograme, era amplasat şi prelucrat pe o linie, care reprezenta jumătate din secţie. În ciuda dificultăţilor întâmpinate la început, n-a cedat şi a schimbat tehnologia. „Îmi povestea că pe fraţii Mara, datorită faptului că erau oameni serioşi, i-a pus să lucreze pe cel mai performant utilaj din uzină. Maşina se numea coordonată şi pe ea au lucrat Titi şi Gheorghe Mara. Niciun firicel de praf nu trebuia să se depună pe ea!”, mai spunea acesta.
„Omul acesta nu trebuie uitat, aşa cum nu poate fi uitat Basarab I”
Uzina ARO a ţinut echilibrul financiar al bugetului Câmpulungului şi chiar al României. „Când treceau garniturile de maşini, plecând din uzină spre Constanţa, parcă nu se mai terminau. Naghi ieşea în curtea uzinei şi se uita pe sub şapcă după ele. Asta era mândria lui!” Şi tot stând de poveşti, s-au trezit că soarele era sus pe cer. La plecare, Naghi a dat noroc cu colegul de tură şi, după ce Constantin Gheorghe a parcurs patru-cinci metri, l-a auzit pe director strigându-l. „Eu am respirat uşurat, crezând că am scăpat, fiindcă îmi era teamă de el. „Mă, tu eşti membru de partid?”, m-a întrebat. I-am spus că nu sunt. „Cum nu? Tu nu te bucuri de realizările din uzină?”, m-a apostrofat el şi, atunci, am fost nevoit să-i povestesc câteva episoade din viaţa mea. „Tovarăşul director, am cerut să fiu membru de partid, dar mi-a spus secretarul de partid că nu se poate.” „De ce, mă?” I-am povestit despre arestarea tatălui şi fratelui meu şi acest lucru l-a impresionat atât de mult. „Eu te cunosc ca un om vechi în fabrică şi nu mi-ai făcut probleme niciodată. Unde lucrezi?”, m-a întrebat Naghi. „Lucrez la Organizarea Muncii.” „Cum ai ajuns acolo?” I-am povestit că am fost recrutat din strungar şi transferat la Organizarea Muncii, ca tehnician. Lui îi plăcea când auzea de meseria de strungar.”, a reprodus el dialogul cu directorul Naghi.
Acesta punea întotdeauna condiţia calităţii de membru de partid pentru anumite poziţii în întreprindere. De pildă, la Control nu puteai activa fără să fii membru PCR. Nu puteai să urmezi o Şcoală de Maiştri şi, din cauza acestui impediment, deşi era propus, Constantin Gheorghe n-a fost primit aici. În prima fază, a fost exmatriculat de la liceu, pe motiv că i-a indus în eroare cu privire la faptul că nu îngroaşă rândurile partidului. I s-a tras tot de la cei de la Cadre, care i-au scos dosarul. Culmea este că, în timpul liceului, tot la partid a găsit înţelegere. „M-am dus cu ziarul „Scânteia Tineretului” şi am putut să pledez, ca să înţeleagă secretarul că este o necesitate ca eu să nu stau pe loc, ci să merg în pas cu toţi tinerii din România. Iar partidul m-a lăsat să continuu liceul, pe care l-am terminat în 1964.” Aşadar, de la Şcoala de Maiştri a fost înlăturat, după care, în 1973, a fost respins de la Facultatea de Subingineri şi la fel i s-a întâmplat şi în anul următor.
Naghi i-a ascultat povestea cu mare atenţie, fără a-l întrerupe, iar, la final, i-a spus: „Să nu te faci membru de partid. Tu ştii ce înseamnă să vrei acest lucru şi să nu te facă?! Într-o sală, tu te „spovedeşti”, îţi faci autobiografia şi se ridică doi inşi că nu sunt de acord.” „Mi-a dat încredere în mine să continuu. M-am despărţit de el cu o satisfacţie extraordinară. Victor Naghi ajuta oamenii sărmani din uzină, năpădiţi de nevoi, cu mulţi copii. Se duceau la el şi dădea dispoziţie să li se acorde câte un ajutor. N-a luat un sfanţ de la nimeni. Era un împătimit al fotbalului şi, după meci, se oprea la o cârciumă. N-a acceptat niciodată să-i facă cineva cinste. Condamna „ciubucul”. Pe Victor Naghi nu l-a văzut nimeni niciodată intrând în fabrică după muncitori, ci venea înaintea lor. Se mai lăsau porţile automat şi aveam convenţii care veneau de departe, de la Malu cu Flori, de la Domneşti… când era iarnă, înţelegea şi le dădea voie să intre. Acesta a fost Victor Naghi.”
Salariaţii Uzinei ARO erau mobilizaţi la anumite munci patriotice, ca, de exemplu, terasarea Râului Târgului. Serviciul Organizarea Muncii a avut de efectuat trei-patru terase. „Am lucrat la construcţia Clubului ARO, unde am săpat şanţuri. Îmi aduc aminte când arhitectul a trasat curba din faţă. Nu există perfecţiune întruchipată. Eu aş propune, în onoarea acestui om devotat, în numele foştilor salariaţi şi al oamenilor cu suflet din Câmpulung, dacă Victor Naghi n-a putut fi încadrat în rândul Cetăţenilor de Onoare, să se analizeze posibilitatea realizării şi amplasării unui bust al său, undeva, la vedere. Eu l-aş vedea lângă Clubul ARO. Omul acesta nu trebuie uitat, aşa cum nu trebuie uitat Basarab I.”, a încheiat Constantin Gheorghe.