Tehnicianul Cornel Stoica
Cu excepţia perioadelor lucrate în Germania şi în Canada, unde a avut alături de el fie un coleg, fie o întreagă echipă de tehnicieni trimisă de Uzina ARO pentru a asigura asistenţa tehnică maşinilor livrate ţărilor importatoare, Cornel Stoica a fost, timp de aproape 14 ani, din cei 16 petrecuţi peste hotare, singur printre străini. După cum am punctat în episodul precedent, a fost detaşat în afară la trei ani distanţă de debutul exportului la Întreprinderea Mecanică Muscel, aşadar, s-a numărat printre cei care au scris pionieratul acestei activităţi care a asigurat, câteva decenii, pâinea a peste 14.000 de oameni. Fiind delegat singur dintr-un colţ într-altul al lumii, era limpede că principala calitate a tehnicianului era să se priceapă foarte bine la automobilele livrate firmelor cumpărătoare. Deseori, am auzit de la interlocutorii acestui serial, şi din rândul celor plecaţi în afară, şi din rândul celor care n-au apucat să vadă lumea, cât au fost angajaţii Uzinei, că nimeni nu beneficia de avantajele lucrului în afară dacă nu avea relaţii. Şi în cazul lui Cornel Stoica a existat bănuiala că a fost ajutat din acest punct de vedere, mai ales că Gigel Stoica, secretarul de partid pe Uzină (decedat cu ani în urmă), era văr primar cu tatăl său. Dar dacă ne raportăm la momentul primei ieşiri a povestitorului nostru, 1968, şi la faptul că, mai mereu, era trimis fără vreun coleg de la Uzină, nu ne îndoim că omul ştia foarte bine meserie, pe lângă conduita impecabilă în activitate. Că, ulterior, împreună cu meseriaşii, erau trimise şi persoane care n-aveau nicio legătură cu maşina, este iarăşi o realitate, care umbreşte, din păcate, munca de service desfăşurată, nu de puţine ori, în condiţii grele.
Musceleanul era pentru ecuadorieni “gringo con dinero” (străin cu bani)
În Ecuador, ţară în care a ajuns după doi ani lucraţi în Austria şi o jumătate de an în Elveţia, Cornel Stoica a avut viza cu numărul 2. Pe cea cu numărul 1 a primit-o Sandu Voinea, şeful Agenţiei Economice. Dacă ar fi să realizeze un clasament al locurilor de pe Glob pe unde a umblat, Ecuadorul şi, în general, America de Sud ar fi pe poziţia a doua, datorită frumuseţii locurilor exotice şi a femeilor din această parte a lumii. Cel mai mult i-a plăcut Ungaria, unde, de altfel, a şi lăsat aproape opt ani din viaţă, pentru că lucrul i-a fost mult înlesnit şi pentru că venea foarte des în ţară, fapt care i-a alinat dorul de familie. Iar când nu venea el acasă, se trezea în Ungaria cu soţia şi cei doi băieţi.
Patronul din Ecuador, la care a ajuns Cornel Stoica, era comerciant numai de ARO, pe care îl livra, în special, proprietarilor de plantaţii de banane, principala ocupaţie a localnicilor. În afară de agricultură şi fermele de animale, mare lucru nu era de făcut în Ecuador, în urmă cu 39 de ani. În Guayaquil, câmpulungeanul a fost cazat la o pensiune bună, care n-avea nimic în comun cu condiţiile de trai ale localnicilor, care o duceau greu. Întrebat cum trăiau ecuadorienii şi cum făceau faţă lipsurilor, Cornel Stoica ne-a răspuns, atingând un alt subiect delicat, siguranţa străinilor într-un stat sărac: „Era de groază! Îţi era frică să ieşi pe stradă. Ţi se părea că toţi se uită la tine, la buzunarele tale.” Stând un an în Ecuador, s-a adaptat, până la urmă, vieţii de aici, obişnuindu-se şi cu căldura, şi cu mâncarea. Singurul lucru cu care nu s-a împăcat a fost că nu putea să se plimbe pe stradă, cel puţin, nu neînsoţit de un om al locului. „Te vedeau alb şi se uitau numai la buzunarele tale, dacă sunt „umflate” sau nu. Mă vedeau alb şi credeau că am bani. „Gringo con dinero” (străin cu bani).”, astfel era etichetat românul care lucra în ţara lor. Fiul patronului, Edgar, căpitan de Interpol, după cum povestea musceleanul, îl atenţiona de fiecare dată: „Să nu pleci în oraş fără mine! Te plimb pe unde vrei, dar nu te duci de unul singur!”
Ecuadorienii foloseau IMS-urile pe plantaţiile de banane
Sud-americanii luau M-urile, în special, pentru căratul bananelor de pe plantaţie, pentru a ajunge cu fructele la şoseaua principală. „(Automobilelor) le făceau nişte cutii mari în spate, le dădeau jos prelata şi multora le decupau şi din caroserie. Fiindcă era o maşină care mergea destul de bine, o băgau pe plantaţia de banane, unde se preta excelent condiţiilor de teren. Putea intra şi străbate plantaţia fără probleme, având dublă tracţiune, cu reductor, mergea foarte bine şi scotea bananele la drum.”, îşi aminteşte Cornel Stoica, martor la operaţiunea de recoltare a fructelor, care era foarte pretenţioasă. Asta pentru că bananele trebuia culese şi transportate cu grijă, ca să-şi menţină aspectul frumos, intact, proaspăt, fiind destinate, cu precădere, exportului.
„Erau ciorchinii atât de mari! (după deschizătura braţelor lui Cornel Stoica, depăşeau un metru)! Aveau câte 30-40 de kilograme! Trebuia să fie luat cu grijă, trecut printr-o baie, pentru a fi curăţat de mizerie, apoi era pus la uscat. După aceea le băgau la împachetat, le puneau în lăzi şi le trimiteau la export. Şi noi am importat banane din Ecuador. Cei din Ecuador au luat o grămadă de maşini, în jur de 1.200. Într-un an (n.r. perioada în care a stat Cornel Stoica în Ecuardor), au luat aproape 500 de maşini.”, a continuat acesta.
Cu ecuadorienii, musceleanul se înţelegea în limba spaniolă, pe care, la fel ca germana, a învăţat-o rapid. „Aveam o minte ca magnetofonul.”, glumea fostul angajat al Uzinei. Aici şi-a făcut şi prieteni. Într-un album de fotografii, păstrează câteva imagini cu doi ecuadorieni, prietenii săi buni, după cum i-a numit, ale căror nume nu le-a uitat nici acum, după aproape patru decenii de la şederea sa pe pământ sud-american: Lucio Rios Miranda şi Lucio Rios Trivinio. Unuia dintre ei, pe care, la prima vedere, n-ai da nici doi bani, Cornel Stoica îl zicea „amărăştean” sau „amar”. „Ştiţi câte văcuţe avea „amarul” ăsta?! 6.000!!! 6.000 de vite creştea „amărăşteanul” ăsta!”, se amuza copios Cornel Stoica, revăzând, probabil, după ceva timp, poza cu vechiul său amic din Ecuador, mărunt la statură şi îmbrăcat sărăcăcios, precum sluga unui cioban de pe la noi, semn că omul muncea pe rupte la ferma pe care o deţinea.
O altă amintire pe care o păstrează din Ecuador: o bucată de rocă, destul de grea, în ciuda dimensiunii reduse, cât să poată fi cuprinsă de palma unei femei. „Piatra” îi aduce aminte de o plimbare la vulcanul Momotombo. „Mai „pufăia” din când în când. De jur împrejurul lui era numai lavă îngheţată.”, relata încântat musceleanul, care s-a fotografiat în apropierea vulcanului.
Din Ecuador a fost trimis în aproape toate ţările Americii de Sud
Din Ecuador a fost trimis, cu probleme de serviciu, în toate ţările Americii de Sud, unde s-a exportat mai întâi M 461, apoi ARO 24, cu excepţia a două: Bolivia şi Paraguay. „Am fost în Columbia, Venezuela, Peru, Chile, etc. Eram trimis câte o săptămână, însă sediul îl aveam la Guayaquil. Primeam câte un telex de la Uzină, prin care eram informat să-mi iau bilet de avion, fiindcă trebuie să ajung la firma cutare. Ţările respective aveau reprezentanţi, dar erau puţini. Mă duceam, rezolvam problema, după care mă întorceam la Guayaquil.”, a continuat relatarea lui Cornel Stoica.
A bătut America de Sud în lung şi-n lat, chiar i-a depăşit teritoriul, ajungând până aproape de Cuba, la 15 kilometri distanţă. Mai mult de atât nu te puteai apropia. „Când am fost în Haiti, cei de acolo, m-au invitat într-o excursie. M-au dus cu vaporaşul lor până aproape de Cuba, unde era limita.”, povestea Cornel Stoica. În America Latină, dacă nu erau căldura aceea mare şi ţânţarii, duceai o viaţă ca-n Paradis. „Nu mureau de foame. Erau sub protecţia lui Dumnezeu. Dacă le era foame, luau o banană din pom şi o prăjeau. Doamne, ce bunătate! Era şi coaptă, şi prăjită. Mâncau până se săturau. Dacă mai puneau şi un picioruş de pui pe lângă ea, asta era masa. Dar mâncarea lor de bază asta era: „patacone”, banane prăjite.”, a adăugat musceleanul.
Pentru deplasarea dintr-o ţară într-alta, apela la zborul cu avionul. Când a mers în Chile, a călătorit cu maşina de serviciu. 2.000 de kilometri i-a parcurs în două săptămâni. Ce-i drept, n-a şofat în continuu. „Acolo, mergeai numai noaptea, pentru că, ziua, te sufocai de căldură. Chile… Doamne, ce ţară lungă! Mai aveam puţin şi ajungeam în Patagonia.” Tehnicianul şi-a amintit cum a ajuns patronul din Ecuador să importe şi ARO, după M. „Mi-aduc aminte când am luat maşina, un ARO, pe care cei de la Uzină mi l-au trimis pe vapor. Era un ARO de culoare verde. După ce l-a văzut, patronul a făcut, pentru început, o comandă de 50 de maşini, după aceea, încă 50 şi… a mers.”, a încheiat Cornel Stoica episodul America de Sud. Revenit în ţară, şi-a continuat „periplul” profesional cu Germania, Canada şi, până la Revoluţie, cu Ungaria, unde a stat cel mai mult.
