O carieră începută ca lăcătuş la Sculărie şi încheiată ca şef al Atelierului de Proiectare, Reparaţii Maşini şi Utilaje
Din poziţia de director adjunct, inginerul Gheorghe Buzatu a fost implicat în conducerea Liceul Industrial, în cadrul căruia şi-a desfăşurat activitatea începând cu 1967, după absolvirea facultăţii, până în 1984, când s-a întors la ARO, la Mecanicul Şef. Foarte repede, a fost instalat la conducerea Atelierului de Proiectare, Reparaţii Maşini şi Utilaje. Gheorghe Buzatu a pornit de jos, de la munca din Sculărie, şi a continuat cu Atelierul de Metrologie, apoi cu Remedieri motoare, după construcţia Halei Motor. Format la şcoala dură a uzinei, inginerul Buzatu a pretins şi a impus disciplină în rândul elevilor, care nu aveau voie să intre pe poarta şcolii decât în uniforma cu vipuşcă roşie şi şapcă, ce-i deosebea de tinerii de la alte licee. Nu aveau acces în clase decât după ce treceau de controlul în careu, unde, dacă se constata, de exemplu, lipsa matricolei, cel găsit în neregulă rata ora.
Cât a fost elev la profesională, Hala Motor s-a construit sub ochii săi
În continuare, vom prezenta, pe scurt, câteva secvenţe din evoluţia profesională a lui Gheorghe Buzatu şi vom începe cu perioada copilăriei, datorită unor aspecte interesante de ordin social, politic, economic ale anilor ’40. La grădiniţă, de pildă, primul lucru pe care îl făceau copiii era să se ridice şi să spună rugăciunea „Tatăl nostru” şi încheiau orele în aceeaşi manieră. Era perioada de trecere la comunism, când religia nu fusese încă interzisă în unităţile de învăţământ. „Odată cu schimbarea politicii, apăreau elemente specifice: pe perete, conducătorii Vasile Luca, Teohari Georgescu, Ana Pauker, iar deasupra tuturor, Marx, Engels, Lenin, Stalin. Cântam imnul nostru şi Internaţionala. Imnul îl cântam de la grădiniţă, fiindcă se insista pe educaţia patriotică.”, ne descria inginerul Buzatu perioada în care s-a format, ca elev la Şcoala Elementară de şapte ani, la Lereşti.
După absolvirea primelor şapte clase, părinţii au ţinut morţiş ca fiul lor să urmeze Liceul „Dinicu Golescu”. Însă planurile părinţilor nu au coincis cu cele ale tânărului, care a dat examen la şcoala profesională, unde s-a pregătit timp de trei ani, în specialitatea de lăcătuş mecanic. A contribuit la alegerea lui şi apropierea simţită încă din copilărie de câteva domenii care l-au fascinat: maşinile, apa şi întreprinderea. În timpul practicii, a lucrat la diverse ateliere. „La uzină erau nişte hale improvizate şi fiecare aveam banc de lucru, cu sertar şi menghină. Era o programă foarte încărcată, în cadrul căreia făceam diferite operaţii. În anii mai mari, executam şi lucrări utile pentru întreprindere. Am avut maiştri foarte buni, dintre care amintesc pe Cornel Bucur, un maistru „jos pălăria!”, şi Nicolae Găbudeanu. Ei au fost maiştrii mei de la început.”, a continuat relatarea sa, referitor la perioada şcolii profesionale.
Unitatea de învăţământ profesional funcţiona unde este acum Colegiul Tehnic, în clădirea veche, care avea şi sală de mese, birourile conducerii, bibliotecă. „După ce terminam activitatea, veneam încolonaţi de la întreprindere, pe jos, intram tot în coloană, ca în armată, ne aşezam la nişte mese lungi şi serveam masa. Exista respect între ani, îi salutam pe cei care erau înaintea noastră. Primeam echipament, bocanci, costum pentru şcoală şi salopete pentru întreprindere, palton pentru sezonul rece. Cursurile se ţineau într-o clădire cu etaj din Voineşti. Aveam o profesoară de Matematică foarte bună, doamna Şerban, o profesoară de Fizică, Iftimovici, care a fost diriginta noastră. Profesorul de Desen Tehnic, Radu Tudor, era la nivelul maistrului, dar preda această disciplină. Foarte bun.”, a adăugat acesta.
În cadrul şcolii, elevii erau supravegheaţi de educatori. „Exista material didactic din abundenţă. Ţi se dădea în faţă, concret, piesa, cum trebuie să o desenezi. Aveam zile de teorie şi zile de practică, pe perioada unei săptămâni.”, ne-a mai spus Gheorghe Buzatu. În perioada şcolii, unele dintre halele întreprinderii s-au construit sub ochii săi. Când s-a realizat Hala Motor, Secţia 1220, dinspre blocurile muncitoreşti, tânărul a fost martor la ridicarea ei, pe bază de elemente metalice. „Erau specialişti care ridicau prefabricatele respective, se nituiau la faţa locului, se arunca nitul înroşit şi se realiza operaţiunea în stare roşie, ca să deformeze mai uşor. După ce s-a realizat această hală, se făceau motoare, cu forţe proprii, motoare simple, dar foarte bune, care şi acum cred că mai sunt pe undeva, pe la gospodarii care s-au ocupat să le întreţină.”
O clasă de strungari, una de lăcătuşi şi o clasă de frezori-rectificatori, cât număra Şcoala Profesională I.M.S., satisfăceau cererea de forţă de muncă de la întreprindere. La susţinerea examenului de absolvire, proba căreia a trebuit să-i facă faţă a fost confecţionarea din pilă a unui cleşte patent. Candidatului i se dădeau bucăţile de metal, din care trebuia să confecţioneze piesa-temă de examen. Nu era uşor de realizat, fiindcă dinţii trebuia să se pătrundă unii în ceilalţi, să nu se vadă vreun spaţiu, plus că asamblarea era destul de complicată, la posibilităţile care erau. Din seria lui Gheorghe Buzatu, au absolvit cinci tineri cu categoria a V-a, care au fost angajaţi la întreprindere.
De la Sculărie, unde se confecţionau SDV-uri, a trecut la Remedieri motoare
O perioadă, a lucrat la confecţionări piese din tablă. „La vermorele făceam asamblarea, parte din ansamblul respectiv.” După aceea, a lucrat la Sculărie, unde, în trecut, s-a confecţionat şi lanţ Gall, care foarte utilizat, iar întreprinderi în ţară care să producă aşa ceva nu prea erau. „Aici am lucrat cu meseriaşi deosebiţi, cum a fost Nicolae Poteraşu, devenit, mai târziu, secretar de partid. Pe atunci, era lucrător în cadrul Sculăriei, unde se confecţionau SDV-uri. Mai era acolo Stelică Rucăreanu. Exista o serie de maşini care ne ajutau la prelucrare, maşini de rabotat, de găurit, iar secţia era completată de maşini-unelte, în cadrul Sculăriei, pentru prelucrări de precizie a sculelor, dispozitivelor şi verificatoarelor.”, a adăugat inginerul Buzatu, care n-a omis să menţioneze importanţa Atelierului de Metrologie, pentru repararea şublerelor şi instrumentelor de măsură, ceasuri, etc.
După câteva luni, a continuat să lucreze la acest Atelier de Metrologie, la recondiţionarea instrumentelor de măsură. „Eram plătiţi normal, în funcţie de categorie, şi lucram în brigadă. Tot în această clădire (redusă ca mărime) erau nişte maşini de înaltă precizie (pentru timpurile la care face referire relatarea inginerului Buzatu), care erau manevrate de fraţii Mara. Se numeau maşini de prelucrat prin coordonate.” La fabrică au rămas foarte multe maşini de fabricaţie germană, şi de alezat, şi de găurit în coordonate, cărora li s-au adăugat, pe parcurs, şi cele de provenienţă sovietică. Dar au predominat cele nemţeşti, şi ca tehnică, şi ca elemente auxiliare. „Parte dintre muncitori s-a ocupat de construcţia maşinii. La noi se executa şasiul echipat cu roţi şi motor, care pleca pentru carosare la Colibaşi. Colibaşiul era mult mai înapoiat faţă de noi, nici nu se discuta.”, mai spunea acesta.
După o perioadă de un an şi ceva, după finalizarea Halei Motor, s-a mutat la această secţie, unde, timp de patru ani, a lucrat la Remedieri motoare. „Motoarele erau aşezate pe nişte bancuri, pentru rodaj, şi în timpul orelor destinate acestei operaţiuni apăreau la unele o serie de defecţiuni – curgeau, bătăi suspecte, etc. – şi, atunci, erau luate de pe bancul de rodaj şi puse în stivă cu bileţel, fiecare motor. Noi eram un colectiv de reparatori. Luam motorul şi-l aşezam pe o masă metalică, joasă, placată cu lemn, ca să nu alunece motorul, iar dedesubt era o tavă care capta uleiurile ce se scurgeau de la motor. Lucram de dimineaţă, până la trei, la remedieri, lângă bancul de rodaj. Ce gaze erau şi nici nu existau ventilatoare!”
Cât şi-a desfăşurat activitatea la bancul de rodaj, şi-a completat pregătirea cu studiile liceale, la seral, la „Dinicu Golescu”. În primul an, s-a făcut şi organizarea seralului, deoarece erau foarte multe ore, se studiau limbi străine, desen tehnic şi ornamental, lucruri care nu erau necesare celor de la uzină decât pentru îmbogăţirea culturii generale. În plus, era o problemă cu transportul de la uzină, de unde oamenii plecau cu un singur autobuz şi cu bicicletele. Ani la rând, şi cât a fost elev la profesională, şi cât a urmat seralul, a mers mai mult pe jos. În schimb, cât a fost muncitor, mergea cu bicicleta, de la Lereşti, de la casa părintească. La intrare, în uzină, erau suporturi speciale pentru bicicletă, cu număr.
La absolvirea facultăţii, a fost repartizat la Fabrica de Armament de la Cugir
După liceu, a urmat facultatea. Cei care au dorit să facă studii superioare s-au împărţit între Braşov şi Bucureşti. Astfel, în 1962, au plecat de la Câmpulung la Braşov şase candidaţi, care se băteau pe două locuri, din partea întreprinderii. „Dumnezeu m-a ajutat pe mine şi pe un coleg, Nicolae Stoica. O perioadă, a fost şeful Atelierului de Proiectare Maşini Unelte de la Sculărie.”, a adăugat inginerul Buzatu. Nicolae Stoica a optat pentru specializarea Tehnologia Construcţiilor de Maşini, în timp ce Gheorghe Buzatu a ales Secţia Maşini Unelte şi Scule. În timpul celor cinci ani, a făcut foarte multă practică la întreprinderi mari, precum Steagul Roşu, Tractorul, Fabrica de Rulmenţi, cu proiecte primite de studenţi şi conducători de proiecte din cadrul fabricilor respective. Pe timp de vară, practica se derula la unităţi din ţară, cum a fost Întreprinderea de Strunguri din Arad, plus că mergeau în vizită şi la alte fabrici, sub formă de excursii de studii.
În 1967, la absolvirea facultăţii, a revenit la Întreprinderea Mecanică Muscel. Iniţial, a fost repartizat la Fabrica de Armament de la Cugir, însă părinţii au insistat, fiind singur acasă, iar uzina aproape, să se întoarcă la Câmpulung. La Cugir nu a ajuns deloc, problema schimbului de locuri fiind rezolvată la nivel de minister. Timp de o jumătate de an, a lucrat la Secţia Prelucrări, 1240. „Eram stagiar, după terminarea facultăţii. Ne ocupam de tot felul de probleme tehnice.”, a precizat acesta. După cele şase luni de stagiatură, i s-a propus lui Gheorghe Buzatu să se transfere la Grupul Şcolar, propunere acceptată de acesta. La şcoală s-a dus ca inginer de specialitate şi preda mai multe materii: Tehnologie, Desen Tehnic, Scule, Dispozitive, Verificatoare. A primit funcţia de director cu tineretul, calitate în care se ocupa de tot felul de activităţi culturale, pregătiri, colaborare cu presa, cu UTC-ul, şedinţe, etc. În 1967, Grupul Şcolar avea profil de şcoală profesională şi funcţiona într-o clădire impozantă, situată în faţa „blocului rechinilor”. „Aici aveam săli de cursuri, la demisol aveam cantină, bibliotecă, era excelent organizată. Aveam două rânduri de ateliere de pregătire practică, pentru cei de la clasele mai mici. Clasele mai mari mergeau şi în întreprindere. Aveam activităţi axate, în mare majoritate, pe producţie. Luam materiale de la întreprindere şi confecţionam cutii de acte pentru maşini, tot felul de suporturi, făceam şi bunuri de larg consum, pentru uzul gospodăresc: maşini de tăiat cartofi, sănii de diferite mărimi, truse specializate pentru şcoli.”, ne descria, în linii mari, activitatea şcolii.
Naghi a acceptat ca în jur de 40 de ingineri să predea la Industrial, întrucât cadrele didactice nu făceau faţă orelor
După funcţia de director cu probleme de tineret, a urmat cea de director adjunct, când s-a înfiinţat Liceul Industrial. Pe atunci, unitatea depăşea 24 de clase de elevi. Până să se înfiinţeze liceul, Gheorghe Buzatu a fost martor al punerii pietrei de temelie a noului local din Calea Braşovului. O altă funcţie deţinută în cadrul şcolii a fost cea de secretar de partid. „Ca director adjunct, aveam un număr foarte mare de cadre didactice. Trebuia să întocmesc orarul, să facem planul de şcolarizare şi nu făceam faţă predării orelor numai cu cadrele didactice angajate şi, atunci, apelam la directorul Naghi, la care mergeam cu propuneri pentru angajare, să se facă orele după program. O serie de ingineri de la fabrică venea după ora trei.”, a completat inginerul Buzatu, potrivit căruia în jur de 40 de ingineri de la ARO au predat la Industrial, în completarea celor 60-70 de cadre didactice. Acesta răspundea de partea tehnică. „Aveam ucenicie la locul de muncă, aveam cursuri rapide de calificare, şcoală profesională cu un număr mare de elevi şi Liceul Industrial, Şcoală Tehnică de Maiştri, Şcoală Tehnică de Specialitate, aveam cursuri de zi, serale şi fără frecvenţă. Aşadar, toate formele de şcolarizare. Aveam o legătură permanentă cu Ministerul Educaţiei şi Ministerul Construcţiilor de Maşini pentru pregătirea cadrelor, pe care le trimiteam la reciclări. Şi noi, bineînţeles. Eram controlaţi de partid, de aici, de la oraş şi participam masiv la muncile patriotice, la cules de fructe, dar şi cu brigăzi, pe diferite şantiere din ţară.”, obţinând chiar locul I pe ţară.
La fel, la construcţia şoselei Câmpulung-Piteşti, pe perioada de vară, erau angrenaţi în jur de 40 de elevi. Cât ţinea toamna, tinerii erau duşi la cules de fructe şi rădăcinoase, până când cădea zăpada. „Nu terminam deschiderea anului şcolar, că veneau autobuzele, să trimitem elevi la muncă patriotică. Aveam brigăzi permanente la construcţia terasamentului căii ferate actuale. Au săpat elevii până la intrarea în combinat. Era pregătirea de şantier de la Voineşti, pentru muncitori, şi aveam şi noi cei 40 de elevi cazaţi. Erau supravegheaţi de maiştri şi, timp de opt ore pe zi, lucrau pe şantier.”, povestea el despre implicarea tinerilor în astfel de munci, pentru care erau remuneraţi cu sume modice, care, de obicei, erau preluate de şcoală. „Această disciplină a contribuit la formarea lor ca oameni. Exista o preocupare pentru pregătirea lor culturală şi aveam formaţii de muzică populară, taraf, condus de un mare artist, Davidescu. El conducea şi o formaţie de fanfară a Grupului Şcolar, a cărei bază materială, care consta în instrumente noi de percuţie şi alămuri, a fost asigurată de întreprindere. La fel, ţinuta impresionantă, ca a englezilor. Participam la activităţile deosebite ale oraşului, iar, duminica, se cânta în Grădina Publică, în foişor. Am obţinut foarte multe medalii şi ajungeam la faza pe ţară cu taraful, cu formaţia de dansuri populare, cu formaţiile de muzică uşoară, aveam şi profesori care se ocupau de compoziţia de muzică, imnuri specifice şcolii profesionale.”, a conchis acesta.