Nicolae Gigi Brăgărea 3 decenii la Garaj
Pe Nicolae Brăgărea, membru al Comitetului Oamenilor Muncii, din partea Garajului, toată lumea din uzină îl cunoştea după apelativul “Gigi”, care vine de la Gheorghe. Aşa i s-a spus în cei 31 de ani lucraţi la uzină, de aceea, folosind prenumele din actul său de naştere, foştii angajaţi de la ARO s-ar putea să nu ştie cine este protagonistul acestui episod al serialului nostru. Gigi Brăgărea a adunat 46 de ani de muncă grea, începând de la 14 ani, într-un atelier în care se executau şi se reparau căruţe, trăsuri şi şarete. Pentru cititorii mai tineri, facem precizarea că diferenţa între ultimele două constă în faptul că şareta era o trăsurică uşoară, cu două roţi, trasă de un singur cal, în timp ce prima era un vehicul pe patru roţi, cu arcuri, la care erau înhămaţi mai mulţi cai. Asta a învăţat să meşterească tânărul Gigi, înainte de a se angaja la uzina constructoare de autoturisme de teren. Putea să fie preot, fiind admis la Seminarul Teologic. Putea să aibă o carieră în armată. Putea să muncească mult şi bine la Regiment, dacă n-ar fi fost săltat de Securitate şi acuzat de comportament contra regimului comunist. A ajuns la Întreprinderea Mecanică Muscel, în 1959, unde a muncit pe brânci, până în 1990, când s-a pensionat.
Şi-a făcut ucenicia ca fierar caretaş
Nicolae Brăgărea a rămas un om al locurilor în care s-a născut, în urmă cu 83 de ani, într-o familie cu cinci copii, din Bughea de Jos. “Născut, crescut în curtea asta!”, a întărit acesta ideea de statornicie după care s-a ghidat în viaţă, pentru că nici la serviciu nu i-a plăcut să se plimbe de la un post la altul, ci a rămas într-un loc, aproape de la începuturi, până la pensionare. În ’59, când s-a angajat la uzină, era, vorba românului, sătul de muncă, intrând “în pâine” de copil. Dar să pornim depănarea poveştii lui Nicolae Brăgărea, cunoscut în rândul colegilor sub apelativul “Gigi”, cu primele etape, de şcoală şi ucenicie. A văzut lumina zilei pe 14 aprilie 1930. După şcoala elementară, adolescentul a vrut să urmeze Seminarul Teologic, pentru a deveni preot. “M-am dus la Bucureşti, am dat examen şi am intrat foarte bine, cu media peste 9. Dar tata nu m-a lăsat. M-a luat de la Bucureşti, m-a adus acasă şi m-a băgat ucenic, cum era pe timpuri, la un cumnat, soţul unei surori de-ale mele, aici, la Bughea. Fierar caretaş! Asta însemna fierar care făcea căruţe, şarete, trăsuri ş.a.m.d. Fie le reparam, fie le făceam de la capăt.”, ne-a povestit Gigi Brăgărea cum a intrat în câmpul muncii susţinute pe când era încă un copil.
Aşadar, în ’44, când şi-a început ucenicia, şi mult timp după, la Câmpulung, trăsura şi şareta erau cam singurele mijloace de transport. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici zece ani mai târziu, când s-a căsătorit. “M-am însurat în ’54 şi am venit cu trăsura din oraş, căci nu erau taximetre pe atunci. Am angajat cinci trăsuri.”, şi-a amintit cum a revenit acasă, la Bughea de Jos, din oraş, de la fotograf. După ce a terminat ucenicia, nu şi-a continuat lucrul la meşterul său, care făcea parte din familie, ci i-a scris tatălui, care lucra la o brutărie, la Bucureşti. Acesta i-a găsit un serviciu în Capitală, unde tânărul a rămas timp de un an şi jumătate. De la atelierul particular situat pe Dudeşti-Cioplea chiar avea promisiuni mari de a fi păstrat pentru mult timp. “Locuiam la o soră a jupânului, a patronului, care era hotărâtă să-mi facă acte pentru casă. Avea o casă nemaipomenită! Tatăl meu mă voia un om serios, m-a simţit, m-a luat de acolo şi m-a adus acasă. Atunci, am intrat la o unitate militară la Câmpulung, A.C.G. Apărare contra Gazelor.”, a continuat Gigi Brăgărea.
Aici a lucrat până a fost încorporat pentru satisfacerea stagiului militar. Trebuia să plece în armată pe 14 noiembrie 1950, însă a fost pontat la lucru şi pe 15 noiembrie, cu o zi în plus. Astfel, a plecat pe 15 şi s-a liberat pe 23 octombrie 1952. “În funcţie de tipul unităţii militare, se făcea armată patru ani, trei ani şi doi ani. Leatul meu a scăpat cu doi ani.”, şi-a amintit interlocutorul nostru, care a urmat instruirea militară la “pionieri”. “Era vorba despre îngropare/dezgropare de mine. Aveam nişte coordonate cum se plantează, cum se scot, în sfârşit. Acolo am fost sergent major şi comandant de pluton la Şcoala Regimentală, un an. S-au rugat de mine să rămân în armată, că mă fac locotenent. Dar eu, prost, pe româneşte, n-am rămas.” Un an a fost la Lugoj, iar, după mutarea Regimentului, a ajuns la Deva.
Turnat la Securitate, a fost reţinut şi anchetat opt zile
În luarea deciziei de a reveni acasă au cântărit mult şi rugăminţile mamei de a-l avea pe fiu lângă ea. În timpul în care a fost militar, Gigi Brăgărea şi-a pierdut tatăl, răpus de infarct. Astfel, la 22 de ani, mezinul s-a întors la Bughea, ca să fie de ajutor în gospodărie. În ziua următoare revenirii din armată, a mers la Regiment, ca să-şi caute de muncă. “Poţi să stai azi la lucru?”, a fost întrebat tânărul, care, fiind obosit după călătorie, a cerut un răgaz de o zi până să-şi ia în primire sarcinile. “Te pontăm de azi, dar mâine vii!”, i-a cerut conducerea unităţii. Astfel, şi-a desfăşurat activitatea la Regiment, până în 1959, fiind printre cei mai buni mecanici. “Lucram la banc, cu un ciocănel de 100 de grame, şi făceam aparatură pentru armată. În iarnă, până în Crăciun, au venit doi colonei şi un maior de la Securitate, ca să le facem şi lor nişte aparatură, fiindcă aveau banii aprobaţi şi n-avea cine să le-o execute. Directorul tehnic, un colonel, Dichel Candid, m-a chemat şi m-a întrebat: “Măi, Brăgărea, vrei să facem treaba asta? Dar în timpul liber! Oamenii vă plătesc.” “Da, am răspuns eu, dar mă duc să vorbesc şi cu echipa.” Era o echipă formată din vreo opt oameni. Am vorbit, iar băieţii au fost de acord să câştige nişte bani. Din cauza acestei sarcini suplimentare, veneam acasă după zece-unsprezece noaptea. Eram însurat de doi-trei ani… nevasta era supărată că vin târziu… În două săptămâni şi ceva, am luat 2.150 de lei! Erau bani! Aveam salariul 420 de lei pe lună. Am venit acasă cu banii, într-o noapte, pe la douăsprezece şi jumătate… era iarnă… cald în casă… soţia dormea şi i-am aruncat banii pe obraz. Nici nu s-a uitat la ei! Am vrut să-i fac o surpriză, dar n-a fost mulţumită.”, ne-a povestit acest episod din tinereţe, pe care nu l-a dat uitării.
Pe unul dintre colegii de la Regiment nu l-a băgat în echipa care a executat aparatura pentru Securitate şi de la acesta i s-a tras următorul necaz. Pe atunci, Gigi Brăgărea urmărea să obţină calitatea de membru de partid şi vedea că tot este întârziat cu dosarul. L-a întrebat pe un prieten din Bughea, care lucra la Regiment, de ce este amânat atât de mult. “După-masă, să vii până la mine!”, mi-a zis. Stătea pe strada Regimentului şi era maistru la tâmplărie. M-am dus la el. “Bă, să nu vorbeşti nimic. Fii atent, că te urmăresc ăştia!”, mi-a spus. “Ce au cu mine? Că sunt nevinovat!” Au mai trecut două săptămâni, timp în care nici acesta nu mi-a mai spus nimic, de teamă. Într-o zi, m-a chemat colonelul la el şi mi-a cerut: “Te duci acasă, te îmbraci şi, cu trenul de 5.00, te duci la Bucureşti!” “Unde la Bucureşti?”, am întrebat. Mi-a făcut un ordin de serviciu. “Când ieşi de pe peron – ştia şi la ce linie trage trenul – te duci la un bărbat…”, erau foarte bine organizaţi în treaba aceasta. Unul îşi făcea “evantai” cu ziarul, deşi era frig, asta ca să-l recunosc eu. M-am prezentat la el, m-am dus în spatele Gării şi m-am urcat într-o maşină sovietică, un GAZ, cu care semănau IMS-urile noastre. Nici acum nu-mi dau seama pe unde m-au dus. Au deschis două porţi mari, maşina a intrat înăuntru, m-au dat jos şi am coborât vreo 50 de trepte, la subsol. Mi-au luat şireturile de la pantofi, cureaua de la pantaloni… mi-am dat seama de gravitatea situaţiei, dar nu-mi dădeam seama ce-am făcut. Toată noaptea m-au anchetat. “N-am zis nimic, n-am făcut nimic.”, le spuneam. “Cum te ai cu colegii?” “Mă am bine” şi aşa era. Lor li s-a spus că am zis ceva contra regimului, dar eu n-am vorbit nimic. M-au ţinut opt zile. Nu m-au bătut, dar m-au înjurat, m-au beştelit, după care mi-au dat drumul. Mi-au făcut un ordin de serviciu, cum că am lucrat undeva la Regiment, ca să fiu plătit de cei de aici. M-au pus să dau o declaraţie că n-am să vorbesc niciodată nimănui despre asta. Şi n-am vorbit, că mi-a fost teamă că mă “priponesc”.”, este experienţa trăită de Gigi Brăgărea înainte de a se angaja la Întreprinderea Mecanică Muscel.
Dat afară de la Regiment, pe motiv că nu prezenta încredere politică
Revenit la Câmpulung, cei de la Regiment i-au plătit zilele cât a fost “reţinut” la Bucureşti, iar colegilor le-a spus că a fost trimis la muncă, la o unitate. În vară, într-o zi de sâmbătă, s-a trezit că este chemat de colonel. Naratorul nostru făcuse cerere de concediu cu trei zile înainte. “În două ore dai în primire şi eşti liber.”, mi-a spus. Şi m-a dat afară. Motivul: că nu prezint încredere politică. Adevărul este că eu mă aveam bine cu colonelul.”, ne mai spunea Gigi Brăgărea, un meseriaş bun, care se descurca în orice situaţie, de aceea, şeful apela tot timpul la el. “M-am dus la Cadre, am luat o fişă de lichidare, a venit cu mine un locotenent major, Caşiu, inginer, a intervenit şi el, ca să nu fiu dat afară. Nimic! Era ordin venit de sus! Nu corespundeam politic şi n-aveau încredere în mine.”
Aşa a ajuns la uzină. Şef de Cadre, în 1959, era un tip pe nume Bădescu, tatăl lui Puiu Bădescu, instrumentist la orgă, într-o formaţie de muzică populară, care cânta la nunţi. Gigi Brăgărea a dat probă de lucru la Sectorul 1 Forjă. “Nu văzusem în viaţa mea ciocane pneumatice. Când bubuiau, tremura pământul! Nu e de mine aici, gata, mor, mi-am zis atunci.” Desfăşurată pe o întindere de 30-40 de metri, Forja avea de toate: prese, ciocane pneumatice, care băteau automat, în funcţie de picior, cum dirijai. Timp de o lună, proaspătul angajat a fost ajutor de forjor, fiindcă nu se pricepea să lucreze piese de maşini. Din această postură, îl ajuta pe Mişu Cojocaru, un bun meseriaş. Dar, într-o lună, s-a pus la punct şi a trecut pe postul de lucrător.
După un an şi jumătate, s-a mutat la Garaj, sector care avea un Atelier de Forjă. “Asta era pregătirea mea. În atelier era un strung, un aparat de sudură electrică şi unul de sudură autogenă.”, ne-a descris acesta noul loc de muncă. Mutarea n-a fost deloc uşoară, fiindcă s-au găsit unii care să intervină la conducere, pentru a nu i se permite lui Gigi Brăgărea să plece de la Forjă, deoarece executa nişte piese – axa cu came – pe care nu le făceau alţii. Într-un sfârşit, i-a reuşit transferul la Garaj. “Le-am promis că mă duc când au nevoie de mine. Vreo trei-patru luni, m-am dus de câteva ori, după programul la Garaj, şi am lucrat la Forjă, fără să fiu plătit, numai pentru că mi-au dat aprobare ca să pot să plec.”
Pentru cât muncea la Forjă, lua de trei ori salariul avut la Regiment. Odată, s-a întâlnit cu un colonel, care i-a propus să se întoarcă la vechiul serviciu. Fostul angajat a rămas de neclintit în hotărârea de a nu pleca de la uzină, chiar dacă şeful de la armată era dispus să-i dea o sută-două în plus la salariul avut. Atunci, Gigi Brăgărea i-a scos fişa de lichidare, ca să-i arate că primea în jur de 2.000 de lei.
S-a integrat la noul post, cu cea mai mică categorie, a III-a, dar, după trei luni, a dat examen şi a obţinut-o pe a IV-a şi tot aşa, până a ajuns la categoria a VIII-a. “De la a VIII-a s-a făcut noul sistem de salarizare, cu trepte de salarizare, şi ne-au scăzut două categorii. Aşa am ajuns la a VI-a. Am dat iar pentru categoriile a VII-a şi a VIII-a şi am primit şi categoria specială, pentru care nu se mai susţinea examen. Se acorda numai prin aprobarea conducerii întreprinderii şi era salariul maxim pe uzină.”, a precizat acesta.
“Eu nu dădeam portarul peste cap ca să ies la ora trei”
Cu excepţia primului an şi jumătate, a lucrat numai la Atelierul de Forjă al Garajului. “Nu m-a schimbat nimeni, n-am schimbat pe nimeni. Nu mi-a plăcut să mă duc de colo-colo.”, a afirmat el. Amplasamentul atelierului s-a schimbat de câteva ori, fiind desfiinţat pe măsură ce apărea o nouă construcţie a fabricii. De la Poarta 1, unde s-a ridicat o hală nouă, atelierul a fost mutat în partea de sus a platformei, însă nici aici n-a avut viaţă lungă. “S-a construit o altă hală pentru proiectare şi a fost stricat şi acela. Prin urmare, am făcut alt atelier. Nu munceam eu ca să ridic zidurile, dar trebuia să mă ocup de organizarea construcţiei. Am dus şi rachiu de acasă pentru câţiva militari, care mi-au adus vreo cinci remorci de cărămidă. După ce s-a făcut o alimentară lângă uzină, rămăseseră grămezi de cărămidă, să faci cinci case. Şi mi-au adus ăştia cărămidă, de nu mai ştiam ce să fac cu ea.”
La Garaj, s-a ocupat şi de politică, şapte-opt ani, făcând parte din Comitetul Oamenilor Muncii. Înainte de a fi inclus în C.O.M., a fost făcut membru de partid. “Eu nu voiam să mă fac, fiindcă mi-era teamă că mă “dovedesc” că am fost arestat, fiindcă am fost contra regimului. Dar nu m-au dovedit. Aşa s-a petrecut viaţa mea, din 1959, până la 1 mai 1990.”, ne-a mai spus Gigi Brăgărea. Dacă a primit calitatea de membru de partid şi a intrat astfel în biroul organizaţiei de bază, au dat peste el nişte sarcini de natură economică, pe lângă cele politice. Altfel spus, politicul se răsfrângea asupra vieţii profesionale. “Nu plecam la încheierea programului normal, eu nu dădeam portarul peste cap ca să ies la ora trei. Stăteam până la cinci, şase, şapte, mă duceam pe rampă, controlam oamenii ca să văd dacă muncesc, dacă au încărcat, cât au încărcat, pentru că aveam plan de respectat. Veneau vagoanele care trebuia descărcate, iar o altă echipă se ocupa de încărcarea lor cu maşini sau cu ce aveam de expediat. Am ajuns până în punctul în care directorul Naghi mi-a zis: “Măi, Brăgărea, ce e cu tine şi în seara asta?” “Ce să fac, că, dacă nu stau aici, mâine mă daţi afară, iar familia mea nu mai are ce mânca.” Unde era să mă duc? Trebuia să câştig bani. Iar la uzină erau bani buni. Îmi făceam toate treburile şi stăteam până noaptea, până a doua zi. Îmi aducea ginerele mâncare a doua zi, fiindcă nu mai veneam acasă.”, a conchis acesta.