Centenarul activităţii industriale pe platforma de la margine de Câmpulung, al cărei debut a fost consemnat în anul 1885, a fost marcat la întreprinderea condusă de Ion Giuvelcă şi prin tipărirea unei ediţii speciale a „I.A. ARO Muscel – 100”. Foaia volantă editată de redacţia „Secera şi Ciocanul” Piteşti pentru Întreprinderea de Automobile ARO Câmpulung, în noiembrie 1985, a cuprins editoriale semnate inclusiv de şefii fabricii, în care, dând la o parte stilul scriitoricesc impus de fostul regim, abundând în omagii la adresa partidului şi a conducătorilor iubiţi, sunt punctate momente de referinţă din istoria de 100 de ani a fabricii, împliniţi în urmă cu 28 de ani. În paginile publicaţiei respective am lecturat câteva materiale care fac referire la munca femeilor, cărora, din păcate, în demersul nostru de a reconstitui fragmente din trecutul uzinei, din amintirile unor foşti angajaţi, nu le-am acordat cuvenitul loc în serialul pe care Evenimentul Muscelean îl realizează de trei ani încoace. Iar femeile de la ARO nu erau deloc puţine. Primarul Gheorghe Oancea (şi el fost muncitor la uzină), pe care „I.A. ARO Muscel – 100” îl citează într-unul din articolele publicate la moment aniversar, remarca faptul că la o populaţie de 40.000 de locuitori, câţi avea Câmpulungul, 11.000 pontau zilnic fişele de prezenţă la fabrică. Peste 3.500 dintre aceştia erau femei. În continuare, iată câteva consideraţii despre activitatea profesională a femeilor de la ARO.
„La I.A. ARO, peste 3.500 de femei sunt coautoare ale familiei de automobile de teren. Ele aduc în muncă exactitate, seriozitate, echilibru, profesionalism, nu o dată, remarcabil.
Când a ieşit la pensie, Maria Mihăilă şi-a lăsat pe toţi cei patru băieţi ai ei la a doua casă: uzina. Toţi lucrează la ARO: Marian – subinginer, Marcel – şofer, Adrian – maistru, Traian – sculer matriţer. Marian are, la rându-i, trei copii. Şi ei lucrează în uzină, devenită la modul cel mai cald şi mai concret, o mare familie muncitorească. Atâţia tineri din zona Câmpulungului s-au împlinit în viaţă datorită uzinei! Atâtea mame sunt acum liniştite, văzându-şi copiii rostuiţi sub marea emblemă ARO.
Multe sunt colegele de care îşi aduce aminte acum, la anii pensiei, Maria Mihăilă, femei policalificate, muncitoare şi azi în uzină. Îşi aminteşte de Angela Micu, Ana Radu, Valeria Boje, Eugenia Tuţu, Petruţa Ceauşescu, Lenuţa Tureac, Zoe Cioiu, Lucreţia Badea, Elena Găeşteanu şi de multe altele. Mâinile lor harnice sunt, de fapt, în toate secţiile. Florica Copăescu, 44 de ani, este preşedinta comisiei femeilor pe întreprindere. Ne vorbeşte despre femeile din unitate, despre Clubul „Femina”, despre iniţiativele femeilor, cu grija lor de mamă faţă de cele două cămine de copii, despre vizitele de aici, despre cele trei studente care au plecat de la căminul de copii, cu sentimentul tainic că, deşi fără părinţi, au, totuşi, părinţi mai adevăraţi în cei 11.000 – colectivul uzinei – care se gândesc la ele şi la celelalte 200 de „surori” ale lor din cămin.
Strungăriţa Georgeta Ceauşescu, 45 de ani, sau subinginera Viorica Susa, 26 de ani, simt că uzina este locul împlinirii lor de oameni utili societăţii. Viorica are soţul, pe Ilie, tot în uzină, aşa cum multe dintre femei îşi ştiu soţii – şi la muncă – tot alături. Şi câte femei n-ar merita litere aldine într-o asemenea enumerare, dar pe cine să transcriem aici din cele peste 3.500, câte sunt? Poate, cele trei generaţii pe care le-am sugerat aici dau imaginea vie a prezenţei femeii muscelene la crearea maşinii ARO.”
Articolul precedent
Articolul următor