• Muncitorilor care ieşeau de la schimbul I nu le-a venit să creadă când au văzut cum a condus Iancu Voican maşina îndoită
„Scamatoriile” cu maşinile care i-au trecut lui Iancu Voican prin mână, fie ARO, fie Dacia, îi amuzau pe locuitorii Coteştiului, care se obişnuiseră cu probele pe care pilotul de încercări le continua după serviciu, pe uliţele satului. De pildă, când era în teste Dacia Nova, încercătorul obişnuia să vină cu autoturismul acasă, la ţară, îl încărca cu dovleci, saci cu mere şi cartofi şi îi proba performanţele la greutatea impusă. Dar cea mai vestită dintre scenele oferite de Iancu Voican consătenilor rămâne cea în care, cu o mână de iarbă, „momea” maşina să-l urmeze, exact cum urmează un bidiviu ascultător călăreţul. Nu conta că era ARO sau Dacia. Ambele mergeau singure, fără şofer, fiindcă şoferul era în faţa lor, agitând mănunchiul de verdeaţă, încurajat de râsetele şi uimirea sătenilor să continue spectacolul. Şi să-l repete. Este una dintre amintirile frumoase pe care le păstrează despre cele două mărci auto, după cum ne-a mărturisit, care demonstrează calităţile automobilelor fabricate în România la acea vreme. „Era atât de bine legată maşina, încât mergea singură. Eu eram pe lângă ea şi nimeni la volan. Smulgeam o mână de iarbă şi o chemam aşa cum chemi un animal. Şi ea venea după mine.”, povestea zâmbind Iancu Voican. Chiar dacă nu asistau pentru prima dată la reprezentaţia oferită de pilotul muscelean, colegii nu conteneau să se mire de felul în care îl urma pe „stăpân” automobilul cuminte. Faptul că se deplasa fără şofer la volan însemna un motor foarte bine reglat şi o compresie foarte bună, astfel încât, în momentul în care ridica piciorul de pe ambreiaj, nu mai era nevoie de acceleraţie, ea mergând din relantiu. „Maşina ştie drumul, ajunge singură acasă.”, le spunea acesta martorilor la scheciurile sale, prefăcându-se că se îndepărtează de ea, lăsând-o să se „descurce” pe cont propriu.
În timpul probelor, pe curbele de la Muşăteşti, s-a rupt şasiul primei camionetei ARO
Iancu Voican a fost component al echipei care a desfăşurat probe cu prima camionetă ARO, la al cărei proiect colaboraseră „creierele” uzinei câmpulungene. „La probele pe care le făceam pe ruta Câmpulung – Curtea de Argeş – Valea Danului – Sălătrucu, cu ieşire la Câineni, trebuia să opreşti la fiecare Primărie, ca să ţi se ştampileze foaia de parcurs. Dacă n-ai oprit, însemna că n-ai făcut traseul. La întoarcere, veneam pe Piteşti – Câmpulung. Eu am făcut traseul invers şi undeva, în curbele de la Muşăteşti, în sus, s-a fisurat şasiul primei camionete ARO.”, şi-a amintit acesta una dintre nenumăratele întâmplări prin care a trecut în timpul testelor. Probele cu prima camionetă ARO respectau, aşadar, traseul stabilit, având o încărcătură de o tonă (un sac de nisip cântărea 50 de kilograme). „Dintr-odată aud „trosc”. Bena aproape s-a prins de cabină (n.r. ansamblul aproape luase forma unui „V”, din cauza ruperii şasiului). Ce era să fac? Am oprit într-o curbă. Era drum de macadam, nu era asfaltat. Cum să merg aşa până la uzină?, mă gândeam. La schimbul doi mă aştepta colegul care trebuia să mă înlocuiască. Pe marginea drumului am găsit nişte buşteni, pe care i-am băgat între benă şi cabină, ca să nu se rupă de tot. Când am ajuns eu la uzină, pe la trei şi jumătate – patru, muncitorii care ieşeau de la schimbul I s-au crucit când au văzut campioneta în „V”.”, este relatarea uluitoare a şoferului care nu s-a lăsat intimidat în nicio situaţie, oricât de complicată sau disperată ar fi fost.
Inginerul Nicolae Bădescu i-a telefonat directorului Victor Naghi, pe care l-a anunţat în ce stare s-a întors camioneta de pe traseu. Acesta a venit însoţit de directorul tehnic Mihai Pescaru, inginerul şef Aurel Nicolescu, inginerul Petre Livovschi, şeful Proiectării, şi doi angajaţi de la Fototeca uzinei, Traian Cotescu şi soţia lui Virgil Tarbă, care au fotografiat autovehiculul după probă.
Era al unsprezecelea sau al doisprezecelea traseu pe care îl parcurgea automobilul, însă Iancu Voican a avut ghinionul să se întâmple defecţiunea tocmai la el. Necăjit că a păţit-o el, i-a trecut prin minte gândul că predecesorii săi n-au făcut cursa completă. Mai cu seamă că şasiul s-a fisurat de încă două ori la următoarele probe, cu alte camionete. Astfel, s-a realizat o întăritură la şasiul camionetei ARO, ca urmare a probelor pe care le-a întreprins Iancu Voican. „Problema a apărut şi ca urmare a forjării ansamblului de şasiu. Şi matriţa a fost de vină. Unde se matriţează, a fost aproape un unghi, nu un semicerc, iar unghiul a cedat.”, preciza Iancu Voican, după care, în afară de această cauză, de vină a fost şi calitatea materialului folosit. După ce au studiat defecţiunea, s-a executat întăritura despre care vorbea interlocutorul nostru, fără de care camioneta nu putea fi introdusă în vânzare.
O problemă a existat şi la greutatea maximă de 1.000 de kilograme, din cauza căreia nu puteai să scoţi roata dacă făceai pană. Prin proiectare, bena a fost înălţată, ca să fie rezolvată scoaterea roţii din spate, în caz de avarie.
În afară de episodul cu camioneta, s-au adus şi alte îmbunătăţiri maşinii, ca urmare a testelor efectuate de Iancu Voican. În ceea ce priveşte amplasarea motorului diesel – întrucât suporţii atingeau, loveau în şasiu – s-au întreprins remedieri după probele sale. „Când treceai peste denivelări, băteau. De unde este zgomotul? Până la urmă, după câteva curse pe care le-am făcut – o cursă cu ARO era 250 de kilometri, iar cu Dacia 310 kilometri – s-a văzut unde atinge şi s-a remediat. S-a făcut o altă ambutisare şi, într-un final, a fost bine. Mai era o problemă cu sistemul de răcire la diesel Braşov. Am făcut îmbunătăţiri şi la instalaţia electrică.”, sunt corectări ale unor deficienţe la ARO, printr-o contribuţie comună a mai multor angajaţi ai uzinei: Iancu Voican, Sandu Zichil, Ion Pârşan, Nicu Micudă, etc.
La Raliul Cetăţilor de Foc, împreună cu Sevastian Miloiu, i-a scos pe cei de la Dacia din râpă
În perioada în care a fost delegatul Uzinelor Dacia la Întreprinderea Mecanică Muscel, Iancu Voican nu s-a putut ţine departe de competiţiile de autocros. Deşi s-a despărţit de ARO Câmpulung în 1980, pilotul de încercări păstrează diplomele câştigate la concursurile automobilistice şi cupa primită la Raliul Cetăţilor de Foc. Trofeul cu care echipajul nostru s-a întors la Câmpulung de la Raliul Zăpezii a rămas la uzină. Iată câteva dintre performanţele sale obţinute la ARO:
• Locul I clasă la Raliul Voina – 30 ianuarie 1977, organizat de Filiala Orăşenească Câmpulung Muscel a A.C.R., cu sprijinul Consiliului Judeţean, obţinut de echipajul format din Sevastian Miloiu şi Iancu Voican;
• Locul II clasă la concursul Îndemânare Auto – 30 ianuarie 1977, organizat de Filiala Orăşenească Câmpulung Muscel a A.C.R., cu sprijinul Consiliului Judeţean, obţinut de Iancu Voican;
• Locul II în clasamentul general, la Raliul Zăpezii – 20 martie 1977, organizat de Automobil Club Român şi Federaţia Română de Automobilism şi Karting, obţinut de Iancu Voican, din partea Organizaţiei sportive “Muscelul Câmpulung”;
• Locul II la concursul de regularitate Piteşti-Câmpulung – 5 aprilie 1977, organizat de Sindicatul Întreprinderii Transporturi Auto Argeş, obţinut de echipajul format din Sevastian Miloiu şi Iancu Voican;
La Raliul Cetăţilor de Foc, între Moldova Nouă şi Bozovici, unde Iancu Voican a participat împreună cu cumnatul său, Sevastian Miloiu, a început, la un moment dat, o lapoviţă. Trecând prin pădure, în proba de macadam, echipajul de la Colibaşi, care concura cu o Dacia 1300, a rămas blocat într-o porţiune de teren extrem de accidentat. „Noi aveam la noi cablu şi, când i-am văzut, am lăsat concursul şi ne-am zis: “Hai să-i scoatem pe ăştia din prăpastie!” Din acest motiv, am luat premiul pentru fair-play, pentru ajutorul pe care l-am dat echipei de la Dacia.”, mai spunea acesta.
Pe Vâlsan, într-o probă cu Dacia, au făcut cursa cu ursul în faţă
Cascadoriile pe care le executa Iancu Voican la volanul ARO-ului 244 constituiau deliciul echipei de filmare – fotografiere de la uzină. Din păcate, n-a ajuns niciodată în posesia interlocutorului nostru o înregistrare de senzaţie, în care a fost imortalizată o săritură la aproximativ doi metri înălţime şi 16 metri lungime, pe Mateiaş. O experienţă memorabilă a fost urcarea la Cabana Cuca, pe un grohotiş de munte, nici măcar pe un drum de ţară. „N-a urcat nimeni până acolo decât Iancu. Era cabanier nea Binder, inginer silvic ieşit la pensie.”, a adăugat acesta.
El îşi aminteşte de una dintre multele demonstraţii care s-au făcut în scop de prezentare, una dintre acestea, pe Muntele Piatra. „ARO te scotea din orice necaz. Atunci, am avut echipate maşinile cu cauciucuri făcute la Danubiana Bucureşti, care aveau un desen extraordinar. Acum, s-au prostit de tot, le spun cauciucuri de iarnă! Noi aveam la maşini cauciucuri normale, româneşti, cu un profil de aşa natură, încât arunca zăpada. Nu se aduna între desen, ca să alunece.” Este lesne de înţeles că Iancu Voican n-a fost ferit de incidente mai mari sau mai mici.
Odată, când urca pe nişte coclauri, pe la Sălătrucu, ca să iasă la Câineni, s-a întâmplat să-i sară roata. „Dă-o-ncolo, cine se ducea noaptea după roată?! Au găsit-o ciobanii cu oile… unde mă mai duceam după ea, când aveam două roţi de rezervă?!”
Altădată, în timpul testului de durabilitate la Voina, s-a trezit în faţa maşinii cu o herghelie de cai, dintr-o parte într-alta. „Am pus frână, dar n-am avut ce face. Am sărit în aer cu ARO vreo zece metri… era noapte. Altfel intram în caii ţiganilor.”, este alt moment spectaculos trăit de pilotul muscelean.
Altul s-a consumat în timpul unor probe cu Dacia, de data aceasta, pe care Iancu Voican le derula împreună cu colegul Neluţă Dorcioman. „Mergeam pe Vâlsan, până sus, la unitatea militară secretă, unde întorceam. Într-o curbă, a apărut în faţa noastră un urs. Neluţă era primul, eu după el. Era un praf de nu vedeai nimic.” Cei doi au încercat să gonească ursul cu lumina farurilor, „dirijându-l”, vorba vine, ca să vadă drumul mărginit de râpe. „Într-o altă curbă, ursul care alerga în faţa noastră, în lumina farurilor, probabil, orbit de ele, a sărit într-o prăpastie de pe marginea drumului.”, astfel s-a încheiat cursa cu ursul înaintea maşinilor.
„La ARO a fost un colectiv foarte bun. Mergeai de drag”
La ARO, Iancu Voican a făcut parte dintr-o echipă de aproximativ 20 de încercători. La Dacia erau 32. „Sâmbăta, după serviciu, mergeam la Intim Bar. Soţia lui nea Ion Pârşan, care a fost strungăriţă la ARO, îl întreba: „Unde ai fost, mă?” „Am fost la Intim Bar.”, recunoştea Ion Pârşan, după care, la următoarea întrebare din interogatoriul nevestei, era nevoit “să-i dea în gât” şi pe „complici”: Iancu Voican, Zaharia Ciobanu, Ion Androne, Sevastian Miloiu. Când nu se duceau la Intim Bar, se retrăgeau la un local din „capul satului”, la Lereşti. „Ne întâlneam aproape toţi de la Încercări… era o atmosferă foarte frumoasă.” Din acest motiv, al colectivului, şi foarte bun pe meserie, dar şi de viaţă, s-a rupt cu greu de ARO. „Mergeai de drag. Între noi nu era invidie, nu eram duşmani. La ARO a fost un colectiv foarte bun.” Alţi colegi de la ARO, în afară de cei amintiţi deja în episoadele precedente, au fost Costel Georgescu, Onea, mecanic la Remedieri, care s-a stabilit, după căsătorie, în America de Sud, Victor Nicolae, căruia colegii îi spuneau Ţucu, Nae Simion, care s-a numărat printre şoferii de la începuturi, care derulau probe cu M-urile, de la Câmpulung, până la Clucereasa şi înapoi, şi, cu siguranţă, au mai fost şi alţii, inclusiv din perioada în care a făcut liceul la „Dinicu Golescu”, profilul real, absolvit în 1969. Potrivit afirmaţiilor sale, a amânat armata ca să poată să finalizeze cursurile liceale, la seral, în timp ce era delegatul Institutului piteştean la ARO.
