Nicolae Boeru va rămâne un deschizător de drumuri pentru autocrosul organizat de Uzina ARO, fiind cel care a întrerupt tradiţia „marşurilor” în coloană, în momentul în care a ieşit din rând şi a sărit peste un deal, aterizând pe roţi. Abia atunci, autocrosul a căpătat sensul de spectacol automobilistic, având tot ce-i trebuie pentru a ţine publicul în priză: şicanări între adversari, răsturnări, sărituri care trezeau emoţii spectatorilor. Nicu Boeru a fost angrenat în activitatea de competiţii din 1983, până în 1994, când o boală necruţătoare l-a forţat să iasă la pensie, la doar 32 de ani. N-a lucrat la ARO decât 14 ani, timp în care a văzut toată ţara, a ieşit chiar şi în afara ei, la concursurile organizate în străinătate. „ARO a fost cea mai frumoasă trăire a mea.”, mărturisea Nicu Boeru, într-un interviu emoţionant. De-a lungul celor 20 de ani care au trecut de când a ieşit din activitate, n-a mai schimbat o vorbă cu nimeni despre ARO, însă în noaptea dinaintea discuţiei, schiţându-şi câteva idei pentru a doua zi, i s-a derulat întreg filmul de 14 ani al celei mai intense experienţe trăite vreodată. Nicu Boeru a făcut minuni pentru ARO, cât s-a aflat la volanul maşinii fabricate la Câmpulung, iar Dumnezeu a făcut o minune pentru el, scoţându-l învingător în lupta cu leucemia.
Tatăl, instructor auto, l-a avertizat că, dacă-l prinde la volan, îi taie mâinile
Câmpulungean get-beget, Nicu Boeru s-a născut în urmă cu 51 de ani, pe 28 septembrie 1962. Îşi aminteşte cu plăcere anii copilăriei şi timpul cât a fost elev al Şcolii Generale nr.6 din Vişoi. Copil zburdalnic, ca toţi băieţii, a simţit o atracţie pentru meseria tatălui său şi, în special, pentru maşini. „Tatăl meu a fost instructor la Şcoala de Şoferi, apoi a lucrat ca şofer. Când eram mic, îmi spunea că, dacă mă prinde la volan, o să-mi taie mâinile.”, ne povestea Nicu Boeru despre tentaţia de a conduce, pe care a simţit-o din copilărie, atras de ceea ce făcea părintele său. Acesta, precaut, dorind să-şi ţină fiul departe de accidente, s-a opus ca Nicu să-i calce pe urme. Degeaba a încercat să-şi protejeze băiatul de pericol, interzicându-i să se apropie de volan, căci, peste ani, Nicu Boeru a devenit unul dintre cei mai buni piloţi de la ARO, dacă nu, cel mai bun în materie de autocros.
„Dacă am văzut că tata a rămas de neclintit în interdicţia sa, m-am gândit să-i fac o surpriză. În acea perioadă, la Liceul Industrial se crease posibilitatea să obţii permis de conducere. Ştiam că pot prinde un loc care să mă ajute să mă angajez la uzină. M-am înscris la Liceul Industrial, am dat examen, pe care l-am luat cu bine. La Şcoala Generală învăţam doar să trec… nu Gramatică, nu nimic, pentru că nu-mi plăceau. La liceu a fost altceva, mă simţeam bine, deoarece erau profesori deosebiţi. Am avut parte de cel mai bun diriginte, profesor de Fizică, cel mai exigent pe care l-am cunoscut vreodată. Pentru orice notă mică, te pedepsea. Avea un cap de antenă şi câte patru-cinci lovituri primeai, cu mâna lui dădea! Aşa era, dar nu era rău. Văzând că iei atâta bătaie, trebuia să te apuci de învăţat. Clasa noastră avea cele mai mari medii din liceu.”, şi-a amintit Nicu Boeru perioada de pregătire şcolară.
Cea mai bună treabă a fost practica în uzină, foarte multă practică, prin intermediul căreia tinerii care doreau să continue la ARO aveau posibilitatea să cunoască realitatea din fabrică, specificul locului de muncă şi, mai ales, specialiştii care îi ajutau să se formeze într-o meserie. În perioada liceului, a prins dragostea pentru condus, iar, după ce şi-a luat permisul, nimic nu i-a mai stat în cale. „Pentru că n-avea toată lumea permis, mergeam oriunde, cu cine avea nevoie să ajungă într-un loc sau altul. O făceam din plăcere. Toţi îmi spuneau: „Hai, Nicule, să mergem acolo!” Eram prieten cu toată lumea în oraş şi, atunci, mă duceam unde mă solicitau: la Brăila, Baia Mare, Suceava, Timişoara, Arad, Constanţa. Să conduc a fost plăcerea vieţii mele! Vremea aceea, comparativ cu ceea ce avem astăzi, chiar a fost „Epoca de Aur”. Am colindat ţara în lung şi-n lat. În 14 ani, cât am lucrat la ARO, am mers peste tot. Era o încântare să vezi verde în jur şi pământul cultivat.”, îşi amintea el.
În faţa lui Naghi, i-a răspuns, fără ezitare, că-şi doreşte să fie angajat la Probe
Pregătit ca şofer profesionist, la Nicu Boeru se regăseau calităţile cerute pentru practicarea acestei meserii: prudenţă, grijă pentru pasagerii din autovehicul, responsabilitate, conştiinţa sarcinii aduse cu bine la îndeplinire, deci, nu confunda drumurile ţării cu traseul autocrosului din Grui, unde era, mai mereu, de neînvins. „Nu făceam niciun fel de excese, fiind şofer profesionist.”, a adăugat acesta. Angajarea la Uzina ARO s-a produs în 1981, la câteva săptămâni după ce a absolvit Liceul Industrial. În scurtul interval scurs între absolvire şi angajare, tânărul şi-a încercat norocul la Facultatea de Automobile Braşov, deşi nu era din cale-afară de interesat să urmeze şi studiile superioare.
„Pentru angajare, trebuie să-i mulţumesc domnului director Naghi. Dacă nu mi-ar fi acordat încredere ca să demonstrez ceea ce puteam să fac, n-aş fi ajuns la ARO, locul unde îmi doream să fiu. La liceu eram pasionat de Matematică, Fizică, Desen Tehnic, mi-au plăcut foarte mult aceste materii. Acesta a fost motivul pentru care, după ce am luat permis de conducere, categoria B şi C, şi pentru că făcusem practică în uzină, la Probe, am ales acest domeniu. Îmi făcusem prieteni în anii de practică, pe care îi ajutam să-şi îndeplinească planul, cât am fost elev. La angajare, i-am spus lui Victor Naghi: „Domnul director, mă pricep la motoare şi la condus.” „Şi unde vrei să mergi, la Montaj sau la Probe?”, m-a întrebat el.”, a redat dialogul cu cel mai important şef al fabricii câmpulungene, în decursul celor 62 de ani de existenţă. Tânărul i-a răspuns fără să ezite că-şi doreşte să fie angajat la Probe. „Să vedem de ce eşti în stare!”, a replicat Naghi, dându-i posibilitatea ca, în următoarele două-trei săptămâni, să se acomodeze cu locul de muncă. În tot acest timp, Victor Naghi se interesa în continuu cum se comportă noul angajat, venind, la două-trei zile, să-i observe evoluţia, la faţa locului, ori trimiţându-şi subordonaţii să facă acest lucru.
Nicu Boeru s-a obişnuit rapid cu serviciul, care nu-i era străin. Cunoştea oamenii de la Probe, cunoştea sarcinile, graţie practicii, despre care ne-a repetat pe parcursul interviului că era cel mai bun lucru care se făcea în timpul şcolii. „Lucram la fel ca ei, pentru că lucrasem şi înainte de angajare cu ei. La Probe era cel mai frumos loc de muncă din uzină. La început, cred că aveam salariul 2.000 de lei, dar, acolo, câte maşini făceai, atâţia bani luai. Şi făceam câte două-trei maşini pe zi, dacă aveam experienţă şi mă pricepeam, şi, astfel, câştigam între 3.000 şi 4.000 de lei pe lună.”, relata Nicu Boeru despre începuturile sale la fabrică. Aici, a avut ocazia să lucreze cu cei mai buni angajaţi de la ARO. La Probe a găsit un colectiv închegat, format din peste 30 de salariaţi. „Cei mai buni, maeştri într-ale mecanicii, cei mai pricepuţi oameni din fabrică.”, şi-a lăudat el colegii. Singurul inconvenient de care îşi aminteşte Nicu Boeru: personal mult, hala mică şi, din cauza asta, se făcea un fum groaznic. „Era singura condiţie urâtă, că nu s-au preocupat de remedierea acestui neajuns. În rest… eram între 5 şi 7 repartizaţi la o maşină şi câte un controlor pentru fiecare. La fiecare maşină intervenea câte ceva, erau multe lucruri care apăreau în timpul verificărilor şi care trebuia remediate. Nu se admitea nicio greşeală.”, a continuat el.
A “spart” tradiţia reprezentaţiilor cu maşinile în coloană
În 1983, la doi ani de la angajare, reîntors din armată, s-a implicat în activitatea de competiţii automobilistice, pentru derularea căreia a fost înfiinţat un compartiment special dedicat acestui domeniu. Interlocutorul nostru s-a numărat printre pionierii automobilismului încurajat de uzina câmpulungeană şi, în special, al autocrosului. De mai multe ori în discuţia despre dragostea sa, pilotatul maşinilor de concurs, i-a amintit numele lui Vasile Gentoiu, bunul său prieten, împreună cu care a şi copilărit. „Ne-am ajutat unul pe altul, ne-am scos unul pe celălalt… În primul an, Vasile Gentoiu a fost pilot, iar eu am fost navigatorul lui. Tot atunci, Gigi Gavrilă era pilot, avându-l ca navigator pe Radu Gheorghe.”, a punctat acesta. S-a numărat printre cei care au activat la Compartimentul Competiţii de la început, alături de Vasile Gentoiu, Gheorghe Gavrilă şi Radu Gheorghe. „Noi am fost cei care am început competiţiile la ARO. Ce făceau ei înainte, câte un marş, în cadrul căruia mergeau cu maşinile încolonate… doar se plimbau cu maşinile, nu erau întreceri. Am prins şi eu o etapă din asta şi eu am fost cel care „a spart” gura târgului.”, ne spunea acesta. De ce poate fi numit Nicu Boeru deschizătorul de drum? La un moment dat, s-a săturat să audă că unul a scos un timp mai bun decât celălalt, în condiţiile în care mergeau unii în spatele celorlalţi. „Era cronometrat unul într-un fel, fiindcă se cunoşteau între ei şi, atunci, se oprea cronometrul, când era (n.r. preferatul) cu 50 de metri mai în spate, căci era maistrul ori şeful de secţie acolo şi să nu zică că-l bat eu pe ăsta. Mergeau toţi unul în spatele altuia, căci aşa era dispoziţia. Nu le dădeau voie să facă altceva. Atunci, m-am supărat şi am sărit din rând, peste un deal. Fără să cunosc traseul, fără să ştiu nimic altceva, fără să văd nimic, am luat-o pe o parte, în jos, care mi-a plăcut. Era un hău de vreo zece metri între dealuri. Am sărit cu maşina pe roţi! Nu le-a venit să creadă. De atunci, am stat, am discutat şi am început să facem lucrurile cum trebuie.”, ne-a povestit Nicu Boeru cum a întrerupt monotonia reprezentaţiilor de pe Grui.
Pentru astfel de competiţii, care au făcut senzaţie în Grui, ani la rând, piloţii îşi pregăteau câte un autoturism din parc şi, culmea, nici măcar nu foloseau unul nou. „Erau maşinile aduse de afară, de la service, pe care le retrăgeau, fiindcă aveau foarte mulţi kilometri şi trebuia casate. Noi făceam din aceste autoturisme unele ca noi, după câteva zile de muncă. Existau aceste posibilităţi, căci ne cunoşteam între noi şi toată lumea ne ajuta. Absolut orice! Erau zece piese în plus la fiecare masă, pe vremea aceea! Ştiau că suntem de la Competiţii şi ne ajutau să le ducem ca să le montăm. A fost cea mai frumoasă treabă din viaţa mea.”, ne-a mărturisit acesta.
La uzină, apăreau probleme pe bandă, în momentul în care se pregătea un lot pentru export. Era nevoie ca autoturismele să fie puse la punct, vorba aceea, în două zile şi două nopţi. Iar pentru operaţiunea de schimbare a cutiilor de viteze care cădeau, ARO apela la piloţii de la Secţia Competiţii, care îi scoteau la liman. De pe o zi pe alta, schimbau lotul de cutii de viteze, care le trebuia în producţie, lucru pe care nu-l reuşea, poate, o secţie întreagă, atât de bine pregătiţi ajunseseră să fie componenţii Secţiei Competiţii.
Îngerul păzitor, un pilot italian cunoscut la “Transcarpatica”
Palmaresul lui Nicu Boeru cuprinde concursuri de autocros şi rallycross, peste tot în ţară şi în afara ei. Cât a fost în putere să concureze, n-a fost vreo manevră pe care să n-o fi încercat şi viteză pe care putea s-o prindă autoturismul pilotat de el, pe care să n-o fi atins. Un prieten de-al său, italian, cunoscut la o competiţie în România, avea cele mai performante şi rapide maşini, care prindeau viteze uluitoare. Nicu Boeru n-a ezitat să le piloteze la maximul posibil. „L-am cunoscut la “Transcarpatica” şi am rămas prieteni pentru o viaţă. Trebuia să mergem împreună la Paris Dakar. Şi el era tot pilot de raliu şi avea firmă pentru Paris Dakar, maşini pregătite, echipate… şi îşi dorea să mergem amândoi. Când a venit la “Transcarpatica”, nu ştia un cuvânt româneşte, iar eu nu ştiam niciun cuvânt în italiană. Ne înţelegeam doar prin semne. În toţi aceşti douăzeci de ani, m-a sunat în permanenţă. O dată la două-trei săptămâni, ne auzim la telefon. A fost îngerul lui Dumnezeu.”, spunea Nicu Boeru. Atât de dragă i-a fost maşina de concurs, încât şi-a botezat-o „Unicat în lume”. „ARO 243 a fost regina şoselelor la acea vreme. Mai sigură şi mai puternică dintre maşinile timpurilor trăite de mine. Am iubit-o foarte mult şi ne-am înţeles de minune în orice situaţie.”, a încheiat acesta.
„Nu ştiu dacă l-am bătut de două ori, la autocros, pe Nae Boeru”
Dintre interlocutorii care au contribuit cu amintirile lor la realizarea serialului nostru şi care au împărtăşit pasiunea lui Nicu Boeru, cel mai frumos ne-a vorbit despre acesta colegul său de la Competiţii, Victor Bînă. Reluăm un fragment din relatarea acestuia, potrivit căruia, la raliuri, la nivelul echipei, Victor Bînă şi Radu Gheorghe băteau tot, şi datorită puterii maşinilor lor, care erau mai bine motorizate decât cea a lui Nicu Boeru. Însă, la autocros, acesta din urmă aproape că n-avea rival. „Nu ştiu dacă l-am bătut de două ori în viaţă, la autocros, pe Nicolae Boeru. Avea un stil de a pilota maşina la autocros, încât tot timpul ne şicana, ne enerva şi, astfel, ni se întâmpla ceva cu maşina, fiindcă trebuia să tragem de ea mai mult decât putea. El, tot timpul, lua startul în spatele nostru. Şi, în permanenţă, ne lovea. Dacă acea etapă de autocros dura 30 de minute, în continuu, ne lovea, ne tracasa, în spatele nostru fiind, până ne forţa să distrugem acel ARO.”, ne spunea cu admiraţie despre Nicu Boeru colegul Victor Bînă. Şi tot acesta îşi amintea cu plăcere că, prima dată când a luat startul contra lui ARO, în 1992, după ce a fost cooptat de o firmă italiană, Fresconi Ltd., ca să concureze pentru ea la „Transcarpatica”, a fost scos din mlaştină de foştii colegi, Radu Gheorghe şi Nicu Boeru.
Diferenţa între piloţii de azi şi ceea ce au realizat acei tineri entuziaşti consta în retribuirea performanţelor şi aici ne referim la bani. Astăzi, un pilot de raliu câştigă bani frumoşi din acest sport, pe când la piloţii lui ARO motivaţia era pura plăcere de a concura şi de a învinge adversari redutabili. Recompensele financiare oferite de uzină erau reduse, în schimb, „curgeau” felicitările pentru locul pe podium câştigat. Pe vremea lui Ceauşescu se practicau mulţumirile, dar piloţii erau încântaţi că le primesc şi pe acelea, fiindcă nici nu erau bucurii prea mari pe atunci. Însă, dacă băteau la uşa secretarului de partid Nicolae Poteraşu şi îi spuneau că le trebuie o butelie sau un televizor color, le primeau. Plus că piloţii de la Competiţii aveau viaţa mai liberă, nefiind condiţionaţi de un program de lucru. Programul la uzină şi-l făceau singuri, dar, dacă adunau orele de pregătiri, se depăşeau opt ore pe zi. Mai mult, tinerii de la Secţia Competiţii îşi impuseseră să ducă o viaţă sportivă, cu antrenamente multe şi cu petreceri cât mai puţine, ca să nu-şi piardă dexteritatea de a pilota maşina.