Cornel Stan (II)
Cea mai mare parte a populaţiei comunei Bughea de Jos, bărbaţi şi femei, lucra la Uzină. Pentru ca cititorii care nu au fost conectaţi la realitatea legată de ARO să-şi facă o idee despre numărul angajaţilor întreprinderii, proveniţi din localitatea învecinată oraşului, dimineaţa, plecau şase autobuze, dintre care două „burdufuri” pline ochi. „Lucrau în jur de 900-1.000 de oameni din Bughea de Jos. Majoritatea locuitorilor erau salariaţi ai Uzinei ARO. Uzina şi comerţul erau pe atunci. De pe strada aceasta (n.r. principala care străbate comuna vecină), doar un băiat a lucrat la mină, iar soţia, în comerţ. Restul, toţi, de la un capăt la altul, au fost la Uzină.”, mărturisea Cornel Stan, a cărui activitate profesională s-a derulat pe parcursul a aproximativ 37 de ani, în cadrul Secţiei 2240. După distrugerea fabricii, lumea – şi aici ne referim la consătenii săi, deşi fenomenul a fost asemănător şi la Câmpulung, şi în celelalte localităţi apropiate, care au furnizat forţă de muncă Uzinei – a plecat, care încotro a putut, ca să asigure existenţa familiilor. Cine a avut puterea să se rupă de casă, de gospodărie şi de copii, a luat calea străinătăţii. Ceilalţi au căutat pe plan local ceva apropiat calificării şi domeniului din care proveneau. Astfel, s-au angajat la societăţile de cablaje apărute pe fosta platformă industrială ARO, la Fabrica de Matriţe, achiziţionată de omul de afaceri Gheorghe Bulugea, la fosta FPSA, cumpărată de Nicolae Toma, unde, din păcate, au retrăit acelaşi „film” trist, cu închiderea societăţii şi concedierea personalului. Foarte mulţi dintre foştii salariaţi de la ARO s-au reangajat la Automobile Dacia Mioveni. Asta în cazul fericit al celor care erau încă tineri, iar patronii au acceptat să-i primească la lucru. Dar nu toţi au avut tăria să depăşească momentul disponibilizării de la ARO, urmat de neputinţa de a-şi găsi alt serviciu, fiind trecuţi de 50 de ani.
“Lucram pe orice maşină, indiferent că eram maistru, că eram tehnolog”
Cum am punctat în ediţia trecută, parcursul lui Cornel Stan la Uzină a fost unul ascendent. A început ca strungar şi a trecut, pe durata celor 36 de ani şi opt luni, prin următoarele posturi: reglor maşini automate, maistru la Atelierul Cilindri Frâne, unde avea în subordine 125 de oameni, tehnolog la Secţia 2240, la acelaşi atelier, responsabil de Organizarea Producţiei pe toată Secţia 2240, având în grijă în jur de 1.000 de oameni, apoi, din nou, maistru la Atelierul Cilindri, completat cu Atelierul Montaj General – 1224 şi Atelierul de Vopsitorie, fiind răspunzător de circa 300 de angajaţi.
La aproape opt ani distanţă de momentul în care şi-a încheiat cariera la Uzină, Cornel Stan a retrăit, pe durata interviului realizat recent cu acesta, cum a reuşit să facă faţă sarcinilor de serviciu şi, mai ales, colaborării cu personalul din subordine, care, aşa cum am arătat mai înainte, era de ordinul sutelor. „Mie mi-a şi plăcut foarte mult să fac treabă. Lucram pe orice maşină, indiferent că eram maistru, că eram tehnolog… Unde erau probleme, puneam mâna şi făceam treabă. Şi mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu oamenii. Am avut nişte oameni foarte buni, înţelegători, îi făceam să înţeleagă. Ca să poţi să lucrezi cu oamenii, trebuia, în primul rând, să le inspiri încredere şi să vadă ei că au pe cineva care să-i apere, că nu putea să se apropie nimeni de ei. Eu spuneam: orice greşeală a omului mi-o imputaţi mie. Plătesc cu penalizări, puteţi să mă şi destituiţi, dar nu daţi în om.”, ne spunea Cornel Stan.
Atelierul Cilindri Frâne, cel mai critic sector, cu locuri de muncă exact ca la mină
Greşeli se mai întâmplau, însă ele se rezolvau la nivelul atelierului. „Ştiam eu cum să iau o măsură împotriva celui care greşea. Nu o măsură prin care să-l distrugi, să dai în el, să-i iei banii, ci să-i dai o răspundere prin care îl puneam în evidenţă, ca să nu mai greşească. Erau metode de bun simţ, în primul rând.”, a adăugat interlocutorul nostru. La Uzină, în atâtea decenii de funcţionare, era imposibil să nu aibă loc accidente de muncă – incendii, electrocutări, rănirea celor care manevrau defectuos utilajele, etc. – în unele situaţii, soldate cu pierderea vieţii unor salariaţi. Întrebat dacă, în perioada cât a fost maistru, a fost pus în astfel de ipostaze dificile, Cornel Stan a afirmat că strategia sa s-a axat, întotdeauna, pe prevenirea incidentelor. „Eu am căutat întotdeauna să le spun să se ferească. La mine, cel puţin, era cel mai critic loc. Am avut locuri de muncă exact ca la mină: grupa I, unde se lucra la saboţi, Prelucrări saboţi; grupa II – Atelierul de Cilindri, unde se lucra cu substanţe nocive, şi Vopsitoria. Dar nu am avut probleme de accidente, oamenii erau foarte atenţi. În primul rând, îşi păzeau pielea lor. Eu le spuneam: „Nu lucraţi dacă observaţi că un dispozitiv nu funcţionează, dacă auziţi un zgomot la maşină, dacă ceva nu este în ordine, imediat aţi oprit.” Se lucra cu maşini care aveau turaţii de la 1.500 de rotaţii pe minut, până la 12.000 de rotaţii pe minut. Îţi sare o piatră în faţă, te-a nenorocit! Căci s-au întâmplat şi necazuri din acestea. Pentru evitarea electrocutărilor, îi avertizam că n-au voie să pună mâna fără mănuşi de protecţie. „N-aveţi voie, la strunguri, să opriţi cu mâna piesa.”, le spuneam. Erau lucruri pe care, obligatoriu, trebuia să le respecte. Şi le respectau, fiindcă vedeau că s-au întâmplat accidente mortale.”, a continuat relatarea lui Cornel Stan.
Bunăoară, la o linie, unui angajat i-a sărit o piesă în cap şi l-a omorât pe loc. Era şapte fără un sfert, la schimbul III, când s-a produs tragedia, din imprudenţa omului, care n-a mai pus piesa în dispozitiv, la o maşină de găurit, ci a ţinut-o în mână.
Cele 300 de perechi de etriere, cea mai frumoasă realizare tehnică a atelierului
O realizare petrecută spre sfârşitul activităţii sale la Uzină: introducerea etrierului pe maşinile ARO. Începând cu anul 2003 şi pe parcursul lui 2004, când operaţiunea s-a finalizat, toţi angajaţii Atelierului Cilindri Frâne, coordonaţi şi de inginerul Stoenescu, implicat în partea de concepţie, au lucrat la executarea acestei operaţii care aducea ARO mai aproape de performanţele înregistrate în domeniul auto, la nivelul anilor 2000.
„Când s-a realizat una dintre cele mai frumoase probleme tehnice din Uzină a fost atunci când s-a introdus etrierul în loc de frâne pe cilindri faţă. Înlocuia sistemul de frânare pe etrier. Nu mai avea cilindri, ci era pe bază de plăcuţe de frână automate, cum au acum maşinile bune, de performanţă. Frânele pe cilindru erau mai scumpe, erau patru cilindri pe care trebuia să-i pună, iar, în cazul acesta, nu erau decât două plăcuţe de frână, pe dreapta, două stânga, pe disc. Le-am executat acolo, stăteam dimineaţa, de la şapte, până la douăsprezece noaptea.”, şi-a amintit Cornel Stan. Iar asta se întâmpla în condiţiile în care echipa nu era plătită suplimentar, ci tot cu 75%, fiindcă aceasta era situaţia la ARO. „Stăteam câte 15-16 ore şi, într-un târziu, s-au finalizat. Am făcut maximum 300 de perechi de etriere. Oricum, s-a făcut o investiţie mare şi s-a realizat un lucru bun.”, a completat acesta. Etrierul respectiv a fost pus, din câte ne spunea fostul angajat al Uzinei, pe 300-400 de maşini, care au fost valorificate, dar…, din păcate, prăpădul care a urmat a distrus munca oamenilor.
“Genocid adevărat a fost în această fabrică!”
Cu toate strădaniile de îmbunătăţire a maşinii, sfârşitul fabricii a fost inevitabil. Asemenea tuturor celor care i-au trăit ultimele secvenţe ale unei existenţe de peste cinci decenii numai în domeniul construcţiei de automobile, Cornel Stan arată acuzator către conducerile de stat, care s-au perindat de-a lungul anilor şi care n-au gestionat sau n-au avut interes să gestioneze corespunzător situaţia societăţii câmpulungene. “Ce-au putut să facă Guvernele până în ziua de astăzi decât să distrugă?!”, se întreba Cornel Stan, care a asigurat că afirmaţia sa nu are niciun substrat politic, toţi politicienii manifestând aceeaşi „grijă” pentru viitorul fabricii. Numai că au fost câteva figuri care s-au remarcat, prin prisma funcţiilor deţinute, în anumite momente dificile prin care a trecut ARO, înaintea sfârşitului. Ca, de pildă, Adrian Năstase, care, pe când era prim-ministru, a vizitat Uzina, împreună cu Ion Iliescu. Cornel Stan îşi aminteşte că a dat mâna cu el, dar dezamăgirea pe care a simţit-o ulterior, pe măsura decăderii fabricii câmpulungenilor, n-a uitat-o nici până astăzi. „Degeaba a venit domnul Năstase, căci ne-a minţit foarte mult. Şi Muşetescu, la fel. Tare rău mi-a părut că pe aceşti oameni i-am cunoscut pe viu.”, afirma el cu tristeţe.
„Înainte, ARO nu avea nimic vânzare internă. Totul era producţie pentru export. Din 1990, a început „mafia”. Nu s-au mai făcut contracte cu ţările străine, ca să exportăm, şi s-a dat drumul la vânzările în interior. Cum se vindeau? Pe bani grei! Cine avea relaţii venea cu banul, ca să ia maşini, piese…” Toate utilajele care se aflau în dotarea Atelierului Cilindri Frâne, unele de mare precizie, au fost tăiate şi distruse. „Erau maşini de mare performanţă. Trebuia să scoţi maximum 0.3 microni toleranţă.”, atât de bune erau, încât permiteau lucrătorilor să scoată piesele la maximul toleranţei admise. „Genocid adevărat a fost în această Uzină! Dacă, atunci când a venit domnul Ţiriac, ca să privatizăm, în septembrie 1990, unii îl huiduiau şi strigau că „nu ne vindem ţara!” Iar noi, care eram „pro” venirii acestuia, strigam că „vrem, vrem”. S-au aruncat fluturaşi peste tot!”, a fost alt episod memorabil readus în actualitate.
“Din generaţia mea au rămas fără serviciu atâţia care aveau peste 50 de ani”
La scurt timp de la realizarea descrisă mai înainte – investiţia în etriere – Cornel Stan s-a îmbolnăvit, după ce, pe 14 februarie 2005, a suferit un infarct. Astfel, s-a pensionat pe caz de boală. În anul următor, pe 15 iunie 2006, ARO intra oficial în faliment. În afară de miile de şomeri proveniţi de la societate, altă nenorocire, care l-a afectat inclusiv pe interlocutorul nostru, a fost pierderea unor colegi, răpuşi de supărare, văzând că nu se pot angaja nicăieri, din cauza vârstei. „Dezastrul care a fost: din generaţia mea au rămas fără serviciu atâţia care aveau peste 50 de ani. Vreo 14-15 inşi au murit de infarct. S-au consumat, fiindcă nu şi-au mai găsit de muncă. Printre aceştia: Haralambie Baciu, din Lereşti, controlor, Eugen Mezzaroba, din Câmpulung, controlor, Sandu Ungureanu, din Câmpulung, controlor, Ion Nedelea, din Câmpulung, maistru, Ion Boncoi, maistru, Ion Şerban, controlor, Cornel Bugheanu, subinginer, Ion Alexe, controlor.”, a încheiat Cornel Stan.
“Lucrau în jur de 900-1.000 de oameni din Bughea de Jos. Majoritatea locuitorilor erau salariaţi ai Uzinei ARO. Uzina şi comerţul erau pe atunci. De pe strada aceasta (n.r. principala care străbate comuna vecină), doar un băiat a lucrat la mină, iar soţia, în comerţ. Restul, toţi, de la un capăt la altul, au fost la Uzină.”
Utilajele din dotarea Atelierului de Cilindri Frâne, unele de mare precizie, au fost tăiate şi distruse. „Erau maşini de mare performanţă. Trebuia să scoţi maxim 0.3 microni toleranţă.”
