Amintirea inginerilor Mihai Pescaru, Gheorghe Zotta, Nicolae Herţa, Nicolae Copăescu, Nicolae Bădescu şi a altor angajaţi de valoare ai Uzinei ARO, cu toţii aflaţi în funcţii de conducere, dispăruţi dintre noi în floarea vârstei, a fost omagiată în cadrul evenimentului prin care, în toamna anului 1985, s-a marcat împlinirea a 100 de ani de activitate pe platforma industrială. În această ediţie, vom evoca personalitatea inginerului Nicolae Copăescu, şeful Proiectării de la ARO, o altă valoare a fabricii muscelene, care s-a stins fulgerător, la începutul anilor ’80, în plină activitate, la fel ca inginerii Mihai Pescaru şi Nicu Bădescu. Ca o consolare pentru cel care ne-a vorbit despre meritele profesionale ale inginerului Copăescu, Ion Bănică mărturisea că, deşi s-a contrazis ani la rând cu acesta, pe probleme tehnice, simţind că nu mai poate să lucreze sub şefia lui, din cauza stilului exigent abordat în relaţia cu subalternii, totuşi, cu o lună înainte să se stingă din viaţă, s-a împăcat cu el. Cu toate că îi demonstrase în mai multe rânduri că-i merge mintea la probleme de proiectare, aplicate cu succes în practică, Ion Bănică a reuşit, cu puţin timp înainte de dispariţia şefului, să-i „smulgă” aprecierea şi promisiunea de avansare profesională. Era prea târziu, căci cei doi n-au mai apucat să colaboreze. „A murit împăcat cu mine. Era o somitate a fabricii. Ca om, era un pic mai dificil, dar avea calităţi tehnice extraordinare.”, astfel şi-l aminteşte pe fostul său şef. Nicolae Copăescu, pe care toată lumea din fabrică îl ştia sub apelativul Bebe, este unchiul renumitului medic Cătălin Copăescu, specialist în chirurgia obezităţii.
Când s-a întors din concediu, nu şi-a mai găsit şeful în viaţă
Între Ion Bănică şi Bebe Copăescu existau contradicţii generate de chestiuni tehnice, asupra cărora cei doi nu se puneau de acord. Una dintre neînţelegerile de ordin profesional s-a produs în preajma plecării în Gabon a şefului Proiectării. „El (n.r. Bebe Copăescu) şi inginerul Livovschi aveau „liberă trecere”, mergeau în ce ţară voiau. „Eu mă pricep cel mai bine la instalaţiile de alimentare.”, îmi spunea el, care lucra, în acel moment, la un astfel de sistem. Făceam, pe atunci, o sanitară pentru Ministerul Sănătăţii.”, a început Ion Bănică relatarea unei întâmplări din 1979. „Bănică, vino şi continuă ce am făcut eu.”, l-a anunţat inginerul Copăescu, aflat pe picior de plecare în Africa. I-a lăsat în grijă planşeta cu ce proiectase până atunci şi şi-a văzut de călătoria în interes de serviciu.
„Era un tehnician, Nae Dumitraşcu, din Berevoeşti, a murit şi el, săracul. Mă uit şi la planşeta lui, mă uit şi la ce avea el de făcut – avea caroseria – iar eu trebuia să fac instalaţia de alimentare, cum trece benzina prin conducte, de când se alimentează. Şi conducta mea trecea prin uşa lui! „Fii atent!”, îi zic. “Nu vezi că lucrările nu sunt coordonate deloc?!” „N-am treabă!”, mi-a răspuns. M-am dus la el şi l-am pus să semneze. Dacă a semnat, lucrarea lui era valabilă. M-a lăsat să-mi bat capul cum s-o fac altfel decât instalaţia pe care o făcuse Bebe Copăescu. Nu-i găseam locul rezervorului. Unde să-l pun? L-am găsit, până la urmă, dar greu, l-am făcut din două rezervoare, în sfârşit.”, ne-a relatat Ion Bănică.
Cum povestitorul nostru nu reuşea să ajungă la un numitor comun cu şeful său de la Proiectare, a căutat şi chiar a găsit alt loc de muncă, doar ca să plece de la uzină. A renunţat şi a rezistat eroic pe acelaşi post, ajungând să se împace cu inginerul Copăescu, înainte ca acesta să moară. „M-am întors la serviciu, într-o duminică. Pe atunci, lucram şi duminicile. Îmi uitasem umbrela la nea Nelu Androne, şoferul cu care mersesem într-o delegaţie pe la CATC Piteşti, pe la Dacia, fiindcă eram întotdeauna pe drumuri. Să mă duc să-mi iau umbrela, că, luni, n-o mai găsesc, mi-am zis şi m-am întors la uzină. Când am ajuns, Bebe Copăescu… „Tinere, vino încoace!” De o lună, trei ingineri lucrau la o adaptare de ARO 10 pentru Liban. „M-am apucat de treabă, ştiam să şi sudez, ştiam de toate. Am făcut-o în trei ore, după care l-am chemat pe inginerul Copăescu. „Ştii că tu eşti băiat deştept?!”, mi-a zis. El de-abia atunci văzuse lucrul acesta. „Trei săptămâni – o lună, ăştia, trei ingineri, n-au fost în stare s-o facă şi tu ai făcut-o în trei ore! Aşa-mi place, mă!” De atunci, a rămas cu o impresie bună despre mine.”, ne-a povestit cum s-au potolit tensiunile între el şi şeful de la Proiectare.
Ion Bănică avea bilet de concediu la Herculane. „Când te întorci de la Herculane, să vii la mine, ca să te promovez!”, i-a spus inginerul Bebe Copăescu. „Să aud, pe când eram plecat în concediu, că a murit!”, şi-a amintit acel moment trist pentru fabrică. În acelaşi timp, se afla în concediu la Herculane o doamnă, al cărei fiu era tehnician la uzină. Aceasta era tocmai mătuşa inginerului Copăescu. La un moment dat, interlocutorul nostru a văzut-o plângând şi a întrebat-o ce i s-a întâmplat. „A murit Bebe.”, i-a dat vestea tristă a dispariţiei fulgerătoare a şefului Proiectării. „Cum să moară?”, s-a mirat acesta, de vreme ce, la plecare, îl lăsase bine, sănătos. A sunat la uzină şi i s-au confirmat cele auzite de la mătuşa inginerului. „A murit cu zile.”, povestea Ion Bănică, potrivit căruia sfârşitul şefului Proiectării i s-a tras de la un ulcer perforat, agravat de lipsa grupei de sânge de care avea nevoie.
A scăpat cu zile dintr-un accident teribil
La Prototip, după cum aminteam în ediţia trecută, Ion Bănică a ocupat un post de tehnolog. În 1986, acesta a suferit un accident grav. Pe 17 decembrie 2013 se împlinesc 27 de ani de la acel incident nefericit, de la care a început să se resimtă, după o lungă perioadă, în care, fizic, nu l-a supărat nimic. La volanul unui ARO 10, interlocutorul nostru se îndrepta spre Colibaşi, având cu el mai mulţi pasageri. Ca să nu mai ia şofer, fiindcă îi mai puneau maiştrii la treabă, la curăţenia dinaintea Anului Nou, a preferat să conducă el. Un prieten de-al său, Petre Nistoroiu, parcă a avut gura aurită când l-a întrebat: „Măi, Ioane, de ce nu-ţi iei şofer? Ce cauţi să tragi tu de volan?” „Şi, atunci, mi s-a întâmplat necazul. Maşina aceea era nouă şi atât de grav a fost accidentul, că nici numărul n-a mai fost bun din ea! Dacă eram băiat cumsecade, la mine se înghesuiau toţi, să meargă şi cu probleme de-ale lor. Era un inginer la Investiţii, care îmi spunea: „Domnul Bănică, atunci când aveţi treabă pe la Piteşti, merg şi eu cu soţia la Secţia de Învăţământ. Nu mă duc cu alţii, merg cu dumneavoastră.” Când am avut drum, l-am anunţat şi pe el. Între timp, a murit şi el.”, relata fostul tehnolog.
În afară de cei trei, în autoturism se mai afla cumnatul lui Ion Bănică, având o treabă cu fratele său, care era vopsitor la Dacia. Mergând cu interlocutorul nostru, trimis la Dacia în interes de serviciu, exista avantajul de a intra cu uşurinţă în uzina de la Colibaşi. Cumnatul său stătea în dreapta lui Ion Bănică, aflat la volan, iar ceilalţi doi, inginerul şi soţia, pe bancheta din spate. „Mersesem la Colibaşi şi cu o zi înainte, când fusese mai multă gheaţă. Am încercat maşina, la gară, o dată, am văzut că ţin frânele, am încercat-o a doua oară, până la Schitu Goleşti, şi, la fel, ţineau frânele. Când am trecut prima barieră, de la Mihăeşti, spre Rădeşti-Stâlpeni, văd din partea dreaptă o căruţă. Din sens opus venea o basculantă. Am pus frână, ca să-l aştept să treacă, dar mai bine treceam de căruţă. Acolo nu m-a mai ţinut frâna şi m-a dus drept în faţa celui cu basculanta. M-a luat în plin.”, a rememorat el acele clipe în care a crezut că nu mai scapă viu.
În urma examinării de la Câmpulung, i s-au pus mai multe diagnostice, care, din fericire, nu s-au confirmat la Bucureşti. „Capul spart, coloana vertebrală ruptă, bazinul spart… mi-au dat cei de aici. Piciorul, într-adevăr, l-am avut rupt în două părţi. M-au trimis imediat la Spitalul 9, la Bucureşti, unde mi s-a spus că n-am nici bazinul spart, decât puţin fisurat, sistemul nervos nu fusese afectat în urma loviturii la cap, iar coloana vertebrală nu era ruptă. Eu îmi simţeam degetele de la picioare. De acolo m-au transferat la Spitalul „Sfântul Ioan” Vitan-Bârzeşti, unde mi-au băgat nişte tije în picior. La 27 de ani de la accident, de-abia acum au început durerile la picior.”, a continuat acesta. Şi cumnatul său, care stătea în dreapta, a fost lovit atât de puternic la cap, încât i-au trebuit câteva săptămâni ca să se refacă. „Şi eu am fost lovit la cap. Când au văzut colegii forma capului meu „proiectată” pe parbriz, erau siguri că nu mai scap. Dar am avut zile. Ajunsesem să mă deplasez în baston.”, ne povestea cum s-a chinuit după accident, timp de un an. „Îmi dăduseră pensionare gradul II. Când am văzut că nu aveam nici 30% din salariu, ce mă fac, că mor liniştit de foame! M-am dus la ei şi le-am cerut: vă rog frumos să mă încadraţi din nou. Zicea doctoriţa din Policlinică: „Alţii vin să se pensioneze, iar dumneata ceri să te „depensionezi”. Eşti primul om care vine aici şi cere să muncească.” M-am dus în baston, mai greoi, până am scăpat de probleme. N-am avut treabă, până acum câteva luni, când a început să mă doară.”, a adăugat el.
„Măi, fraţilor, aveţi grijă, că rămâneţi pe drumuri! Mie mi-a venit rândul, ies la pensie”
Cum discuţia cu Ion Bănică am purtat-o la câteva zile de la moartea fostului primar Ion Ghizdavăţ, naratorul nostru şi-a amintit că a fost coleg şi cu acesta. „Am lucrat amândoi la Montaj General. Eu eram la tactul şapte, iar el era la tactul 1. El lucra la punţi şi pregătea şasiul pentru montaj, iar eu pregăteam caroseria pentru montaj.” Alt coleg de-al său a fost Cristian Ciambur, al cărui nume aproape că s-a contopit cu cel al Prototipului. Fiul lui a fost coleg de facultate cu Ion Bănică. Nici Cristian Ciambur, nici fiul acestuia nu mai sunt astăzi în viaţă. „Nea Ciambur venise de la IAR şi avea o mână de lucru nemaipomenit de fină. A ieşit la pensie de pe postul de tehnician de Control. De la cei mari, precum Cristian Ciambur, am învăţat câte ceva, pentru că nu te naşti învăţat. De la unul ceva, de la altul altceva, cine a vrut să înveţe a învăţat. Şi aveam de la cine învăţa. Şi de la mine, cine a vrut să înveţe, au ieşit câţiva foarte buni.”, a mărturisit acesta. După un an-doi de la ieşirea la pensie a lui Ion Bănică, povestea s-a terminat. „Mă uitam cu dezamăgire cum începea să se deterioreze totul şi le spuneam celorlalţi: „Măi, fraţilor, aveţi grijă, că o să rămâneţi pe drumuri! Mie mi-a venit rândul, ies la pensie.” Dar n-au avut ce face, pentru că a încăput pe mâna unor impostori. Praful s-a ales de tot. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat şi-mi pare bine că am avut inspiraţia să nu-l canalizez pe fiul meu spre uzină şi să-l fac inginer la ARO.”, a conchis Ion Bănică.
Şefii fabricii, care au pierit de tineri, comemoraţi la împlinirea a 100 de ani de activitate la uzină
“9 noiembrie 1985 sau „o sută de ani într-o zi” a fost o mare sărbătoare la ARO. Poate, cea mai mare de până acum. 1985 a fost anul în care se împlinea un secol de când s-a aprins la Câmpulung prima vatră industrială, întâii gospodari ai pădurilor, ce au coborât până la marginea târgului, pentru a căpăta un nou statut: cel de muncitor. A trecut un veac, iar pe locul ei s-a ridicat actuala întreprindere – unitate de frunte a industriei noastre constructoare de automobile. Un asemenea moment nu putea trece fără a fi sărbătorit. Pregătirile au fost minuţioase, data festivităţilor fiind mereu decalată pentru ca totul să fie la nivelul exigenţelor. Pavilionul administrativ a căpătat o altă înfăţişare. El, aleile din imediata apropiere, întreaga incintă şi-a îmbrăcat haină nouă, jubiliară! Vechea clădire de la intrare a primit o nouă înfăţişare, monumentală, din beton şi sticlă. O copertină largă, turnată pe două coloane de susţinere, a schimbat în totalitate arhitectura iniţială. Trepte mult prelungite şi îmbrăcate în marmură albă dădeau senzaţia de plutire, cu deosebire, seara, sub razele filtrate din tuburi fluorescente, jalonate de jardiniere şi gazon pătat atunci de brumele toamnei. Toate invitau să pătrunzi cu sfială şi plăcere. Chiar de cum treceai pragul, ţi se oferea o altă surpriză plăcută: expoziţia permanentă ce sintetiza, prin imagini, grafice, panouri, produse, devenirea întreprinderii, de la făbricuţa din celălalt veac, până la citadela maşinilor de teren româneşti. Totul a fost pregătit cu cea mai mare exigenţă, inginerul Victor Savu putând răsufla satisfăcut abia după ce a mai făcut o trecere în revistă a noilor amenajări.
… 9 noiembrie 1985 – o duminică, aşa cum sunt mai toate pe meleagurile Muscelului. De la revărsatul zorilor, mare agitaţie. Din dosul perdelelor pavilionului administrativ, priviri curioase scrutau cu înfrigurare poarta principală. Erau aşteptaţi întâii oaspeţi. Dar, iată, au început să sosească! Mai întâi veteranii, oamenii tâmplelor ninse, ai amintirilor încărcate de nostalgie. Pipăie cu privirile locuri ştiute, încearcă să readucă pe retină imagini care au dispărut: vechea hală, nucii de la poartă, cel sub care au asamblat întâia maşină şi câte altele… Îi puteai vedea grupuri, grupuri. Deşi erau în centrul atenţiei, totuşi, preferau să se adune, îmbrăţişându-şi foştii colegi. Unii se ţineau drepţi, alţii se ajutau de bastoane, dar privirile le erau tot vultureşti, mândre, cu toate că, poate, în încheieturile oaselor, reumatismele le aminteau vârsta. S-au amestecat printre ei şi invitaţii, oamenii mai tineri, formaţi la ARO şi trimişi în alte centre ale industriei constructoare de maşini, să-i ajute pe alţii cu experienţa lor. Fotograful recunoscut al uzinei, nea Cotescu, avea mult de lucru, căutând să nu scape niciun moment, să imortalizeze fiecare prezenţă. Festivitatea se desfăşoară în aula facultăţii. În centrul atenţiei se află veteranii şi invitaţii. Fiecare primise diplome centenare. (…)
S-au depănat apoi (…) multe amintiri. S-a păstrat şi un moment de reculegere în memoria celor absenţi: Pantazi, Pescaru, Zotta, Herţa, Copăescu, Bădescu şi mulţi alţii. Apoi paşii i-au purtat prin sălile expoziţiei. Alt prilej de reînnodare a firului amintirilor. Machete, grafice, dar şi elice, lacăte, vermorele, lanţuri dinţate Gall, ringuri şi flayere, prima motocicletă şi întâiul IMS, vitrine cu trofee câştigate la târguri internaţionale şi raliuri. Toate se găsesc aşezate cu grijă şi mândrie, la loc de lumină şi cinstire, ca nişte coloane infinite ale devenirii Cetăţii din Pajiştea Cerbului.”
(fragment din cartea “O maşină străbate lumea”, 1987, autor Ion Chingaru)