3 C
Campulung Muscel
25/10/2021

S-au distrus averea ţării, truda şi sudoarea generaţiei mele

Ion Nania, şeful Secţiei Motor
Inginerul Ion Nania, fostul şef al Secţiei Motor, timp de 22 de ani, îşi aminteşte că, în urmă cu 60 de ani, când a venit la Câmpulung, după absolvirea liceului la Piteşti, în stânga şi-n dreapta erau tot soiul de şandramale. Iar, în zece ani, în perioada anilor ’70-’80, s-a construit oraşul pe care îl vedem şi astăzi, nu foarte schimbat, din păcate, semn al stagnării în care se află de 23 de ani încoace. „Revoluţia a adus dezastru ţării. Îmi pare rău că s-a distrus truda unei generaţii, averea ţării”, sudoarea generaţiei din care a făcut parte şi Ion Nania. După 42 de ani de muncă, din 1953, până în 1995, specialistul mărturiseşte că poate să stea cu fruntea sus în faţa oricui ar vrea să-l conteste. „Pentru ţară munceam, nu pentru altcineva, căci nu gândeam altfel. Iar ţara, bineînţeles, ne răsplătea, prin bani, de două ori pe lună, 7 şi 22, se ştia, era sfânt, şi prin celelalte facilităţi pe care le aveam. Asta nu înseamnă că sunt un nostalgic. Sunt un om care am gândit şi gândesc în permanenţă şi am căutat să-mi educ copiii să-şi câştige existenţa prin muncă cinstită.”, ne spunea Ion Nania. Un astfel de moment care îl face să stea cu fruntea sus, deoarece a reprezentat România şi uzina cu profesionalism, s-a consumat în intervalul 1986-1988, în Republica Populară Chineză, unde a coordonat o echipă de 24 de tehnicieni musceleni. Interlocutorul nostru n-a prins în China motoarele L27, ci numai pe cele pe benzină, ARO 10, destinate armatei. De pe maşinile fabricate în Muscel chinezii dădeau jos suprastructura şi montau în spate armament.

Cât timp a lucrat Ion Nania în China, contractele ajunseseră la 7.000 de maşini ARO anual

Timp de doi ani şi jumătate, între 1986-1988, Ion Nania a fost plecat în China, ca şef al unui grup format din 24 de mecanici. În acea perioadă, a organizat, în afară de activităţile pe care le avea planificate, de urmărire a comportamentului, în special, al motoarelor, dar şi al maşinii în întregul său, două service-uri ARO, pentru asistenţă tehnică şi şcolarizarea personalului chinez: unul la Shanghai, iar celălalt, la Tientsin. Exportul în China începuse cu aproape două decenii înainte şi se derula în următoarea manieră: maşinile erau aduse în port, fie la Sincan, fie la Shanghai, iar, de acolo, ajungeau în centre de distribuţie. Aceşti dealeri le comercializau şi solicitau, de multe ori, şi asistenţă tehnică românească asigurată de un reprezentant al uzinei. Cel care era coordonator intervenea atunci când se întâmplau lucruri mai complicate – de exemplu, dacă se ardea garnitura de chiulasă sau maşina scotea fum – fie cu partea chineză, fie cu tehnicianul român, ca să remedieze situaţia, adică să înlocuiască piesele. Uzina avea cinci centre pe teritorul Chinei: Shanghai, Tientsin, Sincan, Xian şi Lianyungang. „Aveam piese în consignaţie. Erau piesele uzinei, care erau scoase cu avizul meu, cât am fost eu acolo, care le înlocuiau pe cele defecte, pe baza unor procese verbale de constatare şi de scădere din gestiune.”, ne explica Ion Nania, al cărui rol într-o astfel de situaţie era cel al unui revizor tehnic. O condiţie esenţială era să cunoşti meserie foarte bine, ca poţi să intervii şi să fii imparţial, să fii cinstit.
Ion Nania a avut sarcina de a pune la punct cele două service-uri ARO din China. „Erau făcute din uzină, sub formă de kit, elevatoarele, care ridicau maşina, şi diferitele dispozitive, iar chinezii deja stabiliseră locaţia unde trebuia instalate. Noi doar am supravegheat montarea lor şi instruirea nucleului de bază al personalului. În China, maşinile pe benzină erau bune şi erau cerute.”, a precizat el. În timpul petrecut aici, inginerul Nania a căutat să îmbunătăţească substanţial relaţiile dintre întreprinderea musceleană şi China.
Când a ajuns acolo, a găsit în depozit un stoc de maşini nevândute, prin urmare, a luat măsuri imediate şi a remediat defecţiunile reclamate de partea chineză. Ca dovadă a faptului că partenerul asiatic a fost mulţumit de reacţia reprezentanţilor fabricii, în anul următor, au fost contractate 7.000 de maşini, la fel şi în cel de-al treilea an al şederii şefului Secţiei Motor în China. Aşadar, loturi puternice. „Veneau nosak-urile, vapoarele japoneze, încărcate cu peste 1.000 de autoturisme ARO. Asistam şi participam la predarea maşinilor din nosak părţii chineze, împreună cu care le duceam în depozite.”, relata acesta.

A rezolvat maşinile livrate Armatei coreene cu motorina îngheţată

Tot în acest interval, în anul 1987, uzina a avut un contract cu Republica Populară Coreeană, pentru 435 de maşini cu motor L27. Ion Nania a primit dispoziţie de la Auto Dacia, care îi coordona pe muscelenii trimişi în China, să se deplaseze în Coreea. „Coreenii erau cam fricoşi. Veniseră trenuri cu maşini, cu vagoane suprapuse (una jos, una sus) şi fuseseră blocate în gara de la Phenian. Până să pregătească uzina o echipă, pe care s-o trimită direct în Coreea, a fost mai uşor să mă trimită pe mine. Am luat şi un coleg, pe Sică Soare, şi am stat acolo din 15 noiembrie, până pe 31 decembrie 1987. Am ajutat la descărcarea maşinilor şi la instruirea primului grup de coreeni, pentru manipularea autoturismelor.”, a continuat Ion Nania, care n-a fost ferit de situaţii neplăcute.
În Coreea era foarte frig, din cauza curentului Kuro Shivo, care vine din Peninsula Kamceatka. „Am plecat din jos, de la Canton, de la Guangzhou (n.r. Canton era denumirea iniţială), cu avionul. După 15 ore, am ajuns în Coreea. La Guangzhou stăteam în cămaşă şi-n maieu şi, la destinaţie, a trebuit să ne dea coreenii nişte pufoaice, căci tremuram ca varga.”, povestea Ion Nania. Situaţia neplăcută a fost că nu se testase bine piaţa din Coreea şi, din acest motiv, au apărut problemele. Motorina care se folosea în România se solidifica la minus 5 grade Celsius, iar în Coreea erau minus 30 de grade Celsius. Din cauza aceasta, marea parte a autoturismelor avea combustibilul îngheţat. „Îngheţaseră conductele, îngheţaseră filtrele de purificare, îngheţase motorina în injectoare, pompa de injecţie ş.a.m.d. Prima dată, ne-au dus pe un stadion, unde ne-au pus să remediem toate lucrurile care erau în neregulă.”, operaţiune care a decurs în acest mod două zile.
Ion Nania a mers la ambasadorul României în Coreea, Zamfirescu, i-a povestit care era situaţia, acesta a înţeles şi a intervenit pe lângă partea coreeană, care le-a repartizat românilor un atelier încălzit. Construcţia aparţinea Armatei coreene, beneficiara maşinilor fabricate la Câmpulung. „Acolo, împreună cu Sică, băgam câte zece maşini, care nu mergeau, acestea erau tratate, se încălzeau, le scurgeam toată motorina, care conţinea mai multă apă, şi le alimentam cu motorină sovietică. Era atât de bună, încât făceam gargară cu ea. Avea un miros plăcut de parafină.”, a adăugat inginerul Nania. Astfel, timp de o lună şi jumătate, cei doi angajaţi ai uzinei au reuşit să descarce toate maşinile şi să le repare pe cele care nu funcţionau. Militarii coreeni le-au mai pus la dispoziţie oameni de-ai lor, care au fost împărţiţi în două grupe pregătite de Ion Nania, cu ajutorul lui Sică Soare. „Era un coreean atât de isteţ, care a lucrat cu mine. I se spunea Sebu. Într-o lună şi jumătate, a ajuns să vorbească româneşte cursiv. Când m-am dus eu acolo, nu ştia o boabă. Un om atât de ambiţios, de cinstit şi de sincer… Îi scriam cum se numesc în româneşte anumite obiecte, el lua caietul acasă şi, a doua zi, dimineaţa, mi le spunea în limba română.” Când Ion Nania a părăsit Coreea, l-a recomandat pe Sebu superiorilor.

Colonelul care le era şofer românilor gusta primul din mâncarea acestora

Românii aveau şofer un colonel, care îi lua de la Ambasadă şi care stătea numai după ei, urmărindu-le orice mişcare. Românii nu făceau nimic fără să-l aibă pe colonelul coreean în spatele lor. La prânzul oferit de cei pentru care lucrau, colonelul gusta primul din mâncare, apoi îi poftea pe Ion Nania şi Sică Soare la masă. „Coreenii, poate, şi din cauza faptului că erau săraci… Am vrut odată să mănânc o foaie de ceapă, dar n-am avut de unde s-o iau. Totul era centralizat. Îmi crescuse părul şi voiam să mă tund. M-am dus la o frizerie şi, când am vrut să-i dau bani, frizerul mi-a spus că ei nu folosesc bani, ci să-i dau o scrisoare pentru şef, cu care îşi justifica munca din ziua respectivă.”, ne-a povestit specialistul câte ceva din realitatea coreeană a acelor timpuri. 
Românul a ajuns cu treburi până la Panmunjom, satul frontalier, aflat pe linia de demarcaţie, unde s-a semnat Acordul de Armistiţiu, acum 60 de ani, între Republica Populară Democrată Coreeană, SUA – în numele comandamentului trupelor ONU – şi China. „Se stricase o maşină. Aproape 30 de kilometri, am mers numai prin tunel, până am ajuns acolo. Noi ne întrebam: „Unde ne duc ăştia? Ne îngroapă? Ce s-a întâmplat cu noi?” Un popor foarte muncitor. N-aveau excavatoare, n-aveau combine, ci aveau hârleţul, târnăcopul şi lopata. Aduceau o maşină rusească, cu megafon şi cu muzică, din care răsuna un cazacioc, şi munceau săracii, şi fetele, şi băieţii, de rupeau pământul! Acolo, fata, până la 24 de ani, era soldat, iar băiatul, până la 26. În acest timp, erau pregătiţi şi într-o meserie civilă, iar, după ce se liberau, se angajau în diferite întreprinderi. Acolo, şeful îi întreba pe tineri: „Tu eşti domnişoară? Tu eşti flăcău? Tu te căsătoreşti cu el!” Alţii hotărau în această chestiune.”, sunt experienţe cunoscute de Ion Nania în perioada lucrată în Coreea.

Pe 31 decembrie 1987, abia reîntors din Coreea, ambasadorul i-a cerut să descarce maşinile sosite în port

Revenind la episodul „China”, tehnicienii musceleni erau repartizaţi în diferite oraşe şi între ei „pendula” Ion Nania, pe care îl dirija secretarul cu probleme economice de la Ambasada României, la care soseau telexurile de la Auto Dacia. „Când am venit din Coreea, ţin minte ca acum: era 31 decembrie, dimineaţa, iar seara era Revelionul. Ambasadorul Angelo Miculescu mi-a pus telexul în faţă: „În portul Sincan este un vapor nosak cu 600 de maşini ARO şi 400 de maşini Dacia. În termen de 48 de ore, iei măsuri ca să se descarce. Peste 48 de ore, plăteşti locaţie.” Ion Nania nu apucase să se instaleze în camera pe care o avea rezervată într-unul din hotelurile din cadrul Ambasadei – un hotel de nefamilişti – şi pe care o ocupa, când revenea din deplasările care durau o săptămână, o lună sau o jumătate de an. În camera respectivă, încuiată cât locatarul era plecat, acesta ţinea toate actele.
În fiecare lună, întocmea rapoarte tehnice pentru uzină, referitoare la vânzările de ARO, la greutăţile întâmpinate, încheiate cu concluziile care se axau, în principal, pe îmbunătăţiri de piese şi componente. „În China, am sesizat „îmbătrânirea” chederelor, părţile de cauciuc, care vin pe la uşă. Noi le făceam cu Carom, pe la Borzeşti, din petrol, iar chinezii aveau din Thailanda lactes, un cauciuc natural, care este mult mai elastic şi care rezistă în timp. Am propus uzinei să colaborăm cu China, care era de acord. Între timp, s-au stabilit legături comerciale. Am avut trei colaboratori chinezi foarte buni: inginerul Shui, din Shanghai, care era un prieten al României; în Beijing, pe doamna Tong, care era un fel de subsecretar de stat şi se ocupa, din cadrul Ministerului Planificării, de comerţul exterior. Cu ea contractam piesele de schimb, la ea veneau sesizările despre ce nu era în regulă, cu ea colaboram; şi l-am mai avut la Tientsin pe Li Hau.”, au fost partenerii asiatici cu care ai noştri s-au familiarizat foarte mult, lucrând cu ei mai bine de doi ani.
Tot în acea perioadă, americanii începuseră să introducă Jeep Cherokee pe piaţa chineză. Peste 50% din elementele motorului erau comune lui L25 şi, astfel, concura maşina românească. Ion Nania a sesizat directorului Ion Giuvelcă acest lucru, cu discreţie, sub o formă „literară”, ca să nu rişte vreo acuzaţie de spionaj.

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!