Musceleanul care a contribuit la naŞterea lui portaro – aro portughez
Nu putem să vorbim despre experienţa românească în Portugalia, cu maşina asamblată şi vândută sub denumirea PORTARO, fără să amintim numele lui Miron Dascălu, musceleanul implicat în activitatea de pregătire ce a precedat punerea în funcţiune a liniei de montaj. A fost singurul tehnician de la Uzina ARO trimis în Portugalia, în urmă cu 39 de ani, cu misiunea de a-i ajuta pe partenerii de contract, graţie cunoştinţelor acumulate în proiectarea dispozitivelor şi în realizarea tehnologiei lor, să demareze afacerea cu ARO portughez. Miron Dascălu a fost detaşat de două ori în această ţară: prima dată, în 1974, la pregătirea liniei de montaj, după care, în 1980, când producţia a început să „scârţâie”, Victor Naghi a dispus ca specialistul să plece din nou. Cei care i-au urmat lui Miron Dascălu în Portugalia au găsit totul pus la punct, neavând altceva de făcut decât să supravegheze descărcarea pieselor livrate de întreprindere şi să se asigure că sunt în număr complet. Musceleanului i-a fost foarte greu în primele şase-şapte luni, până s-au aşezat treburile la linia de montaj, mai ales că trebuia adaptat pe autoturism motorul japonez de Daihatsu. Elanul de la început al portughezilor, care şi-au imaginat că produc autovehiculul şi îl vând imediat, a scăzut în intensitate, văzând că lucrurile nu merg chiar cum şi-au planificat. „Ei şi-au imaginat că iau maşina de la noi şi o fac ei. Şi porniseră aproape cam cum era pe butuci la noi, chiar dacă aveau dispozitive.”, ne spunea interlocutorul nostru. Asta pentru că dispozitivele n-au respectat desenele proiectelor, care erau realizate de Miron Dascălu, până să fie trimis de Naghi în secţie, ca şef al Atelierului Caroserie. Singura modificare intervenită: locul unde era menţionat numele autorului fusese decupat şi nu mai era trecut nici codul dat la proiectare.
Deşi trebuia să plece cu un mecanic şi un tinichigiu, a fost trimis singur
Cea de-a doua ieşire în afara ţării a lui Miron Dascălu a intervenit la doi ani după deplasarea în Italia, unde a mers, împreună cu inginerul Ivănescu, în scopul omologării de dispozitive şi matriţe, pentru ARO 24. În 1974, Victor Naghi l-a trimis în Portugalia, pentru un an şi trei luni. „Atunci, începusem să facem export cu ARO 24. Problemele cele mai multe le-am avut cu Anglia. Volan pe dreapta… pretenţii foarte, foarte mari, nu mai era ca în China. Am început să trimitem şi în Franţa.”, a început Miron Dascălu relatarea episodului „Portugalia”, ţară în care era programat să plece împreună cu un mecanic şi un tinichigiu. Vremurile austere au determinat conducerea fabricii să decidă ca, în loc de trei salariaţi, să trimită unul singur, pe Miron Dascălu. Musceleanul ştia ruseşte, căci la şcoală nu se studia decât Limba rusă, şi mai ştia italiană, învăţată pe durata stagiului de pregătire urmat cu puţin timp înainte, în Peninsulă. Câteva cuvinte uzuale în italiană deprinsese anterior primei plecări în afară, cu ajutorul unui profesor adus de inginerul Nicolae Herţa.
Înaintea lui fusese trimisă colecţia de CKD-uri, adică piesele ambalate în lăzi şi expediate în Portugalia. Sarcina lui Miron Dascălu era să pregătească dispozitivele, să constate ce dispozitive aveau ei acolo, să supravegheze desfacerea lăzilor, să observe dacă sunt complete – dacă conţinutul este conform cu lista de piese – dacă corespund din punct de vedere calitativ ş.a.m.d. Când a ajuns musceleanul acolo, linia de montaj era în pregătire.
„Din trei, câţi trebuia să plecăm, a mers unul singur. N-aveam relaţii comerciale, n-aveam Ambasadă. Am ajuns la aeroport… ce ştiam şi eu trei vorbe italieneşti… n-aveam viză, n-aveam nimic. Să te trezeşti în aeroport aşa, în Ajunul Crăciunului! Nu puteam să intru, nu puteam să ies. Până la urmă, mi-au dat intrare în Portugalia, pentru trei zile. Voiam să ies dincolo, pe aeroport. Era o burniţă, cum este la noi ploaia mocănească, de toamnă… m-am uitat în stânga, în dreapta, unde să mă duc?”, relata Miron Dascălu, pe care nu l-a aşteptat nimeni la sosire.
După două ore irosite în aeroport, a avut noroc cu un cetăţean, care a văzut că este străin şi care l-a ajutat să ajungă în centrul Lisabonei. L-a dus la un hotel, aflat la trei sute de metri distanţă (măsurată în linie dreaptă) de firma la care trebuia să meargă tehnicianul. S-a cazat la hotel, s-a schimbat de hainele ude şi a studiat de la geam împrejurimile. O amintire pe care o păstrează şi astăzi, la aproape patru decenii distanţă de acel moment, este legată de prăvăliile pe care le vedea de la fereastra hotelului, pline de bunătăţi, pe care nu le găseai, în acele timpuri, în România: portocale, lămâi, banane şi tot soiul de fructe exotice.
După ce s-a împrospătat puţin, a ieşit din hotel şi a trecut peste stradă, cu intenţia să facă nişte cumpărături. „Am intrat în prăvălie, unde rafturile erau pline cu tot felul de produse. Aici am văzut prima dată carne puţin afumată, băgată în folie. Lucrurile acestea nu puteai să le spui acasă, căci riscai să fii acuzat că faci propagandă occidentală. Am intrat… kilogramul în italiană se chema „kilo”. Mi-am spus că trebuie să fie peste tot la fel. Am dedus din întrebarea vânzătoarei că vrea să ştie ce doresc.” Miron Dascălu a depănat povestioara despre prima experienţă trăită într-un magazin portughez într-o manieră amuzantă, fiindcă, neştiind cum să i se adreseze vânzătoarei şi părându-i-se că termenul „portocală” sună apropiat de „Portugalia”, a cerut: „un kilo de Portugal”. Femeia s-a uitat lung la client, care a fost nevoit să-i arate prin semne ce doreşte. În cei trei ani lucraţi în această ţară, în două etape, a învăţat bine portugheza.
Maşina asamblată şi comercializată de portughezi se numea PORTARO
Tot atunci, şi-a cumpărat şi o hartă, cu ajutorul căreia a descoperit strada pe care se afla firma la care trebuia să ajungă. A doua zi era Crăciunul. La destinaţie, a dat de un paznic, căruia i-a prezentat paşaportul. „Proprietarul firmei era un tip, Miranda, care, mai târziu, a fugit în Brazilia. După fuga lui, afacerea a fost preluată de Hipólito. Cu el am colaborat foarte mult în Portugalia. Îşi făcuse studiile la Oxford, în Anglia” (n.r. în Ţara Galilor a ajuns şi Miron Dascălu în timpul celei de-a doua perioade lucrate în Portugalia). De la birourile firmei, musceleanul a fost dus de patron la fabrică, la Setubal, unde se asamblau piesele trimise sub formă de colecţie de CKD-uri şi se montau autoturismele. „În fabrica respectivă, în afară de ARO, montau o maşină de mic litraj, cât era motorul meu de motocicletă IJ, cu două locuri. Ei deja începuseră să facă primul şasiu. Dacă asta a fost meseria mea de bază, la Tehnic, apoi în secţie, cunoşteam piesele. Noroc că lângă fabrică era un atelier pentru execuţia de dispozitive, unde mergeam pentru orice modificare care trebuia făcută.”, relata fostul tehnician al uzinei.
„Am început în Portugalia, singur cuc.”, povestea câmpulungeanul, care, timp de un an şi trei luni, n-a avut cu el niciun coleg de la uzină. La venirea sa, portughezii începuseră să facă pregătirea dispozitivelor, după desenele realizate de Miron Dascălu la uzină. În timp, deşi străin, a simţit apropierea celor în mijlocul cărora a ajuns să lucreze. În Portugalia, în acele vremuri, politic vorbind, era mai greu ca în România condusă de Ceauşescu. Dar tehnicienii de la ARO n-aveau treabă cu ceea ce se întâmpla în viaţa politică în ţara respectivă, ci îşi vedeau de lucrul pentru care fuseseră trimişi acolo. „Am început să scoatem primele maşini. Am avut din partea lor un sprijin susţinut, şi a conducătorilor, şi a muncitorilor.”, a adăugat acesta.
Miron Dascălu s-a înţeles foarte bine cu cel care a devenit, în cele din urmă, patron, Hipólito Pires. Împărţirea firmei se prezenta astfel: unul dintre directorii patroni, Hipólito Pires, se ocupa de montaj şi aducerea maşinii în curtea celei de-a doua societăţi, de unde se vindea. Celălalt portughez cu funcţie de conducere, José Megre, avea ca sarcină vânzarea şi asistenţa tehnică la service-uri.
În acele timpuri, funcţiona o lege, potrivit căreia 30% din automobil trebuia să fie produs la ei. Din acest motiv, exista o colaborare strânsă cu o firmă, care producea jenţile şi tobele de eşapament, şi cu o fabrică de dimensiuni reduse, care începuse să execute suprastructura, ca un fel de 243. Astfel, a demarat activitatea în Portugalia, unde maşina asamblată şi comercializată de acest stat purta numele PORTARO – ARO portughez. „A fost o perioadă cam grea, ca, de altfel, şi la noi la uzină. Am început cu ARO 24 şi treaba nu mergea ca pe roate de la prima maşină. Mai era de reglat la un dispozitiv, se mai întâmpla ca o piesă să nu iasă prea bine din ambutisare…”, a continuat relatarea acestuia.
Trimis la service-uri, când apăreau reclamaţii, a avut ocazia să vadă Portugalia
„Am început să montăm maşinile, mergeam în paralel cu 240, adaptată la ei gen 243 (suprastructura o realizau portughezii). Una era să vinzi maşina completă şi alta era s-o realizezi aproape în totalitate acolo. Toate necazurile, aşa cum le vedeai aici, le vedeai şi acolo.”, ne mai spunea musceleanul, care, în ciuda dificultăţilor, s-a descurcat. În acea fabrică, în afară de linia pentru PORTARO, după cum am arătat mai înainte, exista încă o linie pentru maşini japoneze de mic litraj. Întotdeauna când se întâmpla ceva legat de autovehiculul nostru, portughezii realizau o comparaţie cu celălalt. „Montam maşina la fabrica din Setubal, apoi aveau un fel de făbricuţă, la 20 de kilometri de Lisabona, unde o pregăteau, o echipau cu partea interioară a maşinii, îi făceau reglajele la unghiuri, mici retuşuri, înainte de comercializare.”, a continuat Miron Dascălu, care a fost de multe ori la acest atelier, contribuind la execuţia maşinii înainte de a fi pusă în vânzare.
Astfel, tehnicianul a făcut naveta între Lisabona şi Setubal, pe o distanţă de 50 de kilometri, fiind luat de la hotel dimineaţa şi adus seara. Drumul îl parcurgea pe o autostradă cu câte trei benzi pe fiecare sens de mers şi, la anumite ore din zi, vorba lui Miron Dascălu, ajungeai mai repede cu bicicleta, aşa era de mare aglomeraţia în Portugalia, în urmă cu 40 de ani.
Fiind singur, era nevoit să se deplaseze şi la service-uri, în zonele unde era comercializat PORTARO, atunci când apăreau reclamaţii. Împreună cu portughezii, făcea constatarea şi stabilea ce se poate repara, ce trebuie înlocuit etc. Interesul era ca reparaţia să se limiteze la înlocuirea vreunei piese, în sensul ca operaţia să necesite cât mai puţine cheltuieli. Numai că se iveau situaţii în care nu mai aveai ce să înlocuieşti la o piesă. De pildă, la un diferenţial, dacă se rupea pinionul de atac. „Cam acestea erau. Planetara nu prea se strica… mai erau probleme, dar foarte mici, la instalaţia de frânare.”, a adăugat el. „Era greu, fiindcă a trebuit să merg şi pe la service-uri în ţară. Dar era şi plăcut, pentru că, în felul acesta, am văzut toată Portugalia.”, mărturisea specialistul uzinei.
După ce portughezii au primit drept de export în Anglia, Miron Dascălu a mers, de câteva ori, în Ţara Galilor
Treptat, a prins contur afacerea în Portugalia, reuşindu-se fabricarea şi vânzarea lui PORTARO. După ce lucrurile au început să se mişte corespunzător la asamblarea maşinii, Miron Dascălu asista doar la desfacerea lăzilor, ca să vadă în ce stare sunt piesele. Plus că asigura partea de asistenţă tehnică, la service-uri, întrucât autoturismul era în perioada de garanţie. Pe parcurs, pe măsura extinderii activităţii companiei din Portugalia, deţinătoarea liniei de montaj, cu acordul uzinei, a preluat exportul pe anumite pieţe, unde ARO vindea cantităţi mici, printre care Anglia, Belgia, Elveţia. În Anglia, de pildă, nu era nimeni de la uzină şi, atunci, din Portugalia, a fost trimis de câteva ori Miron Dascălu, ca să facă constatările, la Cardiff, în Ţara Galilor.
Când fabricarea lui PORTARO a intrat în normalitate, Miron Dascălu s-a întors acasă. Singurul lucru de care n-am fost în stare, după cum a mărturisit cu regret: n-am reuşit să vindem maşina cu motorul nostru. În locul său a venit în Portugalia Constantin Onofre, care a stat câteva luni împreună cu Miron Dascălu, pentru a fi pus în temă cu specificul activităţii. Onofre a mai fost plecat în Columbia, unde ARO a livrat foarte multe maşini.
Alt moment din trecutul profesional, care îi aminteşte de Portugalia: când a revenit în ţară, a sosit la uzină o delegaţie a Parlamentului portughez şi, fiindcă nu avea cine să asigure traducerea, Miron Dascălu a trebuit să meargă peste tot cu membrii ei. Directorul Victor Naghi, care ştia cum să atragă omul, i-a tratat pe invitaţi regeşte: i-a dus la Voina, la Slătioara, la cabana uzinei, unde i-a ospătat cu carne de mistreţ.