Gânduri de Florii

Când se apropie Floriile, intrarea în Ierusalim a Domnului, gândul îmi zboară la o întrebare de al cărei răspuns atârnă liniştea sau neliniştea mea, de vreme îndelungată. În sărbătoarea aceasta şade – precum miezul aprins de soare în nuca din toamnă – ascuns bine, un examen greu. Examenul de conştiinţă al Bisericii Ortodoxe vii, al comunităţii creştine, al adunării liturgice. Căci, intrând Domnul în Ierusalim, călare pe mânzul asinei, dă dovada smereniei lucrătoare spre mântuirea celorlalţi, căci, pentru întâia şi ultima oară, Îl vedem acceptând spectacolul, spectacularul cotidian, de dragul de-a ne depărta de el, învăţându-ne să nu ne bazăm, în vestirea Evangheliei, pe tumultul curios şi lesne de orientat al mulţimii fără chip, ci pe adânca smerenie a Domnului Slavei.
Cel pe Care mulţimile-L primesc, Duminica aceasta, cu strigăte de bucurie şi de falsă curtoazie duhovnicească, ne învaţă că, în curând, lui „Osana! Osana!” poate să-i urmeze „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, dacă interesele obscure ale unuia sau altuia o cer, transformând bucuria părtăşiei în drama trădării, cuvioasa rugăciune în urlet demagogic, ucigător. În Drama aceasta a Floriilor, continuată în Săptămâna zisă – de cei bătrâni – „Paştele Crucii”, ne ascunde mult din drama Bisericii Ortodoxe, în special. Întâmpinată cu osanale de o mulţime tulburată de vestea faptelor ei, Biserica se cere, mai apoi, a fi răstignită, pentru că ea nu „corespunde” (Slavă Domnului!) viselor unuia sau altuia dintre agitatorii democraţi ai momentului, lideri de opinie, nu neapărat într-o linie politică, cât într-una culturală sau spirituală. Mereu, Bisericii i se cere tot mai mult – oferindu-i-se tot mai puţin – în vreme ce mereu alţii sunt cei care fac carieră din scuiparea obrazului Miresei Mirelui, de dragul tainului de 30 de arginţi, din care-şi vor smulge mereu tot mai multă energie pentru ură şi pentru lucrarea lor spurcată. Biserica are ceva din profilul Dumnezeului ei, atunci când e vorba să cadă la taifas cu „oamenii zilei”. Mereu le iese în întâmpinare cu smerită cugetare şi în smerita călătorie a Domnului pe asin. Dar nu uită – căci n-au voie – că atunci când este răstignită, mai întâi scuipată, lovită, rănită şi mai întâi de acestea amarnic trădată, ea poartă cu sine ceva din Drama Dumnezeului celui Viu, cel Înviat, cu moartea pe moarte călcând. Nu este nevoie să uităm nicicum prin ce trece Hristos în săptămâna ce vine şi nici să nu uităm că din Patima Sa se naşte iertarea noastră. Trebuie să înţelegem dar că Biserica nu se hrăneşte din rattinguri de imagine şi nici nu vrea să fie aplaudată. Şi ea, Mireasa luminată de Înviere, nu se încrede în osanale, ci se bucură de răstigniri, căci din ele-i vine nemurirea.
Pr. Constantin Necula