Dragii mei!
După cuvântul Sfintei Scripturi: „Credinţa fără fapte moartă este” şi este foarte adevărat că nu poţi spune că iubeşti pe Dumnezeu dacă nu iubeşti şi semenul tău. Faptele noastre ne însoţesc în veşnicie şi, după cum le-am săvârşit, vom avea parte de bucurie sau de chin. Poate, pentru unii, aceste cuvinte par lipsite de sens şi aceasta se întâmplă datorită faptului că ochii sufleteşti sunt lipsiţi de vedere, însă pentru cei care au conştiinţa trează şi lucrătoare, pentru cei care trudesc pentru dobândirea mântuirii, sunt cuvinte de profunzime şi meditaţie. După cum „ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa”, spunea un mare Stareţ, Tadei. După măsura în care trudim va rândui Domnul să avem parte de bunătăţile cele cereşti şi pământeşti. Ce frumos spunea Părintele Petroniu Tănăse, Stareţul Schitului românesc Prodromu, de pe muntele Athos: „Ai făcut o faptă bună, ai ajutat pe cineva, te-ai ostenit cu folos, toate faptele bune şi toate efectele lor sunt pomenite până la sfârşitul lumii, când se vor judeca toate, bune şi rele. Când fiecare om va apărea în faţa celorlalti în trup duhovnicesc, cu chipul conform cu propria lui structură, pe care singur şi-a alcătuit-o, prin tot ce a gândit şi a făcut. Toate relele şi necurăţiile vor apărea şi cine, oare, va putea suferi ruşinea aceea? Însă, chipurile drepţilor ce au făcut fapte bune şi daruri plăcute lui Dumnezeu, care au ajutat la îmbunătăţirea lumii, vor străluci cu darul Duhului Sfânt, Omul intră în veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinţii Părinţi: băgaţi de seamă pe ce zidiţi: pe paie, pe lemne ori pe piatră! Pentru că paiele şi lemnele ard şi nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru rezistent la foc, adică la proba veşniciei. Cel ce a făcut cele bune va avea un „sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace” şi se va bucura de cele veşnice, dar pentru cel ce a trăit în păcat, moartea va fi cumplită”. Cu aceste cuvinte, poate, ne mai trezim şi noi, încercând să lucrăm fapta cea bună şi să ne ferim de păcat. Un mare păcat, dragii mei, este luarea în râs şi batjocora adusă Bisericii lui Hristos, Maicii Domnului, Sfinţilor şi mă gândesc la cei care fac tot felul de glume, bancuri şi tot felul de ironii, pe seama lui Dumnezeu, a Bisericii, a slujbelor care sunt rânduite în Biserică, a slujitorilor Bisericii care dimpreună cu cei credincioşi înalţă rugăciuni la bunul Dumnezeu. Sigur, fiecare va da seamă înaintea Domnului pentru faptele sale şi, cu atât mai mult, cei care slujesc pe Dumnezeu, dar judecata este a lui Dumnzeu şi nu a oamenilor. Avem un singur Judecător în Împărăţia cea Cerească şi unul aici pe pământ – conştiinţa noastră, a fiecăruia în parte. Să ne analizăm prin ochiul conştiinţei noastre şi vă spun că nu ne mai vine a judeca pe nimeni. Şi pentru că, peste două zile, Biserica prăznuieşte pe un Sfânt iubit atât de mult de tot omul credincios şi anume Sfântul Ierarh Nicolae, închei cuvântul de astăzi cu una din mimunile sale. „Un om oarecare din Constantinopol, cu frică de Dumnezeu şi credincios în Hristos, care iubea pe Sfântul acesta şi era iubit şi el de dânsul, vrând oarecând să facă o călătorie în altă ţară, grăbindu-l treaba ce avea, s-a dus la Biserica Sfântului, de şi-a făcut rugăciunea după obicei şi, luându-şi ziua bună de la rude şi de la prieteni, a intrat în corabie. Iar când a fost la 9 ceasuri din noapte, s-au sculat corăbierii să întoarcă şi să întindă pânzele, începând alt vânt. Deci, întru acea vreme, s-a sculat şi acest smerit om să meargă după apă şi, având toţi de lucru cu întinsul pânzelor, s-a întâmplat că s-a împiedicat şi a căzut în mare. Şi, fiind întuneric şi vântul pornind corabia înainte, n-au putut corăbierii să-l ajute cu nimic, ci plângeau de amara moarte a acelui om. Iar el, căzând în mare, cum era îmbrăcat, şi aflându-se acum în largul mării, a zis: „Sfinte Nicolae, ajută-mi!” Şi, strigând câtva timp acest cuvânt, o, minune!, s-a aflat omul în mijlocul casei sale, părându-i-se că este în adâncul mării. Iar vecinii, auzindu-i glasul, s-au sculat, la fel şi cei din casă, aprinseră lumina şi, strângându-se şi vecinii de afără, l-au văzut cu toţii stând în mijlocul casei şi strigând, iar apa de mare curgea din hainele lui. Deci, încremenind, au rămas muţi de groază, iar el a zis: „O, fraţilor, ce este aceasta, ce văd?” Că ştiu bine că ieri, la nouă ceasuri, când mi-am luat ziua bună de la voi, de la toţi, intrând în corabie, am purces la drum, că având vânt bun, am mers câtva timp; iar când a fost la a doua şi a treia strajă din noapte, adică la nouă ceasuri, m-am dus pentru apă şi m-am împiedicat de corabieri şi am căzut în mare. Şi chemam pe Sfântul Nicolae întru ajutor, iar acum nu ştiu unde mă aflu, ci spuneţi-mi voi că eu mi-am ieşit din fire şi sunt uimit.” Iar aceia, luând seama la cuvintele lui şi văzând apa mării, care curgea de pe dânsul, strigau: „Doamne, miluieşte!” Deci, dezbrăcându-se şi luându-şi alte haine, s-a dus la Biserica Sfântului Nicolae. Şi acolo a petrecut cealaltă parte de noapte, căzând cu lacrimi şi cu rugăciuni, la Icoana Sfântului. Şi, venind vremea Utreniei şi strângându-se poporul, s-a făcut cunoscut la toţi minunea şi s-au uimit şi toţi au cinstit pe Sfântul Ierarh Nicolae, lăudând pe Domnul care Se preaslăveşte prin Sfinţii Săi”. Sfântul Nicolae, ajutătorul celor mari şi bucuria celor mici, să ne ajute la toţi! Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung
Articolul următor