În perioada în care la Uzină au început să fie aduse utilaje complexe, de mare productivitate, Nicolae Văduva a fost promovat în funcţia de tehnolog de atelier. Cât timp a activat pe acest post, începând cu anul 1981, nu se mai proiecta nicio piesă în Revolvere, dacă nu exista o consultare cu Gheorghe Lina, tehnologul şef la Tehnologii de atelier (cei de execuţie), sau cu interlocutorul nostru. Prin anii ’70, s-au înfiinţat Tehnologii de atelier, în ideea de a colabora cu proiectanţii de SDV-uri, de reper în sine. „Aceştia mă căutau, îmi arătau desenul şi îmi cereau opinia despre cum trebuie făcut.”, a început Nicolae Văduva relatarea acestei noi etape a carierei sale. El îi cerea proiectantului să-i lase desenul, după care avea loc o discuţie, în urma căreia se realiza reperul. Consecinţa: nu mai aveau respingeri de tehnologie. Dacă un proiectant se opunea dialogului, Nicolae Văduva îl chema să asiste când introducea reperul în lucru, ca să vadă că este greşit. Drept urmare, inginerul îşi refăcea lucrarea, pe baza indicaţiilor primite de la tehnologul de atelier. Mai ales cei care proiectau tehnologia.
„În schimb, nu era o problemă cu cel care dădea desenul de execuţie a piesei. Dacă erau probleme de execuţie, ceream noi o derogare: „Nu se poate face aici, la toleranţa pe care mi-o ceri, de două sutimi. Ce să fac cu două sutimi la strung?! Ce, eu fac rectificare?!” Unde era nevoie de precizie, ne chinuiam şi aşa o făceam, până la urmă. Dar numai interioarele, exterioarele… mai greu de realizat. La interioare, mai adăugai, mai „şmechereai” printr-o alezare, prin reducerea adaosului de prelucrare.”, relata el. Pentru eliminarea disensiunilor legate de tehnologii, care erau respinse, dacă nu corespundeau, au fost aduşi la secţie şi tehnologii de proiectare, care lucrau împreună cu colegii de la atelier.
Promovarea lui Nicolae Văduva s-a produs şi ca urmare a insistenţelor lui Gheorghe Lina, fostul său maistru, ca să vină la Tehnologi. Gheorghe Lina, un foarte bun meseriaş, de altfel, nu se băga pe strungurile automate Revolver SARO, fiindu-i scârbă de ulei. La început, s-a arătat reticent, dar, când a auzit că o să lucreze numai schimbul I şi că salariul poate fi negociat, s-a lăsat convins. În continuare, vom prezenta câteva întâmplări legate de directorii Victor Naghi şi Ioan Giuvelcă, rămase vii în amintirea povestitorului nostru.
Prietenul din gaşca din Tei îi “reproşa” lui Naghi, într-o scrisoare, că s-a mutat la “guşaţi”
După absolvirea Şcolii de Calificare, la atelier au venit fete arătoase şi vrednice. Pe cele mai frumoase dintre ele, directorul Victor Naghi le numea „garofiţele” lui. „Când eram reglor la SARO, erau foarte multe fete, frumos îmbrăcate, aveau o ţinută deosebită, cu guleraşe scrobite. Aveau o salopetă special făcută, mai ales că lucrau la SARO, un atelier de elită al întreprinderii. Naghi le zicea: „Garofiţele mele.”, şi-a început relatarea Nicolae Văduva.
Victor Naghi a fost nevoit să facă o deplasare în Portugalia, în urma unor sesizări la sistemul de frânare. „Aveam un sistem de frânare cu autoreglare a presiunii. Era un piston, pe care îl făceam noi pe SARO, care nu se putea realiza pe altă maşină. Noi îl executam complet, inclusiv filetările, tot. Constructorul a schimbat materialele, neavând ce-i trebuia, materiale care nu mergeau la aşchiere, fiindcă nu se comportau la fel. Erau forţe deosebite, structuri deosebite, şi nu ieşea bine.” Nicolae Văduva a obţinut aprobare de la CESAR, că este de acord cu filetul pe flancuri, că o să aibă ca un fel de zgârietură. „Erau vibraţii fine, dar filetul ieşea perfect la verificator. Având probleme cu maşina acolo, ei au demontat tot sistemul de autoreglare, căci aici era ceva. Dar n-a fost din cauza noastră, ci din cauza lichidului de frână. A venit el de acolo cu piesa aceea, care i s-a părut lui că este de vină.”, a continuat fostul tehnolog al Uzinei. Ar fi zis şi Naghi că a fost de vină lichidul de frână, care n-a fost de calitate şi, astfel, s-a obturat furtunul, nu s-a făcut autoreglarea frânei, dar n-a fost convins, aşa că a venit cu piesele în ţară. Maistrul din atelier, de la SARO, era în concediu, iar Nicolae Văduva îi ţinea locul. Acesta s-a trezit cu secretarul Găiduţ, care l-a întrebat: „Unde este nea Petrică?” „Este în concediu.”, i-am răspuns. „Hai că te cheamă tovarăşul director sus.”
A mers la Victor Naghi, care l-a măsurat lung cu privirea. „Mă, eu te cunosc de undeva.”, i-a spus directorul, după ce l-a studiat cu atenţie. „Sigur că mă cunoaşteţi. Nu veniţi mereu în producţie?!”, a replicat, încrezător, celălalt. Însă nu din preumblările sale prin secţii şi ateliere îi era cunoscut Nicolae Văduva. În 1965, acesta din urmă fusese la tratament la Băile Căciulata. Acolo a cunoscut un prieten foarte bun al lui Victor Naghi, din Bucureşti, din cartierul Tei, unde directorul Uzinei avea gaşca în tinereţe. Bucureşteanul i-a povestit lui Nicolae Văduva o sumedenie de întâmplări din vremuri de demult, legate de şeful de la ARO. „Tu mi-ai adus o scrisoare.”, şi-a amintit Victor Naghi faptul consumat cu mai bine de zece ani înainte. Discuţia dintre director şi Nicolae Văduva a avut loc după ce s-au adus la fabrică utilajele moderne, prin ’78-’79. „M-a ţinut minte şi mi-a zis: „Mi-ai adus o scrisoare de la prietenul meu, Matei. Unde am eu guşă, mă?”, a continuat Naghi, care l-a întrebat pe celălalt dacă a citit scrisoarea, fiindu-i transmisă deschisă. „N-a fost nevoie, fiindcă mi-a citit-o prietenul dumneavoastră.”, i-a răspuns Nicolae Văduva. „Şi-ţi mai aduci aminte ce scria în ea?” „În mare, da.” „Unde am eu guşa?”, l-a întrebat Naghi. „Asta pentru că prietenul său îi scria că s-a mutat la „guşaţi” şi că i-a crescut guşă, dar nu sus, la glandă, ci la curea.”, a explicat Nicolae Văduva.
Cele mai frumoase fete din atelier, “garofiţele lui Naghi”
După rememorarea episodului din trecut, a urmat o discuţie tehnică între cei doi. Cine este tehnologul de proiectare a tehnologiei de pe strungurile SARO?, a vrut să ştie Naghi. Pe Nicolae Văduva îl chemase şi cu planurile de operaţii, iar acesta luase copia tehnologului, fiind cea mai curată, iar modificările se vedeau precis în ea. „Ia, uită-te la pistonul ăsta!”, i-a cerut Naghi. „Nu trebuie să mi-l arătaţi, pentru că eu am derogare.”, i-am zis. Şi m-am dus cu derogarea. Ştiam despre ce este vorba, fiindcă au venit la secţie cu reclamaţii. Atunci, i-am spus lui Naghi că este din cauza lichidului de frână. „De unde ştii tu? Ai fost tu cu mine în Portugalia?”, l-a luat de sus Naghi. „Nu, dar asta este cauza. La pistonul ăsta, când se înşurubează piuliţa, rămâne blocată. Filetul n-are nici în clin, nici în mânecă cu presiunea. Dacă ar fi fost mai mici după rectificare… căci se rectificau ca ansamblu, şi piuliţa, după ce se asambla, şi pistonul, treceau prin maşini de rectificat speciale, şi se făceau la o precizie de câţiva microni la diametru. „N-are cum să fie treaba asta. Desfaceţi-o dumneavoastră cu mâna.”, i-am spus. Ştiind despre ce este vorba, m-am dus cu un piston asamblat.” „Mă, ce mai fac garofiţele mele?”, s-a abătut de la subiect Victor Naghi.
Între timp, a venit şi proiectantul, Nicu Pisău (a trăit până la 96 de ani). „Până a venit nea Nicu, am discutat cu el. „Ce fac, mă, fetele ălea? Cum faci, mă, tu acolo cu ele, că, atunci când e Manea plecat, nu am nicio reclamaţie?! Cum e Manea la serviciu, cum sunt reclamaţii! Ce le faci?”, l-a tras de limbă Naghi. „Ce să le fac? Le dau câte o „ştearsă”, aşa!”, moment în care Naghi a făcut ochii mari. „Da, la figurativ.”, a adăugat Nicolae Văduva, iar Naghi şi-a revenit, realizând că glumea. „Mă ascultă, lucrăm în comun. Fiind reglor, nu este nicio problemă. Ştiu cum se fac salariile, când fac salariile, împart după cum munceşte fiecare, având caietul cu producţia fiecăruia. Ştiu precis ce e pontat, ce nu e pontat.” Încântat de ce aude, Victor Naghi l-a întrebat de ce nu vrea să se facă membru de partid. N-a fost să fie atunci, ci mai târziu a fost propus pentru a fi înscris în PCR.
Giuvelcă a vrut să externalizeze foarte multe repere, iar cei de la ARO rămâneau fără lucru
După plecarea din funcţia de director a lui Victor Naghi, conducerea Uzinei a fost preluată, în 1982, de Ioan Giuvelcă. „Giuvelcă a fost un om care n-a ţinut cu întreprinderea. El a vrut să externalizeze foarte multe repere şi să transfere la Braşov – după ştiinţa mea – ARO 244. Să-l transfere cu tehnologie, cu tot. Astfel, externaliza reperele cu cea mai mare pondere, deci, cele mai numeroase, cu piesele cele mai multe. Zicea că nu facem noi faţă ca să le realizăm, chiar pe strungurile automate, care „tocau” mii de piese pe lună. O maşină era reglată pentru unul, două, trei repere maximum. Deci, se făceau comenzi de ordinul miilor de piese. Însă, trebuia să ducă el la Braşov, ba supape, ba nu ştiu ce… Tacheţii i-a adus de la Braşov, fiindcă ei nu mai făceau. N-au vrut să mai lucreze pentru noi, deoarece ne-au trimis motoarele de la Braşov, să le realizăm la Câmpulung, ne-au trimis totul. Iar eu am introdus pe un strung SARO tachetul la prima operaţie care se executa. N-aveau ei producţie să-mi dea câţi tacheţi făceam eu. Am realizat un dispozitiv şi turnam câte 700-800 de piese pe schimb. Au început, după aceea, să le forjeze la noi şi nu mai mergea treaba bine. Iar Giuvelcă asta voia, să le externalizeze.”, ne-a relatat Nicolae Văduva.
Ca tehnolog, interlocutorul nostru organiza o expoziţie în sala de partid, unde se ţineau şedinţele. Pe nişte mese erau aşezate reperele pe care le comanda directorul Ioan Giuvelcă. „Venise şi satelitul de Dacia ca să-l facem la Câmpulung. Ne dăduseră ei utilajul. Un utilaj vechi, dar, dacă ştiai să-l exploatezi, făcea piese foarte bune. El cerea să mărim ritmul, ca să le dăm şi celor de la Colibaşi. Or eu, care eram tehnologul de atelier, le-am spus că nu se poate mări ritmul la maşina respectivă, căci, în loc de piese normale, iese altceva. Acesta era ritmul de fabricaţie: 150-180 de sateliţi pe schimb erau suficienţi pentru ce făceam noi.”, ne mai spunea acesta.
Tot Giuvelcă a trimis la fabrica de componente auto de la Suceava o supapă de frână, a cărei producţie era de ordinul a 15.000-20.000 pe lună. „Multe repere le-a scos afară. Eu m-am opus, pentru că noi rămâneam cu oameni fără muncă. „Nu sunt de acord.”, i-am spus eu. „Dar cine eşti, mă, tu…?”, mi-a aruncat el o vorbă de ocară.” Nicolae Văduva i s-a prezentat directorului, cu nume, cu funcţia de tehnolog al atelierului unde se realizau reperele respective. „Introduceţi alte repere!”, a ordonat Giuvelcă în momentul în care tehnologul i-a spus că rămân salariaţii fără muncă. „Nu pot să introduc repere de 100-200 de bucăţi pe lună pe un utilaj ca acesta. Îmi trebuie de ordinul a o mie-două în sus ca să fie productiv. E mai scumpă pregătirea, care costă cel puţin 60-70.000 lei. Şi pentru că mi-aţi vorbit urât, plec!”, a replicat salariatul, care, într-adevăr, a părăsit şedinţa.
La începutul şedinţei, Giuvelcă i-a cerut scuze, fiindcă l-a insultat
Lui Giuvelcă n-a avut cine să-i mai dea explicaţii, fiindcă majoritatea reperelor erau de la atelierul lui Nicolae Văduva. Gheorghe Lina, tehnologul şef, a venit imediat după coleg şi a insistat să se întoarcă. „Nu vin, nea Gheorghe. Du-te şi spune-i că nu vin, până nu-şi cere scuze, că a vorbit urât la adresa mea!”, i-a răspuns acesta. Nu se ştie ce i-a spus lui Giuvelcă Gheorghe Lina, cert este că, a doua zi, Văduva s-a trezit cu directorul în atelier. Tehnologul era la maşina de sateliţi, un mastodont de 19 tone, cu 6 axe. „Lucra bare de 50 în diametru, aşa era materialul. Încărcam şi, la un minut – un minut şi jumătate, cădea satelitul complet, decât trebuia să meargă la celelalte operaţii, de danturare, etc. Dar noi făceam şi tasarea. Acolo unde se dantura, trebuia ca suprafaţa de contact, care mergea pe pinion, să fie foarte fină şi foarte dură. Şi prin operaţia de tasare, pe care am introdus-o pe maşină, executam piesele. Eram la maşina aceasta, fiindcă mă chemase fata care lucra acolo. Era o fată scundă, dar voinică. Lua o bară de un metru şi jumătate, care, la un diametru de 50, cântărea 20-30 de kilograme. Şi avea o problemă la maşină, dar nu de ordin tehnic, ci una care ţinea de mecanic sau de electrician. Nu voia să vină nimeni să-i facă treaba aceea şi, atunci, m-a chemat pe mine. În timp ce-mi explica, văd o umbră în spatele meu. Era Giuvelcă. Răsuflă el din toţi rărunchii, ca un oftat lung, şi-mi zice: „Tovarăşul Văduva, îmi pare rău pentru ieşirea pe care am avut-o!”, ne-a povestit fostul tehnolog ce s-a întâmplat atunci în atelier.
Ambiţia lui Nicolae Văduva a fost să-l audă pe Giuvelcă cerându-şi scuze de faţă cu cei în prezenţa cărora a lansat insultele la adresa lui. „A intrat la trei şi jumătate în sala de şedinţe şi, înainte de a începe discuţiile curente, şi-a cerut scuze în mod public pentru ieşirea avută cu o zi înainte. După ce am discutat mai multe de ordin tehnic, l-am convins în privinţa multor lucruri. Până la urmă, a văzut că nu mai vin din externalizări, după două-trei luni, producţia a început să “şchioapete” şi… ne chema la şedinţe de producţie, la nivel de secţie, cu factorii responsabili. Atunci, mi-a dat dreptate şi a recunoscut că lucrul amestecat miroase urât.”, a încheiat Nicolae Văduva relatarea diferendului pe care l-a avut cu directorul Ioan Giuvelcă.