Dintre toate textele Evangheliei, aceasta cu femeia cananeeancă, pare cea mai dragă multora dintre exegeţii ortodocşi. Părintele Nicolae Steindhardt iubea textul, evreul convertit din el fiind mereu gata să descopere şi redescopere articulaţiile curajului duhovnicesc. Femeia aceasta nu e singura curajoasă din Evanghelie. A naşte, Fecioară fiind, periclitându-ţi viaţa dinaintea legalismului iudeu, şi sectar de astăzi, n-o face, oare, curajoasă pe Maica Domnului? A căuta pe Mortul Drag, pe Hristos, în Zorii Învierii, când toţi ai Lui – cu excepţia curajoaselor femei mironosiţe, tremurau de frica morţii, pe care o credeau neînvinsă, nu e, oare, act de curaj? A te întreţine cu Dumnezeul cel Viu asupra închinării, asemeni femeii samarinence, şi a-L forţa să descopere, prin tine, Taina închinării în Duh, nu-i, oare, act de curaj? Desigur că toată Scriptura este înţesată de femei ale virtuţii şi înţelepciunii duhovniceşti. Istoria Bisericii stă pe mărturia lor şi, îndrăznesc să spun, jertfa femeii înnobilează până astăzi Taina Bisericii.
Ultima vreme a dus la exacerbarea drepturilor femeii. Uneori, pe bună dreptate. Alteori, prin exces, drepturile s-au caricaturizat. Gălăgioasă. Sigur că trebuie respectat dreptul la viaţă al femeii, dar de ce nu şi al fetiţei ce abia înmugureşte în pântecele mamei? Sigur că trebuie sanctificat dreptul la libertate al femeii, dar, oare, cum de o supunem – prin lege, pe alocuri, sclaviei moderne, fie că numim astfel pornografia industrializată, fie robotizarea ei în locuri de muncă insalubre? Singura Chartă care recunoaşte femeii virtuţile şi le recompensează cu Har este Evanghelia. Astăzi, să ai curaj înseamnă să ai un cont în bancă, un loc de muncă bun, o casă sigură, o zi de mâine sigură şi asigurată. Uneori, chiar abuzându-ţi libertăţile şi valorile la care ţii. În vremea lui Hristos, şi azi, după Duhul Evangheliei, curaj înseamnă să negociezi cu Dumnezeu, inteligent şi hotărât, desdrăcirea fiicei tale. Căci inteligent răspunde femeia atunci când îşi asumă drama unei maternităţi umbrite de boala fiicei: „…dar şi căţeii mănâncă din bucăţile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15.27). Va fi auzit ea jigniri mai mari decât aceea pe care o insinuase Domnul, asemănând-o cu un căţel: „Nu este bine să iei pâinea de la gura copiilor şi s-o arunci căţeilor” (Matei 15.29). Să nu fi ştiut, oare, Domnul, care şi El a fost copil, că unui copil nu-i trebuie luată pâinea de la gură, când e vorba de căţelul flămând, să nu fi ştiut El ce legătură de viaţă şi de moarte se construieşte între prunci şi căţeii lor? Ori, pur şi simplu, aşează copiii lângă căţei ca să ne înveţe că a dărui aproapelui trebuie să se facă într-o discreţie a firescului absolut?
Insistenţa femeii pentru desdrăcirea fetei sale mă duce cu gândul la insistenţa unora dintre mamele de astăzi întru îndrăcirea fetelor lor. A insista să faci cununia fetei după ce se aşează în bani şi casă, chiar dacă, între timp, desfrânează cu alesul inimii, a insista doar pe cultura ei profesională, fără să-ţi pese de drama ei sufletească, ori prefăcându-te a nu vedea ratările ei într-ale iubirii, a nu învăţa fata ta, mamă, cum să fie o mamă şi o soţie bună, toate sunt trădări ale cananeencei din Evanghelia aceasta. Atenţia acordată diplomelor, multe fără nicio acoperire, în defavoarea vieţii casnice – ca şi cum aceasta ar fi o umilinţă jenantă, înseamnă a te abate din modelul cananeencei celei inteligente şi curajoase. Hristos Domnul, ca şi în cazul leproşilor vindecaţi în Duminica a 29-a după Rusalii (Luca 17.12-19), refuză să fie doar vindecător. Nu scoate trupuri din lepră ori robia satanei şi atât. Ci vine să aducă mântuire. De aceea, acordă femeii acesteia, ca şi leprosului samarinean vindecat, un certificat de mântuire, căci zice: „Femeie, mare este credinţa ta. Facă-ţi-se cum voieşti” (Matei 15.28), doar că nu-l semnează singur.
Cosemnatară la certificatul de autentificare a credinţei mamei este fiica, ea care „s-a vindecat chiar în ceasul acela”! Vindecarea copiilor noştri certifică modul în care trăim viu şi necondiţionat credinţa noastră? Un popor anchilozat în şcoli materialiste şi atee, cu materii de învăţământ lipsite de finalitate sufletească, supraevaluate prin circuitele închise ale aroganţelor culturale, propunătoare de sisteme de viaţă bazate pe carierism insipid şi robotizare sufletească poate, oare, să mai ridice pretenţii, când i se pierd copiii prin lupanarele morale ale vieţii cotidiene? Oare, nu refuzând să-i cultivăm în libertatea inteligentă a Evangheliei, le-am anulat caracterele, oare, nu corodându-le încrederea în Hristos, ca Domn şi Dumnezeu, le-am corodat încrederea în propriile lor persoane şi i-am transformat în personajele unui popor distrofic duhovniceşte? Oare, nu atenţi la drepturile irelevante ale firii umane, am eşuat în a le dovedi preţuire ca icoane, chipuri ale slavei lui Dumnezeu? Măcar, deşi, poartă rănile păcatelor. Evanghelia aceasta ne întoarce cu faţa după copiii noştri. Ce-am făcut din ei? Curajoşi, inteligenţi în Evanghelia lui Hristos, ori laşi, temători că-şi pierd jobburile şi puţinele lor pulsaţii financiare, neatenţi la valorile reale ale vieţii.
Sunt convins că femeia cananeeancă a îmbătrânit frumos. Şi că, trecând dincolo de hotarele vieţii acesteia, la vremea morţii, s-a întâlnit cu El, cel Care, într-una din zilele vieţii Sale pământeşti, întâlnind-o, nu a lăsat-o nemiluită. Ca un copil, ce nu-şi lasă flămând căţeluşul, ce-i alungă singurătatea şi tristeţea. Pentru că Dumnezeu, de dragul nostru, uneori, se ascunde în gesturile de tandreţe ale unui copil. Şi, iată, şi de aceea, o femeie cananeeancă străbate istoria…