Uzina l-a trimis în toate ţările Americii de Sud, cu excepţia a două, Bolivia şi Paraguay, în Europa, în Austria, Elveţia, Germania şi Ungaria, iar, în America de Nord, în Canada
Câmpulungeanul Cornel Stoica s-a numărat printre deschizătorii activităţii de asistenţă tehnică acordată de angajaţii Întreprinderii Mecanice Muscel în ţările în care ajungeau „M-urile” fabricate în vechile hale, rase, în prezent, de pe faţa pământului. În 1968, la trei ani de la debutul exportului de maşini, a fost detaşat în Austria, deşi fusese selectat să facă parte din echipa care urma să asigure service-ul în China, prima ţară în care s-au livrat automobilele produse la Câmpulung. S-a renunţat la această plecare, care coincidea, practic, cu momentul expedierii primelor IMS-uri în afara ţării, fiind trimişi în Asia doar Eugen Niţă şi Gică Cotenescu. Conducerea Uzinei a avut alte planuri pentru Cornel Stoica, delegat, mai întâi, în Europa, apoi în America de Sud. Aproape 16 ani din viaţă i-a petrecut în străinătate, unde, de cele mai multe ori, a mers singur la firmele importatoare de IMS, apoi de ARO. Austria, Elveţia, toate ţările de pe continentul sud-american, cu excepţia a două, Bolivia şi Paraguay, Germania, Canada şi Ungaria s-au aflat pe traseul profesional al acestui pionier al plecărilor în afară ale tehnicienilor Uzinei câmpulungene. Într-una dintre fotografiile păstrate în colecţia familiei, realizată în 1973, musceleanul, aflat la lucru în Guayaquil-Ecuador, se află cu IMS-ul de serviciu exact pe linia Ecuatorului.
La început, montajul se făcea rudimentar, cu şasiurile puse pe nişte capre
Născut pe 5 iulie 1940, la Câmpulung, în Mărcuş, Cornel Stoica a urmat primele şapte clase ale Şcolii Elementare la Apa Sărată. Părinţii l-au dat apoi la Şcoala Profesională IMS Câmpulung, unde s-a format în meseria de mecanic auto. A absolvit chiar în anul construcţiei primei maşini concepute şi fabricate în România, IMS 57. „După ce am terminat Şcoala Profesională, m-am angajat la Uzină, fără să fac vreo pauză. Părinţii mei au fost foarte duri şi cum am terminat şcoala… la muncă! Imediat, am fost angajat.”, îşi aminteşte Cornel Stoica despre începutul său la întreprindere. A fost încadrat la Montaj, unde a lucrat până în 1968, cu o pauză impusă de satisfacerea stagiului militar, la câţiva ani de la angajare. „Cum am fost lăsat la vatră, seara, la zece, am ajuns acasă, iar, a doua zi, la opt, eram în fabrică. Când am plecat în armată, n-am făcut lichidare, ca toată lumea, ci o cerere de concediu la director. Naghi era pe atunci director. S-a uitat lung la mine şi mi-a zis: „Cum, măi? Toată lumea face lichidare, ca să ia banii, preavizul şi toate celelalte…” Nu. Eu, după ce am terminat armata, a doua zi de dimineaţă, m-am prezentat la Cadre. Deja aveam făcută cererea de concediu fără plată pe perioadă nelimitată pentru satisfacerea serviciului militar. Mi-am reluat locul de muncă şi, de atunci, hai pe treabă!”, a continuat Cornel Stoica.
La început, secţia la care a fost repartizat era organizată într-o manieră rudimentară. „Nu avea bandă de montaj. Pregăteam şasiurile, le sudam lonjeroanele la Secţia de Tinichigerie, pe urmă, le luam pe bucăţi, aşezam şasiurile pe nişte capre şi acolo începea montajul: puneai roţile… celelalte piese… o maşină, săraca, ieşea în patru-cinci zile!” Înainte ca secţia să se aleagă cu o bandă de montaj, s-au realizat nişte căruţuri, pe care se aşeza şasiul şi, astfel, se executa operaţiunea de montare a părţilor componente ale autoturismului. „Pe atunci, la Montaj, eram vreo 50 de oameni. Ion Pescaru, Nicolae Stanciu, Costel Ciovică, cu care eram în brigadă.”, sunt câţiva dintre colegii cu care a lucrat în acele vremuri. În timp, s-a realizat şi o bandă de montaj, primitivă, la început. „Şasiurile le agăţau şi le trăgeau la un capăt cu un troliu. După aceea, pe şasiurile montate puneam toate celelalte componente. Caroseria se făcea tot pe loc, cu ansamble mărunte. Aici se punea o aripă, dincolo, o uşă. Era destul de greoi, faţă de cum se proceda în utima perioadă, când era… o frumuseţe! Rămâneau impresionaţi toţi cei care veneau din străinătate pentru contracte, fiindcă era o linie modernă.”, a mai precizat acesta.
Când s-a angajat, Montajul era condus de inginerul Olteanu, succedat, pe parcurs, de inginerii Ciocănescu şi Adrian Dumitrescu, „om cumsecade, serios, dar şi dur”, cum şi-l aminteşte Cornel Stoica pe acesta din urmă.
Iniţial, a fost selectat să facă parte din echipa propusă pentru China
După armată, şi-a continuat lucrul până în 1968, când s-a ivit prima oportunitate de a pleca în afară. De fapt, s-a ivit mai înainte, însă a picat planul iniţial de a fi trimis în China, împreună cu mai mulţi colegi. Fiind un om la locul lui, muncitor, serios, a fost ales pentru a fi detaşat în străinătate. Dată fiind perioada la care ne raportăm, când exportul de autoturisme produse la Câmpulung abia începuse, Cornel Stoica s-a numărat printre primii care au fost selectaţi, pentru a merge în afara ţării. „Am fost foarte disciplinat, n-am avut nicio absenţă nemotivată în toată perioada lucrată în fabrică, 44 de ani. Mi-aduc aminte că mi-am luat odată o învoire, când m-a trimis tata cu o viţea la munte. Atunci, a fost unica mea învoire.”, sunt câteva dintre motivele care l-au recomandat pentru a fi luat în calcul în vederea activităţii de asistenţă tehnică.
Inginerul Adrian Dumitrescu, pe atunci, şef la Montaj, l-a propus pe Cornel Stoica în echipa care urma să ia calea Chinei, împreună cu maistrul Eugen Niţă, Lucică Muşetoiu, Puiu Butoi (care s-a prăpădit) şi încă un coleg. Cu regret că a rătăcit-o, ne-a mărturisit că, în seara dinaintea interviului, a căutat cu înfrigurare fotografia în care apăreau cei cinci membri ai echipei formate pentru Service-ul ARO din China. Asta pentru că, înaintea plecării, directorul Victor Naghi cerea să fie imortalizat grupul nominalizat, drept pentru care se făcea o mică pregătire pentru şedinţa foto, cu protagoniştii frumos aşezaţi şi „traşi” în poză, ca amintire peste anii ce aveau să urmeze. Din păcate, Cornel Stoica n-a mai găsit imaginea respectivă. În orice caz, plecarea în China n-a mai avut loc, ivindu-se nişte probleme legate de organizarea Service-ului în această ţară, fiind trimişi doar Eugen Niţă şi Gică Cotenescu.
Un an şi zece luni, a fost detaşat în Austria, la Viena
După o perioadă, dacă tot a fost selectat şi verificat, existând acea intenţie de a fi trimis în Asia, Cornel Stoica a ajuns, în 1968, în Austria. La Viena, unde funcţiona centrul-mamă, a stat un an şi zece luni, singur, fără niciun coleg de la Uzină, timp în care a asigurat asistenţa tehnică a automobilelor livrate acestei ţări. „Importatorul de bază era bine pus la punct. Avea maşinile într-un garaj foarte bine organizat şi o echipă de pregătire formată din patru inşi. Ei lucrau la deconservarea maşinilor, degresarea, spălarea şi aranjarea lor în expoziţia de vânzare. În primul rând, împreună cu clientul, făceam o probă a maşinii şi, dacă îi plăcea cum merge, o lua. Dealerii erau răspândiţi în toată ţara şi, periodic, mă deplasam pentru vizita la fiecare staţie de service, la fiecare centru de livrare şi, unde aveam probleme, interveneam. Practic, nu interveneam cine ştie cât, fiindcă austriecii erau foarte bine dotaţi şi pregătiţi, din punct de vedere al service-ului. În schimb, eu acţionam unde erau probleme urgente şi complicate.”, datorită faptului că tehnicianul era legătura cu Uzina câmpulungeană şi responsabil de asigurarea pieselor de schimb, în urma comenzilor ce trebuia onorate.
„Era bine că aveam maşina la dispoziţie, pentru că, atunci când se ivea ceva urgent, mă urcam la volan şi dădeam fuga la Uzină. Înainte, trimiteam un telex la fabrică, pentru a mi se pregăti ce aveam nevoie. Iar eu veneam imediat, ridicam ce-mi trebuia şi plecam. Nici nu stăteam câteva ore acasă! Doar treceam pe la părinţi, mâncam ce găseam şi făceam drumul înapoi în Austria.”, relata Cornel Stoica. Datorită paşaportului de serviciu, trecea graniţa într-o manieră facilă faţă de turişti.
Spre deosebire de alţi interlocutori ai noştri, care au fost trimişi în afară, este adevărat, mult mai târziu, după anii ’70-’80, cazaţi fie pe la hoteluri, fie la firmele unde au lucrat ori chiar la ambasade, Cornel Stoica a fost nevoit să se descurce singur. „Aveam bani pentru cazare. Firma mi-a găsit un apartament dotat corespunzător, cu tot confortul, şi îmi pregăteam singur masa şi ce aveam nevoie.”, spunea musceleanul, care ieşea mai ieftin în acest fel.
Austriecii reclamau diverse – şi, de multe ori, complicate – disfuncţionalităţi ale maşini: motorul, cutia de viteze, probleme de direcţie. „Erau probleme destul de delicate, care trebuia rezolvate. Unde nu le rezolvau ei, sunau imediat la firmă.”, a continuat tehnicianul Uzinei, care se urca numaidecât la volanul „M-ului” de serviciu şi se îndrepta către comerciantul aflat în necaz. Importatorul de la Viena lua, în medie, 20 de maşini pe lună.
Elveţienii, oameni duri, erau foarte pretenţioşi cu maşina
Revenit în ţară, după doi ani fără două luni, n-a stat mai mult de zece zile, căci a fost trimis în Elveţia. Nu i-a fost prea bine aici, din cauza oamenilor, pe care Cornel Stoica ni i-a descris ca fiind „mai duri şi mai pretenţioşi.” „Ce-am tras acolo! Austriecii erau cumsecade, în schimb, cu elveţienii era jale! Luam maşina cu „acul”: degresat, spălat, totul pus la punct. Cu toată civilizaţia lor, erau oameni răi, din toate punctele de vedere.”, ne spunea acesta. În Elveţia n-a stat decât o jumătate de an, după care s-a întors la Uzină.
Unul dintre avantajele ieşirilor în străinătate, în afară de câştigul financiar, l-a reprezentat câştigul intelectual, pentru că a văzut locuri frumoase, obiective turistice şi culturale şi, mai mult decât atât, a învăţat limbile ţărilor în care a lucrat pentru ARO. „Şi acum, că sunt bătrân, n-am uitat un cuvânt din germană ori spaniolă. Cu franceza mă bâlbâi, dar merge, cu engleza, la fel, nu mor de foame. Iar ungureşte, nu mai discut.”, asta pentru că în Ungaria a stat aproape opt ani.
A plecat din România, pe un frig de februarie, iar, la coborâre, în Quito-Ecuador, a crezut că moare de căldură
Următoarea destinaţie de serviciu bifată pe agenda lui Cornel Stoica a fost America de Sud, mai exact, Ecuador. Aici a lăsat un an din viaţă, pe care l-a petrecut, la fel ca în Europa, singur printre străini. Călătoria a făcut-o cu avionul. „Am trecut Oceanul de două ori. Prima escală se făcea la Frankfurt, după aceea, la Madrid, apoi la San Juan, în Puerto Rico, de acolo, zburam la Caracas, în Venezuela, iar, de aici, la Quito-Ecuador. Când am plecat din România, în luna februarie, era atât de frig… am plecat cu paltonul pe mine. Când am coborât din avion, m-a „plesnit” o căldură! „Gata, aici mor!”, mi-am zis. Căldură şi o umiditate!”, relata musceleanul.
În aeroport l-a aşteptat, pentru a-l prelua şi a-l duce la pensiunea unde urma să fie cazat, Edgar, fiul patronului firmei la care fusese delegat musceleanul. „Se tot uita când treceam la paşapoarte. Edgar era căpitan de Interpol. „Amigo, vino încoace!”, i-a strigat în spaniolă ecuadorianul, bucuros că l-a identificat pe român, care se pregătea să parcurgă procedura cu actele în aeroport. „Pune-i ştampila.”, i-a cerut Edgar funcţionarului de la paşapoarte, după care l-a luat pe muscelean şi l-a condus spre maşină. Când l-a văzut pe Cornel Stoica ud leoarcă, de transpirat ce era, neobişnuit cu asemenea temperaturi, s-a oferit să-i facă cinste cu o băutură răcoritoare. „Eu am crezut că-mi aduce un suc ori o limonadă. Când colo, mi-a adus o bere. Pe căldurile acelea! Eu nu-mi doream decât să mă ducă undeva, să mă odihnesc, după o asemenea călătorie lungă.”, mărturisea câmpulungeanul.
