Pilotul de încercări Iancu Voican a fost delegatul Uzinei Dacia la ARO Câmpulung
În sufrageria casei părinteşti a lui Iancu Voican, din satul Coteşti, ai cărei pereţi sunt decoraţi cu tablouri de familie, cum sunt, de altfel, toate casele românilor, în special de la ţară, unde cultul înaintaşilor este exprimat mai pregnant ca la oraş, în locul cel mai înalt din încăpere, deasupra unei mobile, tronează fotografia cumnatului Sevastian Miloiu. Unul dintre şoferii legendari ai Întreprinderii ARO, răpus de o peritonită, în Columbia. De acolo i-a trimis fotografia ce domină portretele de familie, pe care Iancu Voican o păstrează la vedere, nu în cutia cu amintiri, în care s-au înghesuit fărâme din viaţa personală şi profesională, “încremenite” pe o bucată de carton. “A fost un om extraordinar, nu că era cumnatul meu… făceam echipă cu el la concursuri.”, povestea, copleşit de tristeţe, amintindu-şi ce prieten şi camarad de competiţii automobilistice şi probe a pierdut în urmă cu mai bine de 30 de ani. Pe carnetul de muncă al musceleanului Iancu Voican, care rezumă cei 43 de ani de activitate, nu figurează uzina de la Câmpulung, unităţile angajatoare fiind, în ordine, Uzina de Piese Auto Colibaşi – Piteşti, Centrul de Proiectare Autoturisme Piteşti-Colibaşi, Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Autoturisme Piteşti, Centrul de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru Autoturisme Piteşti (fost I.C.P.A.), Institutul de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru Autoturisme Piteşti (fost C.C.S.I.T.A.), societatea CESAR S.A. Piteşti (fost I.C.S.I.T.A.), societatea Automobile Dacia S.A. Colibaşi. Dar aproape un deceniu, în perioada cea mai frumoasă a Uzinei ARO, până în 1980, Iancu Voican a fost delegatul Dacia la Câmpulung, unde calităţile de mecanic foarte priceput, intuiţia, curajul şi o doză crescută de nebunie la volan l-au consacrat printre cei mai buni piloţi de încercări pe care i-a avut constructorul de automobile muscelean.
Având tatăl în puşcărie, pentru uneltire împotriva regimului comunist, a făcut Şcoala de Meserii departe de casă
Povestea lui Iancu Voican începe pe 1 august 1947, ziua în care a venit pe lume, într-o familie din comuna Coteşti (raionul Muscel, regiunea Argeş), devenită ulterior sat al Godeniului. Primele patru clase ale elementarei le-a urmat la Coteşti, iar următoarele trei, la Şcoala Capu Piscului. După absolvirea celor şapte clase, Iancu a făcut Şcoala de Meserii la Piteşti. De la acesta am aflat motivul pentru care familia a ţinut ca fiul să continue pregătirea departe de casă. În 1957, pe când băiatul avea zece ani, tatăl său, Ion Voican, a fost arestat. Până să cadă în mâinile autorităţilor, multă vreme, a trăit fugit în munţi, după ce a stat ascuns într-un bordei construit sub casă. Mărturie a existenţei adăpostului subteran sunt pereţii încăperii sub care a fost amenajat, care s-au lăsat în timp şi s-au fisurat într-un final. Ion Voican, considerat un partizan al legionarilor – deşi, susţine fiul, n-a fost niciodată de partea lor – s-a manifestat contra regimului comunist, opunându-se colectivizării.
Dintr-un document al vremii aflăm că agricultorul Ion Voican, născut pe 23 martie 1912, a fost condamnat pe 18 decembrie 1957, până pe 11 decembrie 1982, pentru “crimă uneltire – art. 207 Cod penal”. A fost, însă, pus în libertate pe 29 iunie 1964 de către Tribunalul Botoşani. Familiei Voican i-au fost confiscate toate bunurile, de la lucrurile din casă, până la animalele din grajd. Unchiul lui Iancu a făcut şi el puşcărie doar pentru faptul că a stat de vorbă cu fratele său, în pădure. “Avea un bordei în pădure, cum treci peste baraj, spre Bătrâna… acolo a fost descoperit. Şi-a făcut un bordei împreună cu Şerban, din Capu Piscului. La proces, el a fost împuşcat, după ce le-a răspuns judecătorilor care l-au întrebat de ce au făcut bordeiul din pădure: “Păi, voi nu ştiţi, mă?! Mai bine trăiam cu animalele sălbatice decât cu voi, comuniştii!” Erau legaţi cu lanţuri de picioare.”, este imaginea cutremurătoare care i s-a întipărit în memorie la zece ani.
În 1961, pe când părintele său era în puşcărie, fiul, Iancu, a dat examen la Şcoala Profesională I.M.M., unde, ne povestea el, a fost turnat de duşmanii tatălui. Astfel, a fost nevoit să se mute la Piteşti, fiindcă, în zonă, ajunsese să fie marginalizat din cauza problemelor din familie. În baza probei practice susţinute în faţa comisiei de examinare de pe lângă Şcoala de Meserii Piteşti, în anul 1964, Iancu Voican a primit certificatul de muncitor calificat în meseria de lăcătuş mecanic. “Jumătate dintre ei au murit.”, spunea cu mâhnire interlocutorul nostru, privind fotografia cu foştii colegi din clasa I B, datată 1962.
Uzina de la Colibaşi l-a delegat la Steagul Roşu Braşov, la Autobuzul Bucureşti şi la I.M.M. Câmpulung
S-a angajat, în vara anului 1964, la Uzina de Piese Auto Colibaşi-Piteşti, devenită în 1969, anul plecării lui Iancu Voican, Uzina de Autoturisme Piteşti. Angajat pe un post de lăcătuş montator, în tot acest timp, musceleanul din Coteşti a lucrat la şase standuri de probe. “Inginerului şef de la Hala 1 noi îi spuneam “Americanul”. Un om deosebit, de o corectitudine cum rar întâlneşti. Dacă vedea o pată de ulei, trebuia să laşi totul baltă şi s-o cureţi. “Dacă alunecă muncitorul când ia cutia de viteze, ca să o pună pe stand?!”, spunea el, fiindcă era răspunderea lui.”, relata acesta. La uzina piteşteană se executau toate piesele componente ale vehiculelor produse, la acel moment, în România. “Pentru M461, pentru Steagul Roşu Braşov, pentru Carpaţi, pompe de ulei, pompe de benzină, carburator, pompe de frână, compresoare. Primul stand era de pompe de benzină, al doilea era de pompe de ulei – am trecut şi pe acolo un an şi ceva – apoi la compresoare, cutii de viteze (toată gama de cutii de viteze, de la M461, până la Carpaţi) ş.a.m.d.”, ne-a descris Iancu Voican munca sa din perioada de început.
Atunci i-a cunoscut pe şoferii buni de la I.M.M., precum Nae Simion ori Ion Pârşan, care făceau probe cu M-uri necarosate pe distanţa dintre Câmpulung şi Piteşti. “După ce am trecut prin toate aceste ansambluri, pompe de ulei, pompe de benzină, pompe de apă, compresoare, cutii de viteze, în 1967-1968, cei de la Uzina de Piese Auto, care nu aveau un “depanator” pentru remedieri – căci se mai blocau cutiile de viteze, etc. – ne-au ales pe mine şi pe un coleg, Chiliment (care a rămas la Bacău), pentru a ne ocupa de acest lucru.” Aşa a ajuns musceleanul delegat la Steagul Roşu Braşov şi la Autobuzul Bucureşti.
În octombrie 1969, s-a angajat, pentru o jumătate de an, la Exploatarea Minieră Ploştina, ca mecanic în subteran, unde câştiga mai bine ca la Colibaşi. Anul următor, în aprilie, şi-a încetat activitatea la mina din Motru, fiind încorporat pentru satisfacerea stagiului militar, la o unitate de artilerie din Focşani. Revenit din armată, în octombrie 1971, şi-a reluat postul de lăcătuş mecanic la Centrul de Proiectare Autoturisme Piteşti-Colibaşi, transformat, în 1974, în Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Autoturisme Piteşti. În această etapă, Iancu Voican a fost delegat al Institutului piteştean la Întreprinderea Mecanică Muscel, unde funcţiona o filială a I.C.P.A.
La Câmpulung, angajatul Colibaşiului lucra la punctul Remedieri, unde, împreună cu câţiva colegi, se ocupa de punerea la punct a ansamblurilor care ţineau de uzina care îl delegase la ARO. “Era un colectiv pentru care te duceai de drag la serviciu.”, mărturisea el despre perioada lucrată la Câmpulung.
I s-a rupt planetara în timpul unei cascadorii în faţa columbienilor. A reparat-o cât timp aceştia au servit batalul la proţap
Cu Victor Naghi, al cărui birou era plin de fotografii ale maşinilor şi piloţilor câştigători la competiţiile naţionale şi internaţionale – în multe apărând ARO-ul pilotat de Iancu Voican – angajatul de la Dacia a avut o relaţie apropiată. La orice expoziţie a întregii game de ARO, cu care erau întâmpinate delegaţiile din ţările care importau automobilele fabricate la Câmpulung, urmate de demonstraţii în teren, pentru a-i impresiona pe cumpărători cu performanţele produsului, Iancu Voican era nelipsit. Acesta ne-a povestit o întâmplare de pomină, când Victor Naghi a primit o delegaţie din Columbia. Sarcina şoferilor selectaţi era, îl cităm pe naratorul nostru: “Să facem o cascadorie dincolo de râu, în zona Cabanei Voina.” Aşadar, demonstraţiile piloţilor de încercări erau cascadorii la volanul lui ARO.
Popasul s-a făcut pe terenul din faţa Cabanei Voina, unde toată conducerea de la ARO, cu Victor Naghi şi Victor Frântu în frunte, i-a adus pe oaspeţii din Columbia. Pentru aceştia a fost organizat un protocol impecabil, cu un batal la proţap, băutură şi restul tacâmului. Iancu Voican, cumnatul acestuia, Sevastian Miloiu, Ion Pârşan şi Zaharia Ciobanu, din câte îşi amintea acesta, au condus patru ARO 10, într-o probă spectaculoasă, menită să-i încânte pe columbieni. “Cum necuratul s-a întâmplat… sus, pe o pantă la 38 de grade, când să întorc, s-a rupt planetara pe partea dreaptă a maşinii mele. Ce era să fac, că mă vedeau columbienii aşa! Dacă făceam stânga sau dreapta, mă răsturnam. Am forţat puţin, până s-a rupt de tot. Noroc că am virat un pic stânga, apoi imediat dreapta, şi a intrat tripoda în lalea. Şi-a revenit puţin şi i-am dat drumul uşor la vale, pe liber. Se rupsese şi din braţul de jos (inferior), căci de aceea s-a distrus planetara.”, spunea acesta.
Iancu Voican i-a povestit lui Miloiu şi lui Pârşan ce a păţit, l-a informat şi pe şef şi s-a luat hotărârea ca, până termină prânzul la iarbă verde columbienii, să dea fuga la uzină, ca să repare stricăciunile. “Am trecut pe la Nae Burnei, un sudor extraordinar, care stătea lângă Virgil Tarbă (n.r. în zona CESAR). Puteam să sudez şi eu, dar trebuia să fie sudor de meserie. “Hai la uzină să sudăm braţul, că am păţit-o la delegaţia columbiană şi ne facem de râs!”, i-am zis lui Nae Burnei. A ridicat-o repede pe cric hidraulic (“crocodil”, cum îi ziceam noi), căci n-aveam rampă, am reparat braţul, am schimbat planetara şi, într-o oră şi jumătate, am ajuns înapoi la Voina. Columbienii aveau cu ei un pilot de încercări, care trebuia să testeze maşina. Cum s-a întâmplat, că tocmai ARO-ul meu l-a ales, ca să urce şi el pe unde am urcat eu şi colegii mei! Dacă nu mă duceam cu maşina la uzină? Ne făceam de băcănie! La fel, dacă maşina ceda la el.”, a fost un moment de maximă inspiraţie, dar şi de noroc, care a salvat onoarea uzinei dintr-o încurcătură provocată de ARO-ul defectat tocmai în timpul demonstraţiei premergătoare semnării unui contract. Soarta a fost de partea muscelenilor, care au bătut palma cu columbienii.
Ţiganii furau indicatoarele plantate pentru piloţi în timpul testelor ca să facă făraşe din ele
Iată alte întâmplări savuroase, petrecute în timpul unor teste de durabilitate la Voina, coordonate de inginerul Mircea Bundoiu. Ca şi când probele, care se desfăşurau pe trei schimburi, nu erau suficient de dificile, le ridicau probleme piloţilor ţiganii din cătunul Pojorâta, care mişunau în zonă, după fructe de pădure. Rudarii erau cătrăniţi că şoferii de la ARO nu-i luau în maşină, ca să ajungă mai repede la Voina, unde culegeau afine, mure şi ce mai găseau pe munte. “Mie nu-mi trebuie cinci lei?”, căci atât era din capul satului până la Voina, aşa mă întrebau când îi refuzam. Dacă era probă, nu puteai să-i iei, căci aveam tahograf. N-aveai cum să opreşti până nu încheiai testul. Ce-am păţit cu ei! Au văzut ăştia, o zi, două, trei, că treceam pe acolo şi se întrebau: De ce se plimbă ăsta ca nebunul?”
Traseul fusese umplut de indicatoare cu diferite semne, plantate de organizatorii testului, pentru ca şoferul să ştie unde să încetinească, unde să pună frână bruscă şi alte manevre pe care le conţinea proba. Aşadar, fiecare manevră era semnalizată cu un indicator pe toată distanţa până la Voina, la cabana pădurarilor, unde piloţii făceau cale-ntoarsă. După câteva zile, o parte din indicatoarele cu care şoferii se familiarizaseră au dispărut din peisaj. Ţiganii le şterpeleau ca să facă făraşe din ele, forţându-i pe Mircea Bundoiu şi pe Rică Fulga să le înlocuiască.
După 60 de frâne, rudarii luaţi la ocazie, livizi de greaţă, n-au mai fost în stare să urce în pădure
“Apoi, ca să se răzbune că nu-i luam la ocazie, tăiau crengi de pe mal şi mi le puneau în mijlocul drumului! După unitatea militară, urmează o curbă şi acolo umpleau drumul de crăci. Dacă nu erai atent, intrai în ele. Ce să mă fac eu cu ăştia? Noaptea, era foarte greu să faci traseul, dar, până la urmă, tot eu i-am rezolvat. Dimineaţa, la opt şi jumătate, îi vedeai cu găleţile, plecând la cules de fructe. Am stat la pod, unde aveam plecarea, în “Texas”, cum îi ziceam noi. O ţigancă era femeie de serviciu, dădea cu mătura la noi, la Prototip, dar nu ştia ea ce facem noi. Am aşteptat acolo, ca să se strângă şase-şapte ţigani. “Ce faceţi, mă? De ce tăiaţi, mă, crăcile şi le puneţi pe drum? Nu vă daţi seama că ne puneţi în pericol?!” “De ce nu ne iei, bre, şi pe noi?!”, s-au stropşit la el ţiganii, ca şi când pilotul era obligat să-i ducă la Voina. “Urcaţi!”, le-a cerut Iancu Voican, care a “copt” o strategie ca să-i lecuiască de orăcăit că vor să meargă cu ARO până la “buza” muntelui, de furat indicatoare şi de umplut şoseaua cu obstacole. “Am băgat în maşină şapte-opt, şi femei, şi copilaşi, cu găleţi şi tot bagajul pe care îl aveau la ei… pe unii i-am băgat în portbagajul lui ARO 244. “Ţineţi-vă bine unul de altul! Ca să vedeţi de ce nu v-am luat şi că nu mă plimb degeaba!” Când am început testul, cu ei în maşină, cu frâne bruşte, cu încetiniri… “Ce faci, bre, îţi baţi joc de noi?!” “Mă, tată, cine a furat panourile?”, i-a luat la întrebări Iancu Voican, avându-i pe ţigani la mâna lui sau, mai bine zis, la volanul lui.
Pasagerii, pe care i-au trecut toate căldurile, înghesuiţi la frânele puse de Iancu, fără a-i pregăti ce urmează să facă, au început să se toarne unul pe altul. Aşa i-a dus până la destinaţie, dintr-o frână într-alta – vreo 60 la număr – şi, când au coborât, călătorii, care se ţineau de burtă şi icneau, galbeni ca ceara, şi-au vărsat conţinutul stomacului. “Nu mai mergem, bre, cu tine!” “Îmi aduceţi o găleată cu mure!”, i-a luat peste picior pilotul, văzând că pasagerii nu mai sunt buni de nimic. “Păi, mai ajungem în pădure, bre?! Ce ne-ai făcut!”, s-au văitat ţiganii. “Vă iau cu toată dragostea, dar nu mai faceţi prostii!” De atunci, n-am mai avut probleme cu ei.”, a încheiat Iancu Voican zâmbind, amintindu-şi păţaniile cu rudarii din Pojorâta.