Într-o teribilă carte despre limitele abjecte ale spionării sufletului uman de către tiraniile politice, inspirat numită Spiritus (Humanitas, 2012), albanezul cu atuuri de Nobel, Ismael Kadare, descrie schimbările de circumstanţă la nivelul politicilor naţionale printr-o imagine macabră, dar densă de sensuri: înhumări, exumări şi reînhumări repetate ale cadavrelor liderilor ori acoliţilor lor, dărâmări şi reconstruiri de statui ori mausolee, în funcţie de interesele de moment ale politrucilor de serviciu. Umplerea ţării de miasmele unei descompuneri morale de amploare.
Spaţiul public, nu doar politic românesc, aduce mult cu imaginea aceasta, a unui câmp de bătălie incongruentă, în care fiecare se declară câştigător, dar îşi caută vindecare înfrângerii. Pe fundalul acestor tânguiri, deseori, s-a reproşat Bisericii că tace. Au făcut-o chiar oameni care ştiu că Biserica nu tace niciodată, că freatismul ei de rugăciune – sumă a energiilor fiecărui rugător în parte, nu poate fi cuantificat în discursuri politice. Alţii s-au luat de preoţi, că ei pot face politică doar în familie, uitând că marile decizii ale politicii naţionale s-au luat prin cutezanţa unor oameni ai Bisericii. De fiecare dată, când, public şi oficial, s-a cerut cuvânt Bisericii, acesta a venit cu promptitudine. Doar atât că ea nu se poate „oferta”, nu se poate defini partinic ori anti-partinic, după cum cer vremurile şi analiştii de acum. În faţa unei media pusă pe hăcuit subiecte despre Biserică, sunt televiziuni cu plan de producţie la subiect, menţinerea în decenţă a comunicării cu presa devine prioritară. Nu ignorând semnalele ei, dar nici exagerând cu răspunsurile la toate prigonirile subiective. E cazul cu etichetele pe vinul liturgic ori cu mobilierul din Biserica „Sfântul Spiridon Nou”, la vremea unei anume nunţi şi a multor alte subiecte de presă, care n-au beneficiat de dezminţiri publice pe măsura tapajului public făcut în foile ori studiourile de circumstanţă. Linia de care trebuie să ţinem în astfel de siutaţii ne este oferită de Părintele Arsenie Boca. El spunea că niciun om nu-i mai de ajutor mântuirii lui decât criticul său care are dreptate!
Să fim bineînţeleşi. Biserica nu are ce căuta în gargara certăreaţă a vremii de acum şi de niciodată. Serenitatea ei rămâne un liman. Mai ales când sondajele unor inutile studii dovedesc că, în ciuda tocării autorităţii sale de către tot ce înseamnă media, Biserica este tot între instituţiile cu credibilitate. Poate aici merită să analizăm ultima gogoriţă, conform căreia Biserica şi Armata au fost depăşite în credibilitate de… agricultori! Ca şi cum am avea în România instituţia agricultorului sau ca şi cum am uita că majoritatea zdrobitoare a agricultorilor sunt oamenii Bisericii, cei care construiesc, întreţin şi umplu locaşurile de cult. Ca şi cum nu din agricultorii aceia sau din fii lor se nasc preoţii ori arhiereii Bisericii, teologii ori slujitorii ei cei mai aleşi. Fiscalizarea averii bisericii ori contabilizarea ei pe temeiuri subiective, tocmai de trusturi de presă cu datorii la Stat mai mari decât averea multora dintre eparhiile noastre, sau redirecţionarea unor fonduri publice dinspre Biserică spre acţiuni de cultură ori educaţie trebuie să ne oblige la atenţie în folosirea fondurilor publice, la transparenţă şi corectitudine, dar nu la o umilă acceptare a falselor critici. Dacă banii publici folosiţi de structurile de stat ar fi fost utilizate cu bunul simţ al oamenilor Bisericii, azi am fi cu mult mai departe. Dacă este să fim acuzaţi că am construit biserici-locaş şi cantine sociale şi spaţii de pastoraţie a copiilor, trebuie să recunoaştem: e cea mai frumoasă acuză! N-am făcut-o în detrimentul nimănui, dovadă că, în timp, locaşurile de cult rezistă, nu cetăţile şi nici stadioanele – şi asta nu de ieri, de azi, şi nu doar la noi. Pentru că în ele chemăm pe Dumnezeu să locuiască, nu zeii idolatrii ai unor democraţii de conjunctură… Rămâne ca pescarii să înfrunte nopţile nerodnice! Cu Hristos!
Pr. Constantin Necula
Articolul precedent
Articolul următor