Hristos a Înviat! Minunate şi pline de bucurie duhovnicească, sunt zilele de sărbătoare şi de praznic, rânduite de Sfânta Biserică. Iată că a trecut ceva vreme de la momentul sublim prilejuit de Sărbătoarea Pascală, atunci când la miez de noapte cu mic cu mare ne-am bucurat de întâlnirea cu Lumina lumii, cu Hristos Domnul. Învierea este permanentizată în fiecare zi de Duminică, atunci când în cadrul Sfintei Liturghii ne întâlnim cu Hristos. Această întâlnire ne dă bucurie din Bucuria veşnică. Învierea ne-a arătat că Cel Înviat este Dumnezeu adevărat; ştim în cine credem şi mărturisim cu adevărat că Domn este Dumnezeu Cel ce ne-a scos din tenebrele morţii şi al păcatelor. Câtă iubire jertfelnică din partea Lui Dumnezeu pentru noi, cât sacrificiu şi noi cum răsplătim pe Domnul pentru toate câte ne-a dăruit? Din partea Lui Dumnezeu s-a făcut totul; acum fiecare să stea să analizeze, să constate ce a făcut pentru a merita toată dragostea Lui Dumnezeu? Vă spun eu: aproape nimic, ca să nu mai vorbim că ne întoarcem de fiecare dată la obicieiurile noastre păcătoase; la certurile şi ura nesfârşită dintre noi; la indiferenţa care distruge fiinţa umană; la veşnica nemulţumire faţă de Cel ce aşa de frumos ne-a plămădit, la Cel care atunci numai când un pic îţi ridici ochii spre Cer în vreme de necaz şi de ispită, El de îndată se milostiveşte ca un Părinte Bun ce este. Mare şi preaslăvită este ziua în care Domnul a Înviat şi totdeauna să avem în sufletul nostru Bucuria Sfintei Învieri. Dar, să ştiţi că odată cu Învierea Domnului Iisus Hristos, trebuie să învieze şi sufletele noastre. Oameni suntem şi cât trăim în zbuciumul acestei vieţi, suntem în ţinta vrăşmaşilor văzuţi dar mai cu seam a celor nevăzuţi, care se străduiesc până la mormânt să câştige sufletul nostru. În ortodoxie devreme ce oameni ca noi cu păcate, oameni care atunci când le-au fost greu au ştiut să privească spre Cer şi având răbdare, credinţă dar mai cu seamă iubire, au dobândit pe veci prietenia Domnului, ne dau nădejde şi încredere. De aceea, ei sunt mijlocitorii şi ajutătorii noştri la mântuire. Un tânăr neoprotestant a întrebat odată: „De ce nevoie avem de mijlocirea sfinţilor, atunci când ne rugăm? Oare nu ne putem ruga direct lui Dumnezeu, fără ca să fie nevoie de intermediari? Sunt modele de urmat în viaţă dar nu cred că am nevoie să mijlocească ei pentru mine, pentru că eu mă rog direct lui Dumnezeu…” Câtă rătăcire şi nebunie! Sfinţii sunt cei care mijlocesc necontenit înaintea Prea Bunului Dumnezeu, pentru a noastră mântuire. Spun Sfinţii Părinţi că rugăciunile sfinţilor ţin lumea. Căci, iată, ce zice la Evanghelia după Ioan cap. 9 vers. „Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă”. Şi, atunci, care dintre noi este atât de curat sufleteşte şi cu viaţă sfântă înaintea Lui Dumnezeu care să nu aibă nevoie de mijlocirile Sfinţilor? Noi, când ne rugăm, nu cinstim pe sfinţi mai mult decât pe Dumnezeu. Închinarea pe care o aducem sfinţilor şi îngerilor o numim cinstire sau venerare, iar Lui Dumnezeu ne închinăm şi îi slujim cu desăvârşită închinare, care se mai numeşte şi „latrie” sau „adorare”. Noi venerăm pe sfinţi pentru că ei sunt prieteni şi casnici ai Lui Dumnezeu. Ei au posibilitatea în cer de a ajuta pe credincoişi la mântuire. Moise proorocul care a condus poporul lui Israel spre Canaan, de câte ori n-a mijlocit înaintea lui Dumnezeu să nu piardă pe israeliţi. La Cartea lui Iov, iată ce scrie: „… iar robul Meu, Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-ati vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu, Iov” (Iov 42,8). Sfinţii nu voiesc a primi închinare de la oameni. Ei primesc această venerare de la oameni, fără ca această cinstire a lor să aducă vreo mâhnire lui Dumnezeu. Căci, cum S-ar putea supăra Dumnezeu când vede pe pritenii Lui cei iubiţi şi pe casnicii Săi că se slăvesc în numele Lui, când El Însuşi i-a proslăvit pe ei (Rom. 2,10) şi i-a înzestrat cu puteri şi daruri minunate? Ce să mai spunem de proorocul Ilie Tesviteanul care doar la rugăciunile lui s-a deschis cerul şi a plouat. Sfinţii Apostoli, cuvioşii, mărturisitorii, mucenicii şi chiar sfinţii contemporani ca unii care au căpatat îndrăzneală înaintea Lui Dumnezeu, mijlocesc neîncetat pentru noi. Cine nu se roagă la Sfântul Nicolae atunci când e neajutorat? sau la Sfântul Mina atunci când e în pagubă? sau la Sfântul Pantelimon atunci când e bolnav? sau la Sfântul Nectarie vindecătorul de cancer? Ce bucurie ne-a făcut Înalt Prea Sfinţitul Părinte Arhiepiscop Calinic, când a hotărât ca în Urbia Câmpulungului să avem pe marele sihastru şi rugător pentru musceleni şi argeşeni, pe Sfântul Ioanichie cel Nou! Sunt credincioşi care vin la moaştele Sfântului Ioanichie, întristaţi de necazuri şi greutăţi, iar când se întorc la casa lor sunt plini de nădejde şi bucuroşi, pentru că ştiu că Sfântul va mijloci pentru ei şi ajutorul va veni. Aceasta este lucrarea Domnului prin Sfinţii Săi. Biserica prăznuieşte mâine, la 21 mai pe doi sfinţi foarte mari, care şi-au adus aportul lor la înflorirea creştinismului şi românii îi cinstesc cu mare evlavie devreme ce foarte mulţi români le poartă numele. Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, sunt mijlocitorii şi rugătorii noştri înaintea Tronului Ceresc. Celor care poartă numele Împăratului Constantin le dorim credinţă şi biruinţă în toate, iar cei care poartă numele Împărătesei Elena le dorim bucuria pe care a avut-o Sfânta atunci când a aflat cinstita Cruce. La mulţi şi buni ani! Până data viitoare, vă doresc să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Protosinghelul Serafim Caiea, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” din Câmpulung Muscel
Bucuria sfinţilor în lumina Învierii!
