Timp de 37 de ani, Dionisie Mihai a fost proiectant în cadrul grupei Motor, din prima sa zi la Uzina ARO, până la încheierea activităţii, cu avansările profesionale de rigoare. Născut la Stoeneşti şi stabilit la Lereşti, putea fi orice altceva în viaţă, ca, de pildă, inginer silvic sau ofiţer de Securitate. N-a fost să fie nici una, nici cealaltă. Evoluţia inginerului la întreprinderea musceleană nu poate fi pusă la îndoială. După cinci ani în acest domeniu, a devenit tehnician proiectant principal, iar după absolvirea Facultăţii de Subingineri – prima promoţie, în 1978, funcţia i s-a schimbat în subinginer bază. În ’79, după opt ani în funcţii tehnice, a fost promovat ca subinginer proiectant principal. În doi ani a primit nu mai puţin de şase gradaţii. Ca dovadă că şi-a dorit în permanenţă să se perfecţioneze, în 2003, şi-a continuat studiile superioare, la Facultatea de Inginerie Tehnologică din Braşov, unde a parcurs diferenţa de trei ani. Pentru început, nu punctăm decât două dintre realizările sale: a simplificat acceleraţia, proiectând-o cu cablu în locul pârghiilor şi articulaţiilor care o complicau, şi a adaptat 23 de motoare străine pe toate tipurile de ARO 24 şi ARO 10.
La liceu, o zi pe săptămână, făcea practică la Uzină
Dionisie Mihai s-a născut în comuna Stoeneşti, satul Slobozia, pe 10 martie 1948. Primele patru clase le-a urmat în satul natal, după care, ca să acceadă la Şcoala Stoeneşti, a trecut un examen scris la Limba Română şi Matematică. „Ne-am întâlnit toţi, Piatra, Bădenii, Stoeneştii, Slobozia şi am susţinut un examen, pentru a intra în clasa a V-a.”, şi-a început povestirea interlocutorul nostru, pentru care, după finalizarea celor şapte clase de şcoală elementară, intenţia era de a urma profesionala. Cunoştea nişte băieţi, care absolviseră Şcoala Profesională fie la IMS Câmpulung, fie la „Steagul Roşu”, „Tractorul” Braşov ori la „6 Martie” Tohan şi care deveniseră un model pentru copilul Dionisie, mai ales când îi vedea îmbrăcaţi bine şi pregătiţi într-o meserie. Tatăl, pădurar, şi-a sfătuit băiatul să încerce la liceu şi, în caz de eşec, mergea la profesională.
În 1962, adolescentul a dat admiterea la Liceul Teoretic „Dinicu Golescu”, a reuşit şi a urmat profilul real, avându-l ca diriginte pe profesorul de Matematică Lolev. Dionisie Mihai îşi aminteşte că, pe perioada liceului, mai mereu, el şi colegii lui, erau cu bărbiile umflate, deoarece profesorul îi apuca de pielea gâtului şi strângea cu unghiile, până le dădeau lacrimile elevilor. În clasa a IX-a, liceenilor li s-au predat cursuri despre industrie de către un inginer tânăr, pe nume Strafalogea, abia venit la Uzină. Aşadar, în perioada liceului teoretic, a acumulat cunoştinţe despre tehnologie, metale, etc. şi desen tehnic. „Joia, de la şapte, la unu, făceam practică la Uzină. Pontam fişa, mai ieşeam şi mergeam unde este benzinăria. Atunci, era crâng… o frumuseţe şi, acolo, într-o poiană, jucam fotbal. La ora unu, pontam din nou fişele, apoi plecam acasă.”, relata acesta.
Tot în clasa a IX-a, când a avut primul contact cu IMM Câmpulung, a văzut primele maşini M461. „Încă se mai fabricau M57, M59, le am în faţa ochilor şi acum. Era micuţă Uzina, în jur de 1.000 şi ceva de angajaţi.”, ne spunea Dionisie Mihai, referindu-se la perioada anilor 1963-1964. În orele de practică, printre altele, elevii au fost duşi la Secţia 24 (veche), care, faţă de restul fabricii, era nouă, unde au putut observa cum era sectorizată activitatea. „Acolo, am văzut cum erau liniile de fabricaţie. Am fost repartizat la un strungar, care făcea nuca barei. M-a învăţat cum să mânuiesc pârghia care susţinea cuţitul, cu care strunjea. Era prinsă în universalul strungului şi doar manevram pe dispozitivul respectiv pârghia cu cuţitul şi, astfel, făceam sfera. Ea avea rol la direcţie, prelua diferite mişcări.”, ne explica el cu ce se ocupa la orele de practică.
Chiar a încercat singur să realizeze o unealtă, care a sfârşit la gunoi, însă a contat iniţiativa. A „ochit” o bară de tablă debitată, a realizat un desen cu creionul şi s-a pus să meşterească un cuţit. Muncitorii îi lăsau pe tineri să folosească polizorul, pe linia de fabricaţie, ca să pună la punct ceea ce aveau de gând să facă. Bineînţeles, îi avertizau să fie atenţi la manevrarea utilajelor, ca să nu se accidenteze. După ce a finalizat cuţitul, pe care s-a străduit să-l modeleze frumos, un lucrător i-a tăiat tot avântul elevului Dionisie: „Nu este bun cuţitul.” Băiatul a făcut ochii mari, mirat că nu e corespunzătoare unealta ieşită din mâinile lui. „Nu este bun materialul.”, i-a explicat muncitorul. Neavând cunoştinţele necesare, liceanul folosise tablă, care făcea obiectul inutil.
Securitatea statului selecta tinerii care nu terminaseră încă “Dinicu Golescu”
Destinul a ales ARO pentru Dionisie Mihai, deşi, aproape de sfârşitul liceului, altul se întrezărea a fi drumul său în viaţă. Cu o lună şi jumătate înainte de Bacalaureat, la „Dinicu Golescu” a venit un colonel de Securitate. „Era îmbrăcat într-un fâş albastru şi avea o mapă de piele. Sosirea lui s-a nimerit în timpul orei de Chimie ţinută de doamna profesoară Bâlea, care ne-a spus: „Să iasă afară Mihai Dionisie, Diaconescu Luca şi Pădure Ion.” Pe culoar ne aştepta colonelul de la Securitatea statului, cu care ne-a făcut cunoştinţă doamna profesoară Bâlea. Cât era liceul de mare, nu ştiu cum s-a orientat la noi. „Măi, băieţi, veniţi încoace.”, ne-a cerut el. Ne-am dus unde este amfiteatrul la „Dinicu”, într-un colţ, şi el s-a recomandat cine este, de unde este, că s-a orientat spre noi şi că, atunci când vom termina liceul, să venim şi să dăm examen la Şcoala de Ofiţeri de Securitate. „Faceţi trei ani, ieşiţi locotenenţi şi, în timpul acesta, aveţi totul asigurat.”. Toţi trei am acceptat. La vreo săptămână, m-am dus acasă, la Stoeneşti. Părinţii mi-au zis că a venit un securist. „Tată, a venit şi la liceu.”, i-am spus eu. El fusese la Stoeneşti, pe la Primărie, la şcoala elementară, ca să strângă date.”, a povestit cel care avea să devină proiectant la Întreprinderea ARO.
Părintele l-a făcut să se răzgândească în privinţa acestei cariere, prin urmare, Dionisie Mihai n-a mai fost chemat, ci doar colegii săi, Luca Diaconescu, din Domneşti, şi Ion Pădure, care era din Văleni-Dâmboviţa. Luca Diaconescu se pare că a fost respins la vizita medicală, iar despre Ion Pădure interlocutorul nostru ne-a mărturisit că nu l-a mai văzut de când a terminat liceul, însă a auzit că a ajuns într-o funcţie importantă. Un angajat al Uzinei, Gheorghe Anuţa, care s-a prăpădit cu ceva ani în urmă, organiza, pe timpul lui Ceauşescu, excursii în Iugoslavia, prin BTT. Câţiva colegi din biroul în care lucra Dionisie Mihai au mers într-o astfel de excursie, au văzut Belgradul şi, la întoarcere, la frontieră, unuia din Văleni-Dâmboviţa i s-a cerut buletinul. Când a văzut localitatea de baştină a acestuia, cel de la frontieră a exclamat: „Sunteţi din aceeaşi comună ca şi comandantul nostru, Ion Pădure.” Pădure ajunsese colonel şi şef de Securitate în zona de graniţă a Iugoslaviei.
A picat la Silvicultură, din cauza unei formule, pe care o ţine minte de 46 de ani
Cursurile liceale le-a încheiat în 1966, an în care a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Silvicultură Braşov. Cum tatăl său era pădurar, întreaga copilărie şi-a petrecut-o pe lângă el, la pădure, la plantări, în pepiniere, la marcări de arbori, degajări de tufe şi uscături. „În fiecare vacanţă, munceam, îl ajutam pe tata la lucru. La Ocol, eram trecuţi pe statul de plată şi, la sfârşit de lună, ne dădeau bani.”, astfel s-a descurcat Dionisie Mihai, care, la începutul anului şcolar, reuşea să-şi cumpere din munca lui pantofii, cămăşile şi alte lucruri necesare unui elev.
La Silvicultură, s-a întâmplat să fie 150 de locuri şi 194 de candidaţi. Musceleanul nostru a luat scrisul, după care a fost programat, a doua zi, pentru examenul oral, al patrulea din prima grupă. La proba orală, i-a picat biletul cu numărul 13. Acea limită trigonometrică, din cauza căreia a ratat admiterea la facultate, o redă dumnezeieşte şi acum, la 46 de ani distanţă de acel moment, în care s-a blocat, pur şi simplu, cu toate că ştia calculul. Al doilea subiect a constat într-o identitate trigonometrică, pe care a soluţionat-o fără probleme. Ceva din rezolvarea limitei trigonometrice a reuşit să scrie, însă n-a putut să finalizeze subiectul. Scos la tablă, a început cu punctul al doilea, pentru care a fost notat cu zece. „Am ajuns la limită… şi m-am blocat. Profesoara mi-a spus: „Dionisie, nu este bine. Ia, mai treci în bancă.”, asta ca să-i acorde încă puţin timp de gândire. Dar, când nu este să fie, nu e şi pace!
În momentul în care am realizat acest interviu, Dionisie Mihai a scris formulele matematice rezolvate impecabil, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple în urmă cu o jumătate de veac, când a dat examenul la facultate. Pe când era în bancă, în timpul de graţie acordat de profesoară, a trecut pe lângă el un asistent, care urmărea desfăşurarea examenului şi căruia candidatul i-a făcut cu ochiul, pentru a-i da un impuls. „Hai, mă, că eşti băiat isteţ!”, mi-a zis. N-a vrut să-mi spună. Am fost scos din nou la tablă… tot aşa a fost. Profesoara s-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat: „Ştii sau nu ştii?” I-am răspuns că nu ştiu şi mi-a dat zero. Cu zero şi zece, aveam cinci la oral. Iar cu ce am avut la scris, am picat printre cei 44.”, a relatat acesta cum a ratat intrarea la facultate.
A făcut armata la primul regiment de artilerie antiaeriană din ţară
Ca să nu fie luat militar, a vrut să urmeze o şcoală tehnică la Braşov, însă tatăl său l-a îndrumat să aleagă Şcoala Tehnică de Automobile şi Tractoare de la Câmpulung. „Am intrat cu bursă, fiindcă subiectele au fost mai uşoare ca la facultate. În anul III am făcut şi conducere. Uzina ne-a asigurat automobil, combustibil, şofer şi am dat examen cu căpitanul Teslăoanu. Am făcut 62 de ore pe camion şi pe IMS, B şi C. Pe 14 august 1969, am luat carnetul profesional, care m-a costat 14 lei. 5 lei, carnetul şi 9 lei, timbrele fiscale.”, a adăugat acesta.
După cei trei ani de Şcoală Tehnică, a fost nevoit să-şi satisfacă stagiul militar. Înainte, a suferit un necaz în familie, odată cu decesul mamei sale, pe 13 ianuarie 1970. După o lună şi o săptămână, pe 20 februarie, a plecat în armată. S-a trezit că este chemat la Piteşti şi s-a conformat ordinului. La Comisariat, a fost pus să se dezbrace în pielea goală. „M-au băgat într-o cameră… erau numai ofiţeri de Securitate.”, a început el relatarea momentului stânjenitor al controlului corporal. „S-a ridicat de la masă un căpitan, care, după câteva întrebări, m-a luat de bărbie, m-a întors cu capul într-o parte şi cu degetul m-a apăsat pe aluniţa asta (pe partea stângă a bărbiei, care, pe atunci, era închisă la culoare). După ce a discutat cu ceilalţi, m-au mutat în altă cameră, unde am găsit altă comisie, ai cărei membri erau în ţinută verde, militari. M-a interogat şi comisia aceasta şi… cu ei am plecat.”
Astfel, musceleanul a ajuns la Bucureşti, la primul Regiment de Artilerie Antiaeriană din ţară. Regimentul 18 era pe lângă Chitila. „Mă duceam la pavilion sus şi vedeam trenul care mergea la Câmpulung. Ce dor îmi era de acasă! La radioul unităţii, erau unii de prin Banat, care puneau muzici bănăţene, de jale, că-ţi rupeau inima! Noi apăram aerian Bucureştiul şi toată zona până la Ploieşti. Eram regiment cu patru divizioane de foc şi unul tehnic. O singură dată am văzut şi eu rachetele. În august 1970, s-a făcut o masă festivă, pentru a se marca împlinirea a 50 de ani de la înfiinţarea primului regiment. A venit primul comandant, un general maior, care de-abia mergea, îl duceau ofiţerii noştri. Tot atunci, au adus şi două rachete SOL-AIR, luate de la ruşi. Cât am făcut armata, eram vizitaţi de două-trei ori pe săptămână de generali unul şi unul. Unul dintre aceşti generali, Medvedovici, a inventat un combustibil performant pentru rachete.”, a afirmat el.
În timpul armatei, despre care Dionisie Mihai ne-a spus că a fost o perioadă frumoasă a vieţii sale, a fost planşetist. După un an şi patru luni, pe 12 iunie 1971, a fost lăsat la vatră. A avut parte de o liberare jos pălăria! Colegilor bănăţeni le-au fost trimise de acasă taragoturile, saxofoanele, iar petrecerea a fost una de pomină. „Plângeau ofiţerii, ciclul I, care rămăseseră, şi spuneau: „De mult n-a mai fost o liberare ca a voastră!” A doua zi, după ce am fost lăsat la vatră, m-am dus la film. Rula „Tora! Tora! Tora!”, despre atacul japonezilor asupra Pearl Harbour. Eu citisem cartea în armată.”, a fost o coincidenţă despre care şi-a amintit cu plăcere.
Pe 5 iulie 1971, Dionisie Mihai s-a angajat la Uzină, după ce a dat examenul pentru ocuparea unuia din cele cinci posturi disponibile la Filiala de Proiectare, care stârniseră interesul a 12 candidaţi.
