Vasile Cicu, şeful Atelierului Roţi Dinţate
Preşedintele Consiliului Judeţean Argeş, Constantin Nicolescu, a fost, în tinereţe, ucenicul lui Vasile Cicu, şeful Atelierului Roţi Dinţate al Uzinei ARO, astăzi, ajuns la vârsta de 82 de ani. I-au mai trecut prin mână şi alţi viitori directori şi ocupanţi ai unor funcţii importante, însă l-am amintit pe şeful CJ Argeş, datorită notorietăţii sale în rândul cititorilor ziarului nostru. Împreună cu musceleanul „hipnotizat” în adolescenţă de ARO şi de unul dintre frezorii veniţi de la IAR Braşov, în 1944, ne vom întoarce din nou la începuturile fabricii. Vom depăna amintiri despre oameni al căror rol în istoria ARO Câmpulung ar fi rămas necunoscut generaţiei prezente, dacă nu s-ar mai fi aflat în viaţă oameni ca Vasile Cicu, martori ai evenimentelor de acum 68 de ani, care să vorbească despre ele.
Când suna alarma de război, băiatul rămânea în fabrică şi pornea utilajele de lucru
Vasile Cicu s-a născut în comuna, pe atunci, Voineşti, pe 20 iunie 1930. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, după care a mers la Liceul Industrial, în Câmpulung. Într-o primă etapă a pregătirii sale, a parcurs patru clase de liceu, echivalentul claselor de gimnaziu, în acele timpuri, rămânând ca diferenţa, până la opt clase, s-o termine la seral, la „Dinicu Golescu”, după ce s-a angajat la IMS Câmpulung. A fost nevoit să întrerupă şcoala, din cauza războiului şi a lipsei posibilităţilor materiale. În anul 1944, când au venit la Câmpulung muncitorii de la Întreprinderea Aeronautică Braşov, la familia Cicu a fost repartizat, pentru găzduire, Gheorghe Zaiţ, cel care avea să devină, în scurt timp, modelul lui Vasile, pe atunci, în vârstă de 14 ani. Adolescentul s-a ataşat numaidecât de Zaiţ, de meserie frezor. „Mi-a devenit un idol, parcă mă hipnotizase… orice îmi spunea, aia trebuia să fac. Eu nu aveam împliniţi anii, pentru a fi angajat. La 17 ani, se angaja, iar eu nu împlinisem nici 16 ani.”, ne-a relatat Vasile Cicu despre începutul său la întreprinderea musceleană. Zaiţ a intervenit la şeful Serviciului Personal, Pervescu, şi la Ion Păiuş, funcţionar în cadrul aceluiaşi serviciu, şi aşa a ajuns Vasile Cicu să fie angajat la Uzină, iniţial, ca ajutor de lucrător-frezor.
Primii directori ai întreprinderii câmpulungene, după mutarea în zona noastră a celor două secţii de la IAR Braşov, au fost Dumitru Barbieri şi Mircea Iliescu, iar director administrativ, Dan Borozescu. Toţi erau veniţi de la Braşov. „Mie-mi plăcea foarte mult la Uzină, dinainte de a mă angaja. Taică-meu lucra la cantină, iar eu duceam vitele în grădina fabricii.”, şi-a adus aminte Vasile Cicu. Când lumea se punea la adăpost, la auzul alarmei, fiindcă era în timpul războiului, Vasile rămânea în fabrică şi pornea utilajele de lucru. „Îmi plăcea zgomotul şi îmi plăcea să văd cum se învârt.”, ne povestea el cu nostalgie. După ce a fost angajat, doi ani mai târziu, l-a avut aproape pe Zaiţ, însă pentru scurt timp. „A lucrat cu mine pe o maşină, la butuci de elice. Maşina de fabricaţie germană se chema Womag. După o vreme, m-a dat în grija unui lucrător pe nume Ion Grigoroiu. Acesta şi-a terminat sudiile, liceul la seral, apoi facultatea, şi a ajuns director la Uzina Mecanică Mija.”, a continuat Vasile Cicu, angajat ca frezor.
După ce s-a încheiat fabricaţia de componente pentru avioane, s-a trecut la producţia de lacăte, este o altă perioadă trăită la întreprindere de lereştean. „După lacăte, am început să lucrăm la pompe de stropit, vermorele se chemau, apoi am trecut la maşini de filatură: ringuri şi flaiere. Mai mult bumbac făceau. Aveau multe fuse. De exemplu, un ring, dacă nu greşesc, avea în jur de 200 de fuse. Maşina era lungă, măsura aproximativ 20 de metri.”, mai spunea Vasile Cicu, în a cărui sarcină intra, în special, realizarea roţilor dinţate.
Când l-a înlocuit în funcţia de director, Grosaru i-a strigat lui Maizel: “Dă-te jos, porcule!”
Cât timp „mentorul” interlocutorului nostru, Ion Grigoroiu, a fost plecat la facultate, Vasile Cicu a lucrat sub conducerea altui maistru, Victor Bălăşoiu, venit de la IOR. „La Sculărie, coordona activitatea maistrul Mărcuş, transferat de la Braşov. Nu ştiu prin ce împrejurări a ajuns ministru adjunct. După Mărcuş, am lucrat cu fostul director administrativ, Gheorghe Ştefănescu, de meserie frezor… foarte priceput.”, i-a enumerat Vasile Cicu pe angajaţii cu care a avut o relaţie profesională în primii ani de activitate. După plecarea lui Barbieri şi a lui Iliescu la Braşov, de unde veniseră, postul de conducere a fost asigurat de inginerul Negrescu, şeful fabricaţiei. „După Negrescu, fiindcă a plecat şi el, a fost adus Maizel Adalbert, maistru tinichigiu, tot de la Braşov.”, este ordinea liderilor Uzinei, dinaintea instalării lui Victor Naghi.
Maizel Adalbert a fost înlăturat de la conducerea fabricii de Gheorghe Grosaru, de fel, de pe la Râmnicu Sărat, din câte a auzit Vasile Cicu. „Era secretar de partid la Raion. Când l-a schimbat pe Maizel, Grosaru a strigat în sala de şedinţe, în care eram adunaţi toţi din Uzină: „Dă-te jos, porcule!” Eu, de atunci, n-am putut să-l sufăr pe Grosaru! Maizel era om bătrân şi… maistru priceput.”, ne-a dezvăluit Vasile Cicu maniera grosolană, memorabilă în sens negativ, în care Grosaru s-a instalat în funcţia de director. În timpul în care Gheorghe Grosaru a ocupat acest post, la întreprindere, s-au realizat motocicletele. Pentru „comitetul motocicletei” au fost aleşi 16 lucrători din fabrică, printre care şi Vasile Cicu. El îşi aminteşte de cei doi unguri, Mezaroş şi Tratofil, primul, „inventatorul” motocicletelor executate la Câmpulung, iar cel de-al doilea, ajutorul său. Mezaroş era tot frezor de meserie.
După ce Vasile Cicu a avut o discuţie cu directorul Grosaru, deranjat că un subaltern are curajul să-l înfrunte, spunându-i în faţă ce gândeşte, acesta din urmă a cerut înlăturarea lui. „Însă Mezaroş i-a zis: „Tovarăşe director, acest băiat „frizează” (n.r. în loc de frezează) materialul, nu „ciupleşte” (n.r. în loc de ciopleşte). Ceilalţi „ciupleşte”!”
“Grosaru mi-a zis că mă dă pe mâna Procuraturii. Iar eu i-am spus că nu vreau să mă fac procuror!”
Conflictul care s-a iscat între Vasile Cicu şi Gheorghe Grosaru a avut ca urmare transferul disciplinar al primului, din decizia directorului, la Unirea Cluj. Grosaru a văzut că angajatul său nu-l suportă deloc şi, mai mult, a avut loc o ceartă între cei doi. „Eu i-am zis atunci: „Am crezut că partidul ne-a trimis un om care să se priceapă şi la tehnic.” I-am mai spus aşa: „O roată dinţată, cu dinţi drepţi, începe de la 12 dinţi, nu este cu 4, cu 7, etc. Aceea e altceva, un ax cu nuturi, nu roată dinţată.” Atunci, el mi-a reproşat: „Insulţi un director!” „Nu, vă insult pe dumneavoastră, ca persoană.” Atunci, mi-a zis că mă dă pe mâna Procuraturii. Şi eu i-am spus că nu vreau să mă fac procuror. Asta a fost.”, a rememorat naratorul nostru cum a ajuns să fie trimis disciplinar tocmai la Cluj.
„Şeful de Cadre şi Personal, Paraschiv Simăn – este în viaţă şi acum, are 97 de ani şi locuieşte în Voineşti – mi-a dat plicul cu actele. „Vasile, să nu cumva să spui la cineva, că mă bagi în puşcărie!” Că nu avea voie, trebuia să le trimită. M-am dus la Unirea Cluj şi primul lucru pe care l-am cerut a fost: „Îmi daţi casă, fiindcă nu am unde să stau.” Maşinile de filatură le mutaseră la Unirea Cluj. De aceea, am fost trimis acolo, unde se cereau meseriaşi.” Vasile Cicu a ajuns la Cluj cu un rucsac în spate, în care avea hainele, şi atât. „Nici valiză nu luam cu mine. Cei de la Cluj nici nu mi-au mai desfăcut plicul, când au auzit ce cer. Atât mi-au spus: „Noi avem oameni, cu familii, care fac naveta de la 40-50 de kilometri. De unde să-ţi dăm casă?!”, ne-a relatat Vasile Cicu această experienţă a sa din anul 1953.
Ca să scape de Grosaru, a lucrat doi ani la Colibaşi
După „vizita” la Unirea Cluj, unde a ajuns dimineaţa, iar seara s-a întors acasă, a luat calea Bucureştiului, la Institutul de Proiectări de Maşini, situat vizavi de Muzeul Militar, pe strada 13 Septembrie. Aici a stat aproape şase săptămâni, împreună cu alţi cinci colegi, trimişi la specializare pentru motoarele GAZ. În 1953, toamna spre iarna acelui an, a plecat la Colibaşi şi s-a întors în iunie 1955. Între timp, s-a căsătorit. „La început, Colibaşiul făcea cutii de viteze pentru camioane Praga RN. Erau cehoslovace. De acolo, m-au trimis într-un schimb de experienţă la Braşov”. În urma acelei specializări, Vasile Cicu a devenit cu adevărat pregătit în domeniul roţilor dinţate.
Mai întâi, a mers la Tractorul Braşov, apoi la „Steagul Roşu”. „La „Steagul Roşu”, şeful de atelier era Nistor. La Tractorul era un şef de atelier pe nume Colţănel… foarte ascuns. Eu eram îmbrăcat în aşa fel încât el credea că sunt student. Meseria se fura, iar unii dintre meseriaşi erau egoişti. Colţănel… numai el făcea reglajele la utilaje… ascuns. Dacă stătea cineva pe lângă el, se oprea.”, ne mai spunea Vasile Cicu. Confuzia creată în mintea lui Colţănel, întreţinută şi de muscelean, care a confirmat ceea ce bănuia şeful de atelier, că este un tânăr student şi atât, i-a priit lui Vasile Cicu, întrucât astfel a putut să afle tainele meseriei. Nu numai că lui Colţănel i s-a dezlegat limba în preajma „studentului”, dar îl punea să citească din cărţile utilajelor, care erau scrise în limba germană. Norocul musceleanului a fost că la liceu studiase ceva germană şi mai înţelegea. Iar ce nu înţelegea şi afla ziua din gura lui Colţănel ori din cărţile maşinilor de lucru traducea seara din dicţionarul pe care şi-l procurase.
Stagiul de pregătire a durat mai puţin de trei luni pentru Vasile Cicu, revenit la Colibaşi. „Uzina de la Colibaşi era condusă de directorul general Mara, împreună cu Schwartz. Cei doi aveau maşini Pobeda, dar nu ruseşti. Pobeda dăduse licenţa ca să fabrice şi polonezii. Li s-a defectat o roată dinţată, care angrena axa cu came. Roata aceea s-a stricat la amândouă. Au încercat să le repare, fără succes însă, încât au ajuns să vină cu trenul de la Ştefăneşti, că nu mai aveau mijloc de transport. Mi-a zis unul, Sorescu – era secretar de partid – care lucrase cu mine aici, venit şi el tot de la Braşov: „Măi, Vasile, ia vezi ce au, că tu ştii să le faci!” Şi le-am executat roţile dinţate. Le-am făcut probă maşinilor, au mers şi, după acest moment, m-au trimis la Braşov. Au zis: „El este pentru noi!”
Reîntors de la Braşov, cum nu-i convenea să lucreze ca maistru, a ocupat postul de reglor. „Dar n-aveam maistru. Eu ţineam locul şi de maistru.”, a continuat interlocutorul nostru, care a rămas la Uzina de la Colibaşi până când a plecat Gheorghe Grosaru de la IMS. În momentul în care Vasile Cicu s-a întors la Câmpulung, funcţia de director la Întreprinderea Metalurgică de Stat a fost preluată de Mara Saviton, care condusese Uzina de la Colibaşi.