Duminica aceasta mergem cu Domnul în Samaria, în cetatea Siharului, la fântâna lui Iacob. Acolo ne cheamă Hristos, prin Evanghelia Liturghiei de Duminică, să vedem şi să auzim dialogul Său cu femeia samarineancă. Al cărui nume Biserica primară îl păstrează: Fotini!
Apostolii, intraţi în cetate pentru de-ale gurii, lasă loc să se apropie de Hristos unei femei samarinence. De două ori „vinovată”, în mentalitatea iudeului. Femeia ştie să folosească timpul întâlnirii. E provocată de Mântuitorul la o lecţie deschisă despre cum să dobândeşti Duhul Sfânt, dialogând cu Hristos. Mai întâi, remarcăm inteligenţa femeii. Înţelege că e ceva special cu Omul acela, pentru că, deşi nu are găleată, promite apă mai bună decât scotea ea. Apă vie înseamnă apă din adâncul izvorului, acolo unde era posibil. Apoi, Hristos Pedagogul face recapitulare, trecând cu ea prin istoria fântânii lui Iacob şi deschide o lecţie nouă: cunoaşterea de sine. Femeia este uimită. Se lasă cunoscută de Domnul, recunoaşte fisura din iubirea ei (Ioan 4.17-18), identifică Duhul din Mântuitorul. Şi renunţă la a mai cere apă de la teribilul Fântânar, insistând pe ceea ce o ardea: închinarea. Dând ochii cu Dumnezeu, întreabă cum Îl poate sluji mai onest. Domnul Hristos predă lecţia cea nouă: închinarea nu mai e legată de un loc anume, Templu, de exemplu, fie el oriunde aşezat, cât de sufletul însetat de Dumnezeu – izvorul Apei celei Vii, al închinătorului. În Duh şi în Adevăr. Femeia se umple de lucrarea Duhului Sfânt. Ştiind că vine Mesia, obligă pe Hristos la mărturisire: „Eu sunt, Cel care îţi vorbeşte!” (Ioan 4.26). Şi aleargă în cetate să binevestească descoperirea ei (Ioan 4.28-30). Nu vorbeşte în limbi noi, nu vesteşte apocalipse ieftine, nu fonfăne texte de neînţeles. Teologia ei e sclipitoare prin simplitate. Vesteşte cu o întrebare, „oare, nu este El Hristosul?” (Ioan 4.29). Şi valul de oameni se desprinde dinspre ţărmul indiferenţei, umplând istoria cu mărturia lor: „Acum nu mai credem doar pentru cuvintele tale – spun ei femeii şi nouă, de ce nu – ci pentru că noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii.” (Ioan 4.42).
Hristos Domnul avea să lămurească, în pragul Patimii Sale, pe Ucenicii Săi ce se întâmplase femeii samarinence. Capitolul 16 din Evanghelia de la Ioan are doar 2 părţi. Într-una ni se vesteşte lucrarea Duhului Sfânt (Ioan 16.4-15), în cea de-a doua, Învierea (Ioan 16.16-33). Acum, Biserica, trupul cel tainic al Mântuitorului al cărui Cap şi este (Coloseni 1.24; 1 Corinteni 12.27 ş.u.), după ce ne-a vestit Învierea, vesteşte Cincizecimea, Pogorârea Duhului Sfânt. Suntem, astfel, cuplaţi la lecţia femeii din Sihar. Păcătoşi, dar cu drag de muncă, ieşim la marginea lumii în care ne zbatem, pentru a ne întâlni cu Hristos Domnul. Desigur că ne e greu şi, de cele mai multe ori, ne uimeşte cu locul ce ni-l propune întâlnirii. Dar dacă ne lăsăm cunoscuţi de El şi El se lasă cunoscut de noi, deschide un dialog ce ne umple de sens viaţa. Şi, pe măsură ce ne cunoaşte, cunoaştem şi noi, pătrunşi fiind de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului.
E şi concluzia mărturiei Mântuitorului înainte de a urca Golgota. „V-am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume aveţi suferinţe, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea!” (Ioan 16.33). Îndrăzneala lucidă a femeii de a intra în dialog cu un străin îi deschide posibilitatea descoperirii de sine. Ea nu face alt exerciţiu decât al lui Toma. Atinge taina lui Dumnezeu şi crede. Nu face alt exerciţiu decât al femeilor mironosiţe, se îngrijorează de apă şi capătă veşnicia, aşa cum ele se îngrijorau de piatră şi primesc vestea Învierii. Este clar că în cheia Învierii întâlnirea din Sihar e mult mai adâncă. Într-o lume a deficitului de sfinţenie, cum nu e doar vremea de acum, a cere Duhul Sfânt ajutor întru mântuire este o opţiune de curaj, de atitudine vie, de întâmpinare a lui Hristos, de căutare dinamică a apei celei vii a adevărului. Femeia Îl află pe Mesia. Ei îi descoperise sufletul în toate striaţiile sale adânci. Acolo unde doar ea recunoştea că poartă o vină. Şi prima neîmpăcată cu starea aceea era tocmai ea. Şi primise pace. La aceasta îi cheamă pe concitadinii săi: Veniţi să vă descopere Dumnezeu! Lăsaţi să vă cuprindă Duhul Sfânt, nu pentru a căpăta lucruri ce nu le aveţi, ci pentru a desăvârşi darurile primite deja, de care, de cele mai multe ori, habar nu aveţi! Să răspundem chemării lui Fotini. Să fim ai Siharului. Bucuroşi că-L credem pe Mesia, că ne încredem în viaţa ce ne-a adus-o. Învierea!
Pr. Constantin Necula, Sibiu
Eu sunt, cel care vorbeşte… (Ioan 4.1-42)
