Tehnicianul Ion Manole
Tehnicienii Uzinei ARO, trimişi în Canada, în urmă cu 34 de ani, au simţit şi au trăit la un nivel de civilizaţie la care România nu a ajuns nici până astăzi. În acest episod al serialului nostru, ne-am oprit la Ion Manole, component al echipei de meseriaşi detaşaţi peste Ocean, pentru a asigura întreţinerea autoturismelor exportate în Canada. La cei 73 de ani ai săi, şi-a amintit cu o acuraţete de invidiat, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, momente de acum trei decenii şi jumătate. Unele plăcute, chiar savuroase, altele stânjenitoare pentru maşina musceleană şi pentru şefii de la ARO, toate acestea au făcut subiectul unei discuţii interesante cu tehnicianul Ion Manole, despre Canada, despre comercianţii şi clienţii automobilului românesc.
După doi ani la bancul de rodaj, la Motor, a fost trecut la Montaj
Câmpulungean de fel, Ion Manole a urmat cursurile Şcolii Profesionale, în intervalul 1952-1955, la clasa de lăcătuşi mecanici. După absolvire, s-a angajat la IMS Câmpulung, la Secţia 1223 Motor. În momentul angajării sale, întreprinderea era condusă de Ştefan Ven, succedat de Victor Naghi, doi ani mai târziu. Primul loc de muncă al lui Ion Manole a fost la bancul de rodaj, unde, după câţiva ani, l-a avut ca şef de secţie pe inginerul Militon Garcea. Când povestitorul nostru şi-a început lucrul la bancul de rodaj, secţia era condusă de un neamţ pe nume Voner. După doi ani, a trecut la Montaj. „Practic, era aceeaşi secţie, unde se monta motorul şi i se făcea rodajul în banc.”, ne spunea acesta. În 1958, a plecat în armată, fiind trimis să-şi satisfacă stagiul militar tocmai la Sighetu Marmaţiei, la pompieri. A revenit la Uzină în 1960 şi şi-a continuat pregătirea profesională cu studiile liceale, pe care le-a parcurs la seral. După ce a terminat Liceul „Dinicu Golescu”, a urmat Şcoala Tehnică de Maiştri, pe care a absolvit-o în 1973.
Echipa de tehnicieni din Canada a fost condusă de inginerul Solomon, succedat de inginerul Grumăzescu
În 1978, Ion Manole a fost trimis de la ARO în Canada, unde Uzina a avut un partener important, cu care a încheiat un contract care prevedea exportul a 1.100 de autoturisme fabricate la Câmpulung. Relaţia cu această ţară s-a legat prin ARO Auto Canada şi a încetat după ce respectivul importator a dat faliment. Firma canadiană importa automobile din România, după care le distribuia dealerilor. Odată cu autoturismele ARO, au fost trimişi peste Ocean tehnicieni de la Uzină, care au fost repartizaţi pe zone. Pentru început, au fost detaşaţi şase tehnicieni: Ilie Cicu, Virgil Tarbă, Ştefan Nedelea, Ion Manole, Gheorghe Ilincescu şi Cornel Stoica. Numărul lor a crescut ulterior, ajungând la 12. Plecarea alor noştri în străinătate se făcea numai prin Auto Dacia, în urma unor teste aplicate în funcţie de meseria fiecăruia. O condiţie obligatorie era să ai permis de conducere. „Nouă ne-au făcut permis de conducere internaţional, pentru că la ei, altfel, nu aveai voie să conduci. Dar erau mulţi care nu conduceau, de teamă.”, relata acesta.
Un tehnician de la Uzină, Fulga, se ocupa de paşapoarte. Ion Manole ne spunea că, de la Motor, a fost nominalizat să plece el. Etapa de selecţie continua cu referinţele cerute despre activitatea profesională a celui vizat, dar exista, fireşte, un interes şi pentru planul personal, pentru că nu puteai să pleci peste graniţă fără o conduită corectă din toate punctele de vedere. „După nominalizare, eram “predat” la Personal, iar de la Personal veneau şi luau referinţe despre tine. În plus, trebuia să fii membru de partid.”, a continuat Ion Manole.
Virgil Tarbă şi Ştefan Nedelea au părăsit Canada, rămânând până în 1979 ceilalţi, cărora li s-au alăturat alţi colegi: Mihai Popescu, Constantin Ludu, doi tehnicieni care s-au prăpădit cu ani în urmă, Bucur Ţuluca, stabilit în Canada, Victor Nicolae, Gheorghe Dragomirescu, Mihai Trandafir, venit ca tinichigiu. „El n-a stat mult. Cât m-am rugat de el să rămână! N-a stat decât şase luni. Mi-amintesc că îi veniseră actele să plece acasă. Era de Crăciun. N-avea cu ce, fiindcă nu-i sosiseră banii din ţară. Eu îl cunoşteam şi, atunci, l-am împrumutat cu bani, ca să poată să plece, pe care, bineînţeles, i-am recuperat.”, povestea interlocutorul nostru. Cât a stat în Canada, Ion Manole a lucrat sub coordonarea inginerului Nicolae Solomon, apoi, după plecarea sa, a inginerului Adrian Grumăzescu. Despre acesta din urmă se spunea că avea tatăl în garda lui Nicolae Ceauşescu.
ARO, testat într-un tunel în care jeturile de apă loveau din toate părţile
„În această perioadă, s-au perindat prin Canada mai mulţi de la ARO: inginerul şef Aurel Nicolescu, contabilul şef Vasile Catană, inginerul Constantin Ghinescu, pentru contracte sau rezolvarea unor probleme tehnice.”, a continuat istorisirea specialistului de la ARO. Ion Manole a rememorat un incident neplăcut legat de autoturismele ARO, în care se întâmpla, vorba românului, „să plouă”. Nu curgea cu găleata, dar mai pica apă în ele, lucru de neacceptat, mai ales la cât de pretenţioşi erau canadienii. Ca să le demonstreze muscelenilor cât sunt de proaste ARO-urile, le supuneau unor teste incorecte, în timpul cărora aveau grijă ca maşina să se ude bine. La unul dintre acestea a luat parte şi directorul Uzinei, Victor Naghi, pus într-o situaţie umilitoare de un importator de ARO. „Băgau autoturismul pe un tunel, ca într-o spălătorie, şi dădeau drumul unor jeturi de apă, din lateral, de sus, de jos. Atunci, patronul canadian a scos umbrela din diplomat şi i-a dat-o lui Naghi, în maşină. Urât, urât…”, povestea Ion Manole. A fost un gest deplasat al afaceristului, în urma căruia nervii lui Naghi au luat forma unor înjurături adresate bietului Ilie Cicu, pe motiv că n-a anticipat că intră apă în automobil, în cazul în care rafalele lovesc de sub maşină sau din lateralele ei. „Nu intra apă să zici că „ploua” în ea, dar aşa erau canadienii.”, spunea Ion Manole.
„Înainte să ia maşinile noastre, au vrut să cumpere GAZ-uri ruseşti. Foarte bune, rezistau. Cred că le luau până la urmă… au mai rămas două la noi, de probe. Dar ei n-au acceptat să aducă mecanici pentru service. Probabil, s-au gândit că nu se vor mai întoarce în ţară, că vor cere să rămână, cum s-a întâmplat în două cazuri şi la noi.”, a adăugat fostul angajat al Uzinei, referindu-se la colegul de la ARO, Bucur Ţuluca, şi la Gheorghe Sultana, luat de la Colibaşi, ca să asigure asistenţa pentru partea de cutii de viteze, rămaşi în Canada. Acesta din urmă le-a stârnit colegilor de la Câmpulung o puternică îndoială, pentru că fuga lui nu s-a lăsat cu repercusiuni pentru apropiaţii din ţară. Muscelenii cred că n-a fost ceva curat cu Sultana, fiindcă nu numai că a rămas el în Canada, dar şi-a adus şi familia, după o vreme. Şi, culmea, nici rudele sale n-au „retrogradat” profesional.
Ca să nu se deosebească de canadieni, se îmbrăcau ca ei
Iniţial, muscelenii au fost cazaţi la Agenţia Economică din Montreal, însă n-au putut rămâne mult timp aici, nefiind spaţiu suficient. „Am fost duşi la un hotel cu 24 de etaje. Era foarte frumos, condiţii nemaipomenite!” La Agenţia Economică era un lucrător pe nume Constantin Stăvoiu, ginerele lui Leontin Sălăjan, pe timpuri, ministru al Forţelor Armate. „Un om excepţional, un om de toată isprava.”, îl descria tehnicianul Manole pe reprezentantul Agenţiei Economice. „Ne înţelegea pe toţi. Îmi amintesc că, sâmbăta, ne chema la el, stăteam cu toţii la o cafea şi citeam ziare ca să aflăm ce mai este pe acasă.”, povestea despre acest personaj important în episodul „Canada”.
Echipa formată din Ion Manole şi Bucur Ţuluca s-a ocupat foarte mult de zona Quebec. Tehnicienii noştri erau distribuiţi pe zone, dar, cum Ion Manole era singurul „motorist”, se deplasa peste tot unde era nevoie. „Se pricepeau şi ceilalţi, dar se mergea pe ideea: „Trimitem specialistul”. Aceasta era concepţia lor.”, relata el. Dealerii care comercializau automobilele produse la Câmpulung nu lucrau numai cu ARO. „Aveau Toyota, Renault… aveau tot felul de maşini. Când se iveau la ale noastre probleme de „staţionare”, ne chemau. Din cauza gerului, apăreau cele mai multe defecţiuni. Era un ger puternic. La minus 35 de grade, ziua, nu puteai să stai afară.”, a adăugat fostul lucrător al Uzinei.
Cât s-au aflat pe pământ canadian, muscelenii au fost nevoiţi să se adapteze vestimentaţiei localnicilor, ca să nu iasă în evidenţă că sunt străini. De altfel, nici nu era de dorit să se afle că sunt de peste hotare, dacă ne gândim că celor din afară se mai întâmpla să li se aplice un tratament nedorit. Chiar fatal, în unele situaţii. „Dacă le spuneai că eşti italian, începeau să se caute prin buzunare. Te împuşcau pe loc. De aceea, nu că am fost obligaţi, dar era recomandat să ne adaptăm îmbrăcămintei lor. Aşa că ne-am luat haine canadiene.”, iar considerentul a fost următorul: să nu se creeze o diferenţă vizibilă, iar de aici să se ajungă la cine ştie ce conflicte. Chiar dacă Securitatea le sufla în ceafă, în sensul că ştia ce fac, pe unde umblă, fiind urmăriţi, ai noştri nu se simţeau protejaţi. „Unii veneau cu maşinile la reparat şi ne uitam şi noi, de curiozitate. Aveau pistoale în maşini.”, a fost o realitate cu care muscelenii au fost nevoiţi să se obişnuiască.
În Canada au dat peste foşti angajaţi la ARO, fugiţi în afară
Dacă tot am amintit despre faptul că angajaţilor români trimişi în străinătate le era supravegheată aproape orice ieşire, Ion Manole ne-a arătat o fotografie cu un grup „flancat” de administratorul Agenţiei Economice din Montreal, care avea grad de colonel, şi un individ despre care ai noştri au aflat, odată reveniţi acasă, că era securist. Acesta se fotografia cu toţi şi umbla după tehnicienii români din Canada. Ion Manole ne-a dezvăluit că a avut prilejul să întâlnească persoane fugite din ţară. Plecarea nu s-a produs prin ARO, care să-i fi trimis în afară, cu sarcini de serviciu, cum a fost cazul lui Ţuluca, ci, pur şi simplu, fugeau pe când se aflau în timpul unor excursii în Europa, de unde treceau Oceanul. Unul dintre aceştia, fost angajat al Uzinei, refugiat în Canada, auzind că se importau autoturisme ARO, a avut o tentativă eşuată de a se angaja la Agenţie. „În Canada am dat de unii care au lucrat la Uzină şi care au fugit din ţară. Venise unul să se angajeze la Agenţie şi noi l-am depistat, prin Ludu, că-l cunoşteam. Lucrase la Prototip băiatul acela. „Nu-l angajaţi pe acesta, că este fugar şi poate să vă facă probleme!”, a fost avertismentul celor care îl cunoşteau.
