Oameni care nu trebuie uitaţi. “E un semn, murmurau unii. Acolo i-a fost cel mai drag, de aceea, desprinderea e întârziată.” Refuzând încăpăţânată să-l ducă pe ultimul drum, maşina a fost împinsă cu braţele de oamenii îndureraţi.
“Fii mândru că faci parte din marea noastră familie!” este una din devizele celor de la Întreprinderea de Autoturisme ARO, înscrisă şi pe una dintre impunătoarele lozinci ce te întâmpină după ce ai trecut de porţile ei. Oamenii au crescut şi s-au format odată cu uzina, biografiile lor întrepătrunzându-se, contopindu-se. Stând de vorbă cu “aşa-numiţii” veterani, cei care au pus bazele colosului industrial de astăzi, revigorând modesta făbricuţă de cherestea şi hârtie, am putut constata cum viaţa lor s-a înlănţuit cu cea a locului de muncă. Acolo au avut parte de mari bucurii, au fost eforturi, frământări, şi-au găsit tovarăşul ori tovarăşa de viaţă, iar urmaşii lor, cum se spune, le calcă pe urme.
Ştefan Ţiplea
Iată numai un exemplu dintre atâtea altele. Ştefan Ţiplea, unul dintre cei nouăsprezece veniţi de la Braşov. A fost printre cei care n-au mai vrut să se întoarcă sub poalele Tâmpei. În 1945 s-a căsătorit cu o musceleancă. Au apărut şi doi copii, dar, după paisprezece ani, a rămas văduv. S-a recăsătorit şi acum se mândreşte cu cei patru copii, trei băieţi şi o fată, plus nepoţii. I-a crescut şi educat în acelaşi cult al muncii şi dragostei faţă de întreprindere. Toţi au legitimaţii purtând însemnele ARO. Petre, fiul cel mare, este tehnician, mereu este trimis peste hotare, ca să acorde asistenţă tehnică la automobilele ARO, fiind unul dintre cei mai destoinici specialişti. Al doilea fiu, ce-i poartă numele, Ştefan Ioan, este strungar la Secţia Motor, mereu în întrecere cu mezinul, Cornel, mecanic la Prototipuri.
Unica fiică, Gabriela, este primitor-distribuitor. Sunt căsătoriţi, au familiile lor, integrate în marea familie de la ARO, cum le place să ne spună. Iar veteranul, Ştefan Ţiplea, de la 1 martie 1983, a primit “bastonul” de pensionar, fiind sărbătorit cum se cuvine de întreg colectivul, după cei patruzeci şi trei de ani de muncă. Ne-a vorbit în continuare despre preocupările şi bucuriile sale. Sunt tot legate de viaţa uzinei. Ţine o evidenţă strictă a veteranilor şi a succeselor înregistrate de ARO. Îşi creşte nepoţii. “Cu al nouălea e cel mai greu.”, ne-a mărturisit. Probabil că e cel mai mic şi mai răsfăţat.
A dorit, totodată, să ne facă cunoscută o mare mulţumire pe care a avut-o în vara anului 1986. A fost la rudele sale din Moldova, în părţile Bârladului. Nu le văzuse de mult. Pe unele, de când a plecat de acasă în lume, ca să câştige o pâine, adică de prin 1940. N-a vrut să facă această călătorie cu trenul, ci cu o maşină făurită de ei, la Câmpulung. Cu feciorul cel mare la volan, a escaladat cu ea toate dealurile şi râpele, spre uluirea şi comentariile laudative ale tuturor. “Să vadă şi ei ce maşini suntem noi în stare să facem!” Tocmai bune pentru dealurile prăvălite ale Tutovei mele!”, conchide, alungându-şi un licăr de lacrimă ivită în colţul genelor, ca dintr-o fântână a bucuriilor şi amintirilor.
Constantin Ciovică
Pentru maistrul Constantin Ciovică, deşi născut la Bucureşti, rămas orfan de ambii părinţi, când avea câţiva anişori, uzina a fost adevărata familie. Aici a învăţat meserie, urcând treaptă cu treaptă, după absolvirea Şcolii Profesionale, în 1959, până la înalta răspundere de şef al Grupei de Control la Montaj General şi Vopsitorie, adică, aşa cum i se mai spune, un controlor al controlorilor, verificând întreaga maşină, căutând vicii ascunse şi de suprafaţă. El şi oamenii săi dau certificate pentru a trece “bijuteriile” pe patru roţi la Secţia Încercări şi Probe de teren. Cu ele a străbătut Balcanii, pe şoselele Bulgariei şi Greciei. Ne-a vorbit cu mândrie de cele două fiice. Cea mare este electronistă la Combinatul de Fire Sintetice, iar mezina învaţă la liceu. Speră să vină în întreprinderea lor, să-i poată preda ştafeta. Ei sau ginerelui?!
Pavel Răucea
“Dacă nu ar fi fost ARO la noi, ne-a zis mecanicul Pavel Răucea, aş fi rămas să continui munca părinţilor şi bunicilor mei, adică să cresc animale şi să lucrez la pădure, în munte. N-aş mai fi ajuns pe unde nici nu avea cum să viseze vreunul dintre ai mei, adică în inima Africii sau a Amazoniei, în Cuba, Canada ori Insulele Canare din Atlantic. Eu sunt de loc de la Lereşti, comună mare, de oameni harnici, buni gospodari. Uzina este aşezată tocmai între noi şi oraş. Mai toţi muncesc la ARO şi cred că e firesc. Stau mulţi în sat şi să vedeţi ce case mândre şi-au înălţat, căci se câştigă bani frumoşi la noi.”
Despre unii trebuie să vorbim, din păcate, la timpul trecut. Ciclurile vieţii i-au adus pe unii la vârsta pensionării, predând ştafeta noilor detaşamente muncitoreşti ce se formează pe băncile Şcolii Profesionale, ale Liceului Industrial sau ale Institutului de Subingineri ce fiinţează chiar în incinta întreprinderii. Alţii i-au părăsit în plină vigoare, numele şi faptele lor rămânând în marea biografie a acestei puternice unităţi muncitoreşti.
Mihai Pescaru
Mihai Pescaru a intrat de copil pe poarta de lemn a fabricii de sub poalele Măgurii, a purtat bărbăteşte pe umeri greutatea “urcuşului” începuturilor, de la ajustajul cu pila şi până la răspunderea de director tehnic. De la părinţi şi bunici învăţase să ţină lumina pe frunte şi că trebuie să se cunoască pe unde va trece în viaţă. Fabrica a crescut împreună cu el, dar şi el s-a împlinit odată cu ea şi cu izbânzile ei. Nu “tuna” şi nu “fulgera” niciodată, considerând că una dintre obligaţiile permanente pentru toţi oamenii cu care lucra era vorba înţeleaptă şi zâmbetul oferit prieteneşte, în care găseai de fiecare dată calea reuşitei şi punctul de sprijin necesar. Ştia să te oblige frumos, prin spiritul practic de analiză şi, prin încrederea pe care ţi-o acorda, te făcea întotdeauna ceva mai puternic.
A făcut parte dintre primii muncitori trimişi la Braşov, la Facultatea Muncitorească. Mihai Pescaru a revenit în uzină când specialiştii se numărau încă pe degete, iar un inginer trebuia să ştie să facă de toate. Precizia matematică a programelor lansate de el purta amprenta unui spirit pătrunzător, privind curajos spre ziua de mâine. Ştia să se înveşmânteze în blândeţe şi-n haina prieteniei şi greu îşi trăda clocotul gândului. Chiar şi atunci când zbuciumul interior şi truda fără odihnă începuseră să-l clatine, totuşi, zâmbetul îi era nelipsit.
Dornic să-şi ducă exemplar la sfârşit toate sarcinile ce i se încredinţau – şi câte nu erau! – nu se mai uita la propria oboseală. Nici după ce, de două ori, a fost dus, din cabinetul său de lucru, direct la spital, n-a vrut să-şi cruţe eforturile.
-Du-te, omule, acasă, că noi avem nevoie de dumneata toată viaţa! De mâine, dau ordin portarilor să nu te mai lase în fabrică, îl apostrofa Victor Naghi, deşi şi pentru el întreprinderea era totul.
-Mă simt sănătos şi acasă nu pot să stau. N-am stat niciodată degeaba. Şi-apoi nu e asta casa noastră? Cred că doctorii nici nu mi-ar fi dat atâta concediu dacă n-aş fi fost director. Aşa e pe lume. Ce să mai facă şi ei? Să vedem noi ARO 10 pe picioare şi-o să-mi iau concediu să mă tot odihnesc.
-Oricine e liber s-aleagă. Dar sănătatea e mai presus de toate. Eu, unul, încerca să continue Victor Naghi, dar îşi dădea seama că nu se putea da exemplu în această privinţă…
… Era un sfârşit de decembrie. Un nou “plimbăreţ nocturn”, cu marca fabricii discret camuflată, lua calea urcuşului. Dar, de data aceea, dus pentru a treia oară din cabinetul său cu salvarea, plecarea directorului tehnic nu a mai avut cale de întoarcere. Şi oamenii, de la portar, la director, au urcat dealul Mărcuşului cu feţele cernite, să-şi ia rămas bun pentru totdeauna de la inginerul Mihai Pescaru. Au venit şi colegii de prin oraşele ţării să-i aducă un ultim omagiu. Şi la puţin timp după el, alte momente de tristeţe: Gigel Stoica, strungarul, maistrul şi apoi secretarul de partid pe întreprindere, care venise în fabrică încă din copilărie, poate, de mână cu fostul director, a intrat şi el definitiv în dealul Mărcuşului, lăsând printre oameni amintirea unui om dintr-o bucată, care a pus umărul la marele succes al lui ARO! Memoria oamenilor este mereu trează. Şi la bine, şi la rău, la bucurii ori tristeţi. La toate sunt deopotrivă împreună, ca într-o adevărată mare familie.
Nicolae Bădescu
… Era într-o zi de duminică, 1983. Uzina îşi agăţase perdele de linişte, iar, pe aleile ei, trandafirii cu sângele primăverii în petale se lăsau mângâiaţi de razele soarelui şi sărutarea abia şoptită a primilor fluturi. Dar era numai o linişte aparentă, încărcată de zbucium condensat în stropi de lacrimă ce coborau pe tot mai mulţi obraji. Începând de la intrarea principală în întreprindere, spre oraş, un cordon viu se prelungea mai departe, suind spre Calea Braşovului, trecând peste podul pe sub care parcă plângeau şi apele Râului Târgului. Un sunet strident, de sirenă, sfâşia liniştea gravă a amiezii. Mulţimea ce străjuia trotuarele urmărea în tăcere înaintarea şirului de maşini cu farurile aprinse în lumina soarelui din miez de ziuă. Într-una din ele, într-un sicriu de plumb, se afla corpul neînsufleţit al unuia dintre cei mai iubiţi şi stimaţi oameni, inginerul Nicu Bădescu.
Părinţii săi îmblânziseră căprioare şi stele la poalele Mateiaşului, sorbind apa izvoarelor din căuşul palmelor bătucite de trudă, iar Nicu, mezinul, le adusese cea mai mare bucurie a vieţii. Învăţase cu neostoită râvnă, muncise cu cartea, aşa cum îl învăţaseră ai săi, şi s-a întors acasă, alături de ei. Ca tânăr inginer licenţiat în Automobile şi Tractoare, s-a format în halele uzinei, luând-o de la început ca simplu ucenic. N-a vrut să urce la “planşete”, ci a preferat să rămână, încă de la început, alături de “neamul lui manivelă”, cum glumesc oamenii, adică a continuat munca la Prototipuri, devenind prietenul şi sfătuitorul celor de la Încercări, adică al “dracilor”, în clipe de cumpănă şi căutări. Împreună au descifrat tainele şi perfecţionările ce au dus faima maşinilor ARO.
Şi a contribuit şi el la răspândirea ei, colindând prin lume, “bătându-se” pentru prestigiul mărcii noastre. De pe unde ajungea, obişnuia să trimită câte o ilustrată părinţilor, ca semn că nu-i uită. Când a plecat în SUA, pentru omologarea automobilului muscelean, în faţa atât de exigentelor testări americane, “bătrânul” Bădescu a ţinut morţiş să-l însoţească până la Bucureşti, la aeroport, şi să-l mai povăţuiască o dată, cum o făcea de pe când era de-o şchioapă şi a pornit întâia dată dincolo de hotarul satului natal: “Să fii atent ce faci tu prin America aia, că ăia sunt ai dracului, mă! Şi să nu ne faci de râs!”
Marea lui dragoste erau Prototipurile şi Montajul. Devenit director, mai tot timpul şi-l petrecea acolo. Nu pregeta să cerceteze maşina de sub rampa duhnind a uleiuri. Vorba sa calculată inspira încredere şi obliga la mai mult. În faţa sa, toţi erau egali, pentru că ştia să ceară de la fiecare numai cât poate, străduindu-se să-şi facă simţită prezenţa cu un zâmbet, însoţit de un simplu “salut!”, dar spus aşa cum numai el reuşea. Participase la cele mai exigente testări ale maşinilor de teren, în faţa unor institute şi centre specializate. În SUA, în Marea Britanie, la Montreal ori Sydney, în îndepărtata Australie. Într-o astfel de misiune, departe de ţară, într-un stupid accident, şi-a găsit sfârşitul. Telexul care a adus tragica veste i-a îndurerat pe toţi.
Au venit să-şi ia ultimul rămas bun. Sirena uzinei continua să răsucească cu sunetele ei grave tristeţea inimilor şi lacrimile ce se scurgeau fără voie. Aleile erau împânzite de oameni. Purtat între secţii cu mulţime de flori şi de lacrimi, fără cuvinte, maşina care-i purta corpul neînsufleţit, ajunsă în faţa Atelierului de Prototipuri, a refuzat îndărătnic plecarea. “E un semn, murmurau unii. Acolo i-a fost cel mai drag, de aceea, desprinderea e întârziată.” Refuzând încăpăţânată să-l ducă pe ultimul drum, maşina a fost împinsă cu braţele de oamenii îndureraţi, păstrându-i amintirea, ca unuia care n-a precupeţit nimic pentru întreprindere, pentru marea lor familie muncitorească.
Fragmente din cartea “O maşină străbate lumea” (1987), autor Ion Chingaru