Dragii mei prieteni, mă tot gândeam într-una din zile la rapiditatea cu care se desfăşoară lucrurile din jurul nostru aşa, în general. A început săptămâna de luni şi constaţi cu stupoare că, fără să gândeşti, a venit ziua de vineri, apoi ziua de Duminică şi iarăşi începi, de la capăt, devenind parcă un mic roboţel într-o lume asfixiată de atâta tehnologie, într-o lume secularizată şi vlăguită din punct de vedere spiritual. E foarte greu să te dezlipeşti de „profan” şi să încerci câtuşi de puţin să tinzi către „sacru”. Şi, acum, să ne întrebăm fiecare dintre noi: dacă ar veni cineva şi ne-ar şopti: În următorul minut ai să mori? Oare, ne-ar da de gândit treaba aceasta? Sau, pur şi simplu, am trata problema foarte superficial şi ne-am vedea în continuare de acest maraton monden? Nu vreau să vă întristez, că nu acesta îmi este obiceiul, ci vreau să fiţi cât se poate de realişti şi să medităm împreună la acest aspect al vieţii noastre. Toată Scriptura ne pregăteşte, de fapt, pentru ceea ce urmează dincolo de mormânt. Sfânta noastră Biserică ne aduce aminte mereu şi actualizează învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi ne învaţă că prima noastră grijă este faţă de suflet, căci sufletul este chip şi asemănarea Lui Dumnezeu. Şi, de vreme ce am fost zidiţi cu atâta dragoste de Creator, de ce să-L supărăm mereu cu păcatele noastre. Cum putem înjura pe Cel care a investit în noi? Cum de îndrăznim să ne batem joc de trupul nostru, cu multitudinea de păcate? Câte păcate săvârşim atunci când vorbim răutăţi! Deşi, la prima vedere, am fi tenţaţi să zicem că nu-i aşa de mare păcatul săvârşit prin vorbă. Pentru că tot veni vorba de organul care ar trebui să-L cuvânte pe Domnul, mi-am adus aminte de o filă din Pateric (o carte unde sunt descrise faptele părinţilor din vechime), în care se relatează gravitatea vorbelor pe care, de multe ori, le rostim în deşert sau ne folosim de ele ca să-l supărăm pe semenul nostru. Iată ce scrie: Atunci când un ucenic a întrebat pe bătrânul său dacă păcatele săvârşite prin vorbire sunt atât de grave, bătrânul a luat perna plină cu puf şi a început să-l împrăştie, iar, mai pe urmă, i-a zis ucenicului: du-te acum şi adună tot puful. Ucenicul a replicat că nu poate, deoarece vântul a împrăştiat în văzduh tot puful şi este imposibil de adunat la un loc. Bătrânul, zâmbind, i-a zis: vezi, fiule, aşa este şi cu vorba, odată rostită, n-o mai poţi aduce înapoi. Acum, fiecare să cântărim gravitatea răutăţilor noastre şi să ne facem o analiză şi vom constata că, în fiecare zi, am întristat pe Ziditorul sufletelor noastre. Avem şansa de a ne împăca cu Dumnezeu, cât suntem în viaţă. Avem atâtea exemple ale multor păcătoşi care şi-au recunoscut greşelile, au făcut penitenţă, plângându-şi păcatele lor şi s-au învrednicit de dobândirea fericirii veşnice. În una din pericopele evanghelice din acest post, citite la Sfânta Liturghie, se făcea referire la femeia cea păcătoasă, care nu era alta decât Maria Magdalena şi care, după o viaţă petrecută în păcat, s-a apropiat de Mântuitorul plângând şi, sărutându-I picioarele, le-a uns cu mir, şi cu părul capului le-a şters. Care a fost atitudinea Mântuitorului Hristos? A fost una de respingere, ştiind viaţa ei? Nu, i-a dăruit iertare păcatelor ei, spre surprinderea celor care erau de faţă. Vedeţi, dragii mei, că iertarea este posibilă numai dacă vom căuta să renunţăm la răutăţile noastre şi vom pune început bun pentru sufletul nostru. Suntem încredinţaţi că oricine aleargă către Hristos nu se întoarce neajutorat. El a venit tocmai pentru cei păcătoşi ca noi, nu pentru cei drepţi. Cei sănătoşi nu au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Iar mila faţă de semenul nostru ne poate mântui sufletul, fără prea mult efort. Dragii mei, puţine zile ne mai despart de măritul praznic al Învierii, sunt zile în care ne îndeamnă la meditaţie; să încercăm să privim înlăuntrul nostru şi să ne cercetăm conştiinţa, să ne curăţim sufletele de păcat prin Sfintele Taine şi măcar un suspin să avem pentru Domnul Nostru Iisus Hristos, care Va pătimi pentru omul care din iubire L-a creat. Ce facem noi să merităm lucrul acesta? Să răspundem fiecare prin glasul conştiinţei noastre. De aceea, acum când Hristos pătimeşte pentru întreaga omenire şi, bineînţeles, pentru fiecare om în parte, acum când urmează să poarte Crucea pe umeri, să fie scuipat, batjocorit şi răstignit pentru păcatele noastre, să încercăm să fim iertători unii cu ceilalţi, să încercăm să restabilim relaţia noastră cu Dumnezeu, ca apoi să ne bucurăm de marea sărbătoare a Sfintei Învieri.
Să fiţi sănătoşi şi voioşi!
Părintele Serafim, Stareţul Mănăstirii „Negru Vodă” Câmpulung
Articolul precedent
Articolul următor