Suntem pe Cale, în Ierusalimul bucuros de venirea lui Hristos în mijlocul său. Uimit de învierea lui Lazăr, Oraşul care adăpostea Slava lui Dumnezeu şi Locaşul Său pământesc vine să întâmpine pe Acela care reuşise să scoată din moarte pe prietenul Său, Lazăr (Ioan 11.14-44). Hristos scoate oraşul dintr-ale sale şi-l pune pe gânduri. Înainte de a apuca drumul Ierusalimului, Maria, sora înviatului Lazăr, unge cu o litră de nard curat pe Învietorul fratelui său. Spre disperarea lui Iuda (Ioan 12.5), spre pildă nouă astăzi, Biserica, văzând în gestul femeii o Cincizecime înainte de Moartea pe Cruce, o ungere pentru moarte transformându-se astfel într-o arvună a Învierii. Cântarea Bisericii ne spune: „Pe Lazăr cel mort, de patru zile, l-ai înviat, Hristoase, din iad, mai înainte de moartea Ta, sfărâmând puterea morţii şi, printr-unul iubit, mai înainte, vestind slobozirea tuturor oamenilor din stricăciune. Pentru aceasta, închinându-ne stăpânirii Tale celei atotputernice, grăim: Binecuvântat eşti, Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi”. (Stihira la Laude, 2, Utrenia Floriilor).
De aici, reacţia laudativă a copiilor, care vor fi aflat ei de la cei mari scandalul învierii lui Lazăr. Zic scandal, că pe farisei şi cărturari nu-i prea încântă omagiul adus Nazarineanului (Ioan 12.10). Şi iau nemulţumirea lui Iuda la risipa de nard curat, transformând-o în trădare. Cea mai cumplită din toate, trădarea Treimii.
În vremea din urmă se caută dezvinovăţiri ale unor personaje din drama Pătimirii Mântuitorului: Iuda – nevinovat, Pilat din Pont – nevinovat. Ana şi Caiafa – nevinovaţi, mulţimea care răcneşte „Răstigneşte-L!” – nevinovată. Singurii vinovaţi, soldaţii romani şi… Iisus Hristos. După regula exegetică a grabnic iertătorilor de trădări, duşmanii mesianităţii lui Iisus din Nazaret, El, Dumnezeul Întrupat, continuă să fie vinovatul numărul unu al procesului Său. Nu Iuda Vânzătorul, nu Pilat tremurătorul de frica postului de guvernator, nu Ana şi Caiafa, preoţii unei Legi împlinite de Răstignit. Nu. Ei seamănă prea mult cu toţi hrăpăreţii ce se pornesc pe Hristos, care caută uciderea Lui din culpă în inimile copiilor noştri, în căminele noastre extrem de fragile, în relaţiile noastre inter-umane des-dumnezeite prin dezvinovăţirea celor care ne fură iubirea de semeni, prin întărâtarea noastră, unii împotriva altora. Din jocul acesta dureros între aclamarea lui Hristos ca un Împărat venit cu Cerul după El şi răstignirea Lui, urmare a unui proces mincinos şi umilitor pentru adevăr, ni se trage până azi atitudinea faţă de Dumnezeu. Floriile vin cu bucurie, dar şi îndemn spre responsabilizare. De partea cui suntem, unde ne aflăm în tabloul dramatic al Răstignirii? Urmăm Mântuitorului gata de a-i ajuta Crucii, ca Simon din Cirena, ori hăulim ura noastră din văile păcatului spre culmea de iertare a Golgotei? Aici este greutatea sărbătorii propuse prin Florii: înflorim în valea de lumină a pocăinţei sau ne încăpăţânăm să fim flori sarbede şi lipsite de mireasmă, crescute în serele păcatelor cosmetizate?
Din pragul Duminicii acesteia, miezul de foc al Ierusalimului. Aici, în spaţiul trezirii gălăgioase din ziua Floriilor, se va juca toată drama Golgotei. Nu o priviţi cu obiectivitate. Nu este o scenă de teatru al absurdului, ci se joacă mântuirea noastră. Este vorba de noi, cu bunele şi relele noastre, mai ales relele noastre, păcatele omenităţii, care nu se mai schimbă, ci, din contră, par că se amplifică ucigător.
Poate că Floriile acestea sunt un prilej în plus de reconfigurare a credinţei noastre, de reaşezare în pocăinţă şi lucrare mântuitoare. Hristos Domnul, vizibil pe Crucea Golgotei, nu ne vrea simpli spectatori, nu ne îngăduie ca simpli spectatori. Ne cere să fim de partea Lui, a Mântutorului Care nu moare moartea Lui, ci moartea noastră. Pe Cruce, Hristos ţine parte omului, e de partea noastră. Nu judecă, nu blamează, nu jigneşte. Iartă, iartă şi vindecă sufletul nostru de moarte. Floriile, cea dintâi floare în grădina stropită cu înviere a Golgotei.
Să nu-L lăsăm pe Domnul singur pe Cruce. Să fim ai Lui. Mereu şi mereu. E Dumnezeul nostru, care ne ţine partea.
Bucură-te Ierusalime… (Ioan 12.1-18)
