Credinţa voastră
Timotei era trimis în Tesalonic ca „să vă îmbărbăteze în credinţa voastră” (1 Tesaloniceni 3.2). În acest capitol scurt se poate număra de 5 ori cuvântul „credinţă”. Pe vremuri, la Constantinopol a fost un împărat numit Iulian Apostatul. Acesta ar fi făcut şcoala creştină împreună cu Vasile cel Mare şi cu Grigore de Nazianz, deci a venit în legătură cu evanghelia. De la un timp, omul acesta a dat cu piciorul la tot ce primise de la creştini, de aceea i s-a zis „Apostatul”, căzut de la credinţă. Dar el n-a fost niciodată creştin, aşa că n-a avut de unde să cadă. Când a ajuns împărat, a vrut să restabilească păgânismul. Era foarte inteligent, dar şi-a pus inteligenţa în slujba răului. El nu i-a persecutat pe creştini în mod violent, ci în alt fel. Pe copiii creştinilor îi dădea afară din şcoli, căci zicea: Ce vă trebuie vouă şcoală? Pentru voi, cei săraci cu duhul, fericiţi sunt cei proşti… I-a dat afară pe creştini din servicii, a scris împotriva lor, ca să-i lovească cum a putut mai bine. Tot ce a adunat de la vrăjmaşii creştinismului a folosit într-un mod inteligent şi viclean. El zicea: Toată inteligenţa voastră, toată înţelepciunea voastră este să credeţi. Deci sunteţi nişte bigoţi, nişte proşti… Cu toate că a rostit în batjocură că înţelepciunea creştinilor era să creadă, a spus o vorbă adevărată fără să-şi dea seama. Credinţa în Domnul Isus este foarte preţioasă. Această credinţă în Domnul Isus o semănase Pavel şi o lucrase Dumnezeu în tesaloniceni. Acum Pavel îl trimite pe Timotei ca să-i întărească în credinţă. Aceasta o făcea aducându-le aminte de cuvintele vestite lor de apostolul Pavel şi îndemnându-i să folosească puterea pe care au primit-o din momentul în care au crezut în Domnul Isus. Te-ai încrezut în oameni şi ai fost dezamăgit de atâtea ori. Te-ai încrezut în tine însuţi şi te-ai înşelat în atâtea rânduri. Dar cel ce se încrede în Domnul nu va fi dat de ruşine. Pe cel ce se încrede în Domnul, nimeni şi nimic nu-l poate clătina. Vin fără îndoială şi peste el încercări, greutăţi, necazuri, boală, pagube, suferinţe, dar el nu se clatină, ci stă strâns lipit de Domnul. Totuşi, spre ruşinea noastră trebuie s-o spunem, noi ne încredem în Domnul în lucrurile mari, dar nu şi atunci când este vorba de lucrurile mici. Dau crezare faptului că sângele Domnului Hristos m-a curăţit de orice păcat, ştiu că sunt un copil al lui Dumnezeu, că am viaţa veşnică şi cunosc unde merg; însă, când este vorba despre lucrurile acestea mai mici, pământeşti, se schimbă situaţia. Adeseori ne lăsăm apăsaţi de grija că nu vom avea ce mânca şi ce îmbrăca; ne temem să nu vină asupra noastră o nenorocire sau alta; ne îngrozim la gândul că s-ar putea să ne îmbolnăvim de o boală sau alta; şi câte alte griji şi temeri! Clătinarea aceasta este ca atunci când vântul loveşte muntele, dar din loc nu-l mută; el face unele schimbări la suprafaţă, dar acelea nu merg prea departe. Încrederea în Dumnezeu se măreşte prin experienţă.
Credincioşii ştiu să scoată şi din întâmplări triste ale vieţii un motiv de întărire a încrederii în Cel Preaînalt. Chiar şi peste cei ce se bucură de o strânsă legătură cu Dumnezeu vin adeseori încercări şi slăbiciuni. Şi peste cei mai tari oameni pot să vină clipe de slăbiciune, dar acestea sunt trecătoare. Domnul ştie cum să-i ridice, ştie cât timp să-i lase pradă încercării şi suferinţei. El îngăduie să vină încercări peste noi, dar întotdeauna le pune margini, pentru că El ştie cât de înclinaţi suntem să facem greşeli. Dacă Îl am pe Domnul Isus Hristos viu în suflet, voi trăi ca în faţa lui Dumnezeu, ca şi cum L-aş vedea cu ochii aceştia de carne. Despre Moise se spune că el trăia cu Dumnezeu „ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11.27). Aceasta înseamnă, într-adevăr, după Cuvânt, a avea credinţă, a ţine seama de prezenţa lui Dumnezeu în orice loc şi în orice timp şi în orice împrejurare din viaţă. Rămânerea la Domnul Isus: păzirea de învăţături greşite. Unii dintre cei care au luat cunoştinţă de Domnul Isus se lasă purtaţi de fel de fel de vânturi de învăţătură. Se construieşte Babilonul, încurcătura limbilor, iar în timpuri ca acestea, oamenii se încurcă şi nu ştiu după cine să se ia. Epistola către Coloseni arată că trebuie să rămânem la lucrurile pe care le-am învăţat de la început – iar la început am auzit de Domnul Isus… Câtă vreme cei din adunarea din Colose au stat lângă Domnul Isus, au mers bine. Dar au început să vină unii şi să aducă lucruri care nu zideau… şi să nu rămână numai la Isus Hristos. În nicio altă epistolă apostolul nu stăruie asupra rămânerii în Domnul Isus, ca în Coloseni. Niciun suflet nu poate să fie păzit de rătăcire decât numai rămânând la Domnul Isus. Creştinii cu numele, evreii, mahomedanii, toţi pretind că şi ei cred în Dumnezeu, dar pe Domnul Isus nu-L cunosc şi-şi fac fel de fel de păreri greşite despre El. Cine însă Îl cunoaşte pe El aşa cum este arătat în Scriptură se bucură de iertarea păcatelor, de starea de copil al lui Dumnezeu, de pace şi de viaţă veşnică; şi toate acestea în dar, prin credinţa în Domnul Isus. Îl ai pe El, ai totul deplin în El. De aceea spune în Coloseni 1.4: „credinţa voastră în Hristos Isus”.