Tehnicianul Ion Manole
Atelierele dealerilor de maşini ARO, „împrăştiate” în diferite zone ale Canadei, în funcţie de care erau repartizaţi şi tehnicienii musceleni, erau imense şi, surprinzător, dat fiind specificul activităţii desfăşurate în ele, foarte îngrijite. „Dacă apărea vreo pată de ulei pe jos, începea să sune alarma, cum sună detectorul de gaz.”, ne povestea tehnicianul câmpulungean Ion Manole despre stricteţea şi disciplina impuse de canadieni chiar şi în acest domeniu, al reparaţiilor şi întreţinerii de vehicule, care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu mediul septic dintr-un laborator farmaceutic, de pildă.
ARO, pus în ipostaze umilitoare până şi la expoziţii
În Quebec, o zonă extraordinar de frumoasă, unde era trimis deseori Ion Manole, fiind repartizat în această parte a Canadei, împreună cu Bucur Ţuluca, îşi desfăşura activitatea un dealer de ARO, de origine franceză, stabilit aici. „El lua şi planoare de la Braşov, era singurul care lua planoare. Ce-am putut să văd şi eu, când le demonta… apoi le asambla. Un foarte bun concesionar.”, şi-l aminteşte Ion Manole pe francezul stabilit în Canada, care, prin contract, s-a angajat să importe din România şi ARO.
Un alt colaborator, pe care muscelenii plecaţi peste graniţă l-au apreciat datorită sprijinului acordat, a fost Eugen Brezeanu, director adjunct la Auto Dacia, firma care intermedia plecările alor noştri în afară. „Apoi mai era Batin, şef la Auto Dacia, care a fost şi el în Canada, a stat acolo cu noi. Dar Eugen Brezeanu intervenea atunci când erau conflicte. Nu se întâmpla să fie vreo reclamaţie, iar ARO să piardă, atât de bine media Eugen Brezeanu aceste situaţii. Şi mai era un bun colaborator de-al nostru, un jurist, care câştiga toate procesele intentate împotriva Uzinei şi a lui ARO.”, sunt câteva dintre persoanele importante, care s-au ocupat ca relaţia cu partenerii canadieni să se menţină în limite normale.
Totuşi, ceva n-a mers, întrucât colaborarea cu Canada s-a deteriorat în câţiva ani. Fără îndoială, ce n-a mers a fost, într-un final, maşina, care a picat testul exigenţei şoferilor canadieni. „Autoturismele noastre au fost bune, dar ei nu acceptau rodaj, nu concepeau să le repare… erau extrem de pretenţioşi. Se urcau în maşină, băgau piciorul în ea „la blană” şi, unde se oprea, acolo o lăsau. Dar maşinile n-au fost rele. Aveam acolo 240, 242, 243, 244. Tot în această perioadă, a venit pentru omologare ARO 10. L-am băgat într-o expoziţie…”, a început Ion Manole relatarea unui alt incident, care i-a lăsat un gust amar. „Erau tot felul de oameni, care voiau şi chiar reuşeau să-ţi facă rău… or fi tras de fire…”, a încercat să-şi explice parcă lui însuşi ce s-a întâmplat, în urmă cu mai bine de trei decenii, de ajungea maşina musceleană în ipostaze umilitoare.
„La expoziţii, se urcau în autoturisme, se uitau la ele… Când au pornit maşina, a început să iasă fum din instalaţia electrică. Ne-am dat seama că s-a întâmplat ceva şi am scos-o afară, moment în care am depistat care a fost problema. Au fost oameni care au vrut să facă rău.”, relata musceleanul.
Canadienii s-au strâns curioşi să vadă dacă ARO-ul lăsat o noapte în ger mai porneşte
Gerul canadian i-a venit de furcă automobilului fabricat la Câmpulung, care nu fusese testat la temperaturi îndeajuns de coborâte, ca să treacă, tehnic vorbind, peste inconvenientele cauzate de clima nefavorabilă. În Canada, ai noştri au îndurat geruri cumplite. „Erau minus 35 de grade. Era atât de frig, încât se făcea bluza „tablă” pe tine. Am venit odată de la Quebec cu Sultana, băiatul care a rămas în Canada (n.r. Gheorghe Sultana, luat de la Colibaşi, pentru a asigura asistenţa tehnică la cutii de viteze). Noaptea se lucra la pârtia de schi. Şi el a vrut să filmeze, însă i-a îngheţat camera în mână.”, povestea Ion Manole.
Tot în acea perioadă, a venit în Canada un coleg de la ARO, Mihai Trandafir, care le-a adus de acasă muscelenilor şube de iarnă. „Mi-a dat mie şuba, că altfel aş fi îngheţat în maşină.”, ne spunea Ion Manole cum a rezistat „navetei” Montreal – Quebec pe o vreme extrem de geroasă. „Când a fost conceput, ARO 10 n-a fost testat pentru Canada. După aceea, s-a îmbunătăţit, prin dealerul francez din Quebec, care s-a ataşat de ARO.”, a adăugat interlocutorul nostru. Inspirat de Renault, care era franţuzesc, ca şi sângele ce-i curgea prin vine, comerciantul respectiv a aplicat maşinii ARO 10 nişte îmbunătăţiri „copiate” după „surata” mai evoluată.
Totuşi, în ciuda impedimentelor pricinuite de vremea câinoasă, au fost şi situaţii din care vehiculul câmpulungean a ieşit demn. Tehnicianul a depănat o întâmplare petrecută pe când se îndrepta, împreună cu Ştefan Nedelea, care mai fusese plecat în străinătate, spre Cascada Niagara. „Aveam mult de mers. Ne-am orientat noi, că aveam hărţi, dar era iarnă grea, zăpadă mare. Era zăpada cât gardul, însă şoselele erau uscate, fiind curăţate. La un moment dat, am mai avut de mers ca de aici (n.r. de pe strada Eroilor, Ion Manole fiind vecin cu viceprimarul Liviu Ţâroiu, la câteva case distanţă), până la PECO ( lângă sediul Hidroelectrica). Nu mai vedeam şi ne întrebam unde suntem. Ne-am dus la un motel. Diferenţa faţă de un hotel consta în faptul că un motel era construit pe două nivele. Când am intrat în cameră, fiind foarte frig, am băgat un reşou în priză. Imediat, s-a stins lumina şi ne-am trezit la uşă cu recepţionera. A venit la fix, a ştiut cine şi în ce cameră a băgat în priză. Nu ni l-a confiscat, dar ne-a rugat să nu-l mai folosim, pentru că se întâmplau cine ştie ce necazuri din cauza lui. Hotelurile şi motelurile aveau pentru maşinile proprietarilor cazaţi prize pentru încălzit. Motorul nostru avea un block hidden în spate, o siguranţă băgată în motor. Le băgai în priză şi ţineau temperatura, nu la 40-50 de grade, ceva mai joasă. Noi n-am mai găsit loc, pentru că toate maşinile erau puse la priză. „Ce facem, Fane?”, l-a întrebat Ion Manole pe colegul Ştefan Nedelea, însă nu era nimic de făcut.
Când s-au trezit dimineaţă, s-au speriat când au văzut stratul de zăpadă de pe autoturism. L-au curăţat cu mătura şi, curioasă, lumea de la motel se strânsese pe lângă românii noştri, să vadă dacă mai porneşte ARO-ul. „Cum am băgat cheia în contact, a şi pornit! Au rămas toţi trăsniţi!”, povestea amuzat protagonistul întâmplării.
Muscelenii erau cam singurii grămadă în maşină
Ion Manole nu-şi aminteşte să se fi produs accidente rutiere în care să fie implicat automobilul românesc. „Erau accidente tehnice. Autostrada avea opt benzi pe-o parte, opt benzi pe cealaltă. Noi mergeam numai pe partea dreaptă, prima bandă. Cam la un kilometru – cinci sute de metri, ne arăta indicatorul direcţia în care ne îndreptam, Quebec, de exemplu, unde trebuia să facem la dreapta. Şi trebuia să te încadrezi, să începi să traversezi din benzi. Te suna cel din spate, de ziceai: Ce este asta? Ăia mergeau cu 200 şi ceva la oră! Nouă ne era milă de maşină, să bagi piciorul în ea! Dar canadienii aveau maşini!”, a continuat istorisirea lui Ion Manole. Accident tehnic se întâmpla, de exemplu, atunci când celui din spate i se bloca frâna şi venea „grămadă” peste cel din faţă. „Era puhoiul în spate de 1.000 de maşini. Exista o bandă pe dreapta, când se întâmplau cazuri grave, unde puteai să scoţi maşina şi să dai un telefon ca să vină să te tracteze. Ce-am văzut eu în Canada, chiar şi în ARO: rar vedeai, cum mergeam noi la service, dimineaţa, câte cinci-şase în maşină. La ei, în autoturism era şoferul. Apoi, am văzut foarte multe femei, doar cu câinele în maşină. Atât. Nu erau şi alţi pasageri. La ei nu se întâmpla să circule grămadă ca la noi!”, sunt alte diferenţe sesizate de musceleni în timpul petrecut în Canada. Naratorul nostru ne spunea că a remarcat femei şi la volanul automobilului câmpulungean, de care erau mulţumite până la un punct. „Din cauza temperaturii scăzute, ARO mai „bâlbâia”, mai întrerupea, iar şoferiţa nu ştia ce să-i facă. Trăgea maşina pe margine şi dădea telefon imediat la service.” Ion Manole ne-a descris cum decurgea traficul pe Podul Victoria la o oră cu circulaţie infernală. Podul cu pricina traversa Fluviul Saint Laurent. „Nu ştiu cum a fost făcută acea construcţie, de apa era deasupra, iar autostrada pe sub fluviu. Pe Podul Victoria era calea ferată pe centru, dus pe dreapta şi întors pe stânga. Între calea ferată şi carosabil nu era nimic, gard de protecţie sau altceva. Dacă te prindea acea înghesuială, la ora 3.00 după-amiaza, cu mare greutate mai puteai să ieşi. Trebuia să fii foarte prudent.”, a încheiat acesta.
