Cu Duminica aceasta, ce poartă şi numele Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul ascet al Tesalonicului, urcuşul nostru duhovnicesc caută să primească noi conţinuturi. Am învăţat din Duminica Ortodoxiei istoria icoanelor noastre şi motivul duhovnicesc al închinării la ele, am descoperit modul în care Ortodoxia este chemare şi descoperire a lui Dumnezeu, dar şi modul în care te laşi descoperit de Dumnezeu. Am conştientizat, împreună, că pentru a ne seduce întru Împărăţia Sa, Hristos se foloseşte de taina inimii noastre, de cele mai adânci şi intime adevăruri personale, pentru a ne cuceri încrederea, din care să înflorească credinţa noastră (cazul Natanael, israelitul fără vicleşug, Ioan 1.43-51).
Evanghelia Duminicii acesteia (Marcu 2.1-12) ne creşte spre această încredere şi credinţă. Povestea e simplă. Ajuns în Capernaum, localitate centrală în planul slujirii Mântuitorului, se aude că Hristos este în casă şi, de aceea, este asaltat de oameni, mulţime mare, sufocantă. Domnul „grăia cuvântul” (Marcu 2.2). Din această grăire creşte încrederea oamenilor în El. Din mulţime sau, mai bine zis, pe deasupra mulţimii, se strecoară dinaintea Sa un grup de patru oameni-prieteni, care poartă un prieten paralizat, aproape neom în suferinţa sa. „Neputând să i-l aducă, din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul pe care zăcea paraliticul” (Marcu 2.4).
O spărtură care atrage atenţia lui Dumnezeu cel Întrupat asupra credinţei unor prieteni destoinici şi, dar dumnezeiesc, în virtutea prieteniei Sale cu prietenii râvnitori, vindecă pe paralitic, nu înainte de a scandaliza încremeniţii în aroganţe ieftine.
Şi asta pentru că niciodată Hristos nu lasă lucrurile împlinite la jumătate. Înfruntând îndoiala şi stupida aroganţă a inimilor cărturarilor, care se întrebau regulamentar „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele, afară de singur Dumnezeu?” (Marcu 2.7), Hristos dovedeşte că S-a întrupat ca să dea dreptate îndoctrinaţilor, ci de dragul nostru, fie şi paralizaţi, adică însemnaţi de neputinţa noastră, de neatenţia noastră, de păcatul nostru. Căci, nu-i aşa, până astăzi, sunt oameni care socotesc boala doar semn al păcatului, nu şi ca şansă de a-şi vădi prietenia şi puterea de spargere a acoperişurilor, de dragul omului aflat în dificultate, în agonie fizică, morală, socială ori duhovnicească. Pentru vindecarea agoniilor noastre, S-a făcut Om Dumnezeu. De aceea, provoacă iertarea păcatelor paraliticului şi ridicarea lui din patul suferinţei. Pentru a înţelege fiecare dintre noi că El e permanent de partea noastră. Şi că acolo unde nu mai putem noi, trimite prieteni puternici în faptă, pentru a ne vindeca.
Ce lecţie mai bună decât această mijlocire a prietenilor putem primi? Numai aceea că Hristos continuă mijlocirea prietenilor noştri, pentru ridicarea noastră din agoniile noastre cotidiene. Cei care mereu se îndoiesc de mijlocirea sfinţilor descoperă aici, împreună cu noi, cât de mult ne sunt prieteni sfinţii. Aşezaţi pe paraliziile noastre, nu de puţine ori, avem nevoie de un prieten să ne ridice pentru a ne duce dinaintea Domnului neputinţele. Prietenul acesta este Duhovnicul, spoveditorul păcatelor noastre, sfătuitorul şi purtătorul de grijă la toate grijile noastre. Mereu, el este dispus să facă o spărtură în acoperişul lumii pentru noi, pentru paraliticii ce-i poartă pe braţe de rugăciune şi râvnă duhovnicească. El ştie, spre deosebire de cărturari care încă se mai întreabă, că Dumnezeu este cel ce iartă greşelile, dar ştie şi că Dumnezeu pune pe mâini de oameni harul ridicării din indiferenţă şi păcat, din paralizie şi infantilism duhovnicesc fiecare suflet care se vrea mântuit. Care scânceşte după mântuire.
De aici, îndemnul Postului Mare la spovedanie şi împărtăşire constantă, aproape continuă. Din nevoia de a-ţi identifica prietenul care să poarte pe braţe, dinaintea Mântuitorului Iisus Hristos, sufletul tău obosit de boala propriei trăiri ori netrăiri. Îndoielnicilor care aglomerau intrarea la Hristos, şi încă o mai fac, lecţia nu le strică. Adevăratul duhovnic este acela care te poartă peste ifosele purilor din mulţime şi te prezintă cinstit, cum te afli, dinaintea Mântuitorului înainte ca Acesta, blândul şi binecuvântatul, să devină – la A Doua Sa Venire, dreptul Judecător. Îndemnul Postului devine limpede. Lucraţi cât mai este ziuă şi, atunci când vă aflaţi victimă dinaintea propriilor voastre paralizii sufleteşti, nu depărtaţi bucuria prietenilor de a vă aduce dinaintea Domnului. Care ştiu că numai El, Dumnezeu, poate ierta păcatele. Şi de aceea sparg cu dragostea lor conştiinţa păcatelor noastre, acoperirea lor în zgura uitării – acoperişul indiferenţei, pentru a ne izbăvi din necunoaştere şi prădarea bucuriei noastre de întristarea păcatului, de frica grea a morţii.
Pr. Constantin Necula, Sibiu