„A fost bine în Uzină şi a fost bine pentru toată lumea.”, mărturisea cu nostalgie Petre Tonghioiu, care a lăsat 32 de ani din viaţă la Serviciul Organizarea Producţiei şi, înainte de a ajunge aici, opt ani la Sculărie. Inclusiv celor doi copii le-a îndrumat paşii către ARO, la începutul carierei lor, până s-au hotărât ce vor să facă în viaţă. Petre Tonghioiu s-a încadrat, din acest punct de vedere, în tiparul familiei câmpulungene, în care părinţii, angajaţi ai fabricii, îşi îndemnau şi-şi aduceau copiii la Uzină, pentru siguranţa locului de muncă. Interlocutorul nostru ne-a povestit, la un moment dat, că s-a necăjit puţin, când fiul, Petrişor, a decis să lase întreprinderea, pentru a se angaja la Pompieri. „Cine ar fi crezut că ARO va sfârşi vreodată?”, spunea Petre Tonghioiu, parcă nevenindu-i să creadă că din marea fabrică de altădată au rămas doar numele şi amintirile atâtor generaţii.
I-a prins pe cei mai importanţi directori tehnici ai Uzinei
Organizarea Producţiei era coordonată de Tehnic, de aceea, un contact mai apropiat al salariaţilor în sarcina cărora intra redactarea normativelor Uzinei era cu directorul tehnic. Petre Tonghioiu i-a prins pe cei mai importanţi dintre directorii tehnici de la ARO: Mihai Pescaru, Victor Frântu, Nicolae Bădescu, Vasile Samson. „Eu m-am înţeles bine cu dânşii, pentru că lucrarea, pe care o întocmeam, lor trebuia să le-o prezint. Dacă directorul tehnic avea neclarităţi, mă chema să-i explic. Vasile Samson cam lua de bază lucrarea mea, pentru că l-am avut şi elev. În perioada în care era elev la liceu, era obligatoriu să facă practică în Uzină. Vasile Samson a fost repartizat la mine.”, ne povestea acesta. Printr-o frumoasă conjunctură, fiul lui Petre Tonghioiu, Petrişor, a luat-o de soţie pe sora lui Vasile Samson. „Un băiat foarte capabil şi cu foarte mult bun simţ.”, ni l-a descris Petre Tonghioiu pe fostul director tehnic de la ARO.
Revenind la munca pe care a desfăşurat-o cel mai mult la Uzină, trebuie spus că pentru fiecare meserie în parte exista un normativ de elaborare de norme. „În funcţie de dimensiuni, de calitatea materialului, de precizia de prelucrare, de forma piesei, mai complexă sau mai puţin complexă, existau nişte valori normative. Totul era structurat pe elemente. De exemplu, ca să faci un şurub, trebuia să îi dai prindere materialului universal, trebuia să-i dai strunjire pe o lungime de 20 de milimetri, de la un anumit diametru la altul. Trebuia să-i faci profilul şi trebuia să-i faci un filet. După ce făceai filetul, trebuia să-l debitezi. Toate aceste operaţiuni erau cotate în timp în normativul respectiv. Dar asta n-o făceam noi. Noi doar elaboram cărţile după care se stabileau normele de lucru de către fiecare normator al secţiei.”, relata Petre Tonghioiu despre această activitate.
În fiecare secţie a Uzinei existau normatori, care lucrau după cărţuliile întocmite la Organizare, pentru toată întreprinderea. Normativele au fost, de-a lungul anilor, într-o evoluţie continuă, fiind prelucrate, cu mulţi ani înainte, pentru fiecare meserie în parte. Evident că, în momentul elaborării lor, s-a ţinut cont de dotările existente în acea perioadă. „Multe dintre valori erau traduse după ruşi. Poate ei aveau alte utilaje. Ei bine, noi trebuia să le adaptăm la situaţia utilajelor noastre. Aveam normativ de strung, de freză, etc. Eram vreo şase inşi, care făceam treaba aceasta la Organizare. Mie, poate, mi-l repartizau pe cel de strung, colegului, pe cel de freză. Când erau gata, erau multiplicate şi predate, pentru aplicare, angajaţilor care făceau normarea. Când constatau ceva în neregulă, veneau la noi, ne notam şi, în etapa următoare, completam normativul. Mai scăpa câte ceva, normatorii mai întâmpinau câte un lucru care nu era cuprins în normativ. Atunci, aveau şi ei posibilitatea, printr-o cronometrare la faţa locului, pe durata prelucrării, să le acorde timpul respectiv, până când apărea documentul (completat). Aşadar, normei care reieşea din normativ îi aplicau timpul de care era nevoie, ca să fie lucrarea corespunzătoare. Dacă ieşea bine totul, timpul fiind mai „lărguţ”, nu prea reclamau, dar, de regulă, reclamau atunci când timpul de lucru era insuficient.”, ne descria Petre Tonghioiu în ce a constat activitatea sa de 32 de ani la Organizarea Producţiei. În această manieră, normativele erau îmbunătăţite periodic.
„Am fost prezent la evoluţia maşinii ARO, de la IMS 57, până la ARO 10, ARO 24, cu toate variantele executate, având o mică contribuţie la realizarea produselor la un bun nivel de eficienţă economică. Dat fiind faptul că elaborai nişte norme corespunzătoare, acţionai asupra preţului de cost, asupra cheltuielilor, etc.”, a completat Petre Tonghioiu.
Ginerele său, fost angajat la ARO, şi-a deschis o afacere cu banii câştigaţi în Venezuela
Atât fiul, Petrişor Tonghioiu, cât şi fiica, Claudia, au lucrat la ARO. La fel şi ginerele lui Petre Tonghioiu. Interlocutorul nostru ne-a povestit ce prostie era să facă în momentul în care s-a opus ca băiatul său, Petrişor, să plece la Pompieri. „Ziceam că Uzina nu se va termina niciodată. N-aş fi crezut că Uzina va sfârşi vreodată! Noroc că a luat această decizie pe cont propriu, cum am făcut eu în tinereţe. Când a venit din armată, a zis: „Plec!” Tot soarta a fost, pentru că a mers la o petrecere la Stoeneşti, unde l-a întâlnit pe căpitanul Popa (n.r. actualul şef al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Argeş, colonelul Ion Popa, originar din Stoeneşti), care i-a propus să se angajeze la unitate, după ce a aflat că a făcut armata la Pompieri, la Târgovişte.”
Ginerele lui Petre Tonghioiu, Stelian Deriuţă, a fost plecat în Venezuela, timp de un an. „Eu am lucrat la Organizare atâta timp şi ştiam că se face treabă în străinătate, pentru că primeau şi salariile în ţară. N-a reuşit să plece, cu toate că era un meseriaş foarte bun. A lucrat la Probe şi, spre final, la Montaj. După Revoluţie, la câţiva ani buni… un frate al cumnatului meu, Onea se numea, era în Venezuela. Înainte de Revoluţie, n-avea putere el, ca să dispună pe cine să ia. După ce s-a produs schimbarea din România, un patron care lua maşini de la noi, Segal, i-a cerut lui Onea un meseriaş ca lumea, pentru că nu mai voia să-l accepte pe cel trimis de la Uzină. Onea, fiind de mulţi ani în străinătate, i-a propus să-l ia acolo pe ginerele meu. Acesta s-a dus (n.r. plecarea nu s-a făcut prin Uzină, ci pe cont propriu). Dar el s-a gândit şi la familie, căci s-a mai întâmplat să se destrame familii din această cauză. Atunci, Stelian a tras tare un an, a strâns nişte bani, pentru că lucra suplimentar, după program, în afară de firma la care se dusese. După un an, făcându-i-se dor de familie, s-a întors acasă. Lui Segal i-a spus că va reveni în Venezuela. Onea îi atrăsese atenţia că Segal e cam escroc şi l-a avertizat: „Fii atent cu banii!”, ne-a povestit Petre Tonghioiu.
Stelian Deriuţă, ca să se asigure că nu rămâne neplătit, în fiecare lună, îşi cerea banii pentru munca prestată. Salariul din Venezuela se ridica la 300 de dolari. Nu era mult, dar avea asigurate cazarea şi masa. Stelian trimitea banii acasă, prin câte unul dintre muncitorii care se întorceau în România şi care îi înmâna soţiei acestuia, Claudia. După un an, l-a anunţat pe patron că-şi ia concediu, însă, odată ajuns acasă, n-a mai vrut să plece înapoi. Segal a sunat după el, însă Stelian n-a fost de înduplecat, deşi i se promisese un câştig mai bun. În Venezuela, Stelian Deriuţă pregătea maşinile de vânzare, în sensul că trebuia verificate şi reparate, în cazul în care constata vreo defecţiune la ele. Reîntors în ţară, Stelian nu s-a mai angajat la Uzină, ci cu banii strânşi a deschis o afacere, la început, cu maxi-taxi, apoi spălătoria de lângă Industrialul de sus. Odată cu Stelian, Onea l-a luat în Venezuela şi pe fratele său, cumnatul lui Petre Tonghioiu, care a rămas acolo câţiva ani. „După câtva timp, a luat-o şi pe soţie. Segal avea nevoie de cineva la magazie. Nu le-a dat banii la timp, iar, după ce au revenit în ţară, soţia n-a mai vrut să se întoarcă în Venezuela, prin urmare, n-a mai plecat nici fratele lui Onea. 12.500 de dolari are să le dea Segal, care le-a promis mereu că îi trimite şi nu i-a mai trimis nici până astăzi.”, a încheiat Petre Tonghioiu.
S-a lăsat de fotbal după un grav accident cu motocicleta
Petre Tonghioiu a avut rezultate şi pe linie sportivă, deoarece a jucat fotbal la IMS Câmpulung, juniori, la “Energia”, apoi “Motorul” Câmpulung. Iată ce consemna „Secera şi Ciocanul”, regionalul de Piteşti, după ce, în 1960, componenţii echipei Uzinei câmpulungene au ajuns campioni regionali:
„Juniorii IMS, campioni regionali pe 1960”
“Finala Campionatului Regional de Fotbal, juniori, s-a desfăşurat pe terenul din Topoloveni. Întrecerea între cele două finaliste – IMS Câmpulung şi Unirea Drăgăşani, a fost viu disputată, oferind un joc plăcut, în care buna pregătire tehnică şi tactică a câmpulungenilor a dat câştig de cauză acestora. Prima repriză se termină cu un scor egal: 1-1. Scorul este deschis de Moiceanu, de la IMS, şi egalat de Moraru.
În repriza a doua, juniorii de la Câmpulung, cu o condiţie fizică mai bună, pun stăpânire pe joc şi mai marcă de trei ori prin Moiceanu, apoi prin Tonghioiu, printr-o lovitură de corner, şi ultimul prin Fane, care urmăreşte atent o minge trimisă portarului de un apărător de la Unirea. Bun arbitrajul lui Iorgulescu, Piteşti. Juniorii de la Câmpulung merită pe deplin titlul de campioni regionali, dovedindu-se o echipă omogenă, cu elemente talentate.” Formaţia IMS era compusă din: Şerb, Moarcăş, Lazăr, Florea, Delca, Tonghioiu, Fane, Ardeleanu, Moiceanu, Bivol, Enache.
Petre Tonghioiu a jucat fotbal din 1955, de când era elev la Şcoala Profesională, până în 1962. „În ’62, am mai jucat la Recolta Lereşti, încă doi ani, după care, în 1964, m-am accidentat cu motocicleta şi am renunţat.”, relata acesta. În afară de fotbal, motociclismul a fost o altă pasiune de-a sa. „Motocicletele le-am schimbat ca pe cai. Am avut o mare ambiţie cu motocicletele. La început, mi-am luat o Jawa de 125 cmc, apoi mi-am luat un IJ, apoi o Jawa de 250 cmc, foarte bună. Jawa erau cehoslovacă, iar IJ-ul rusesc. Dintr-o neatenţie a mea şi a unui şofer, s-a întâmplat în 1964 că am avut un grav accident la picior. Eu n-am fost prea atent, mi-a intrat nişte praf în ochi, venind de la Dâmbovicioara şi, în momentul acela, cobora un cetăţean cu o cisternă. Nici el n-a fost atent, că mai avea până în parapet un metru şi jumătate. Avea unde să mă ferească. M-am izbit cu piciorul între motocicletă şi bara de protecţie a maşinii. Am tras-o rău. Am stat foarte mult timp în spital, vreo patru luni. Iniţial, au vrut să-mi taie piciorul.”, ne-a povestit acesta prin ce a trecut în tinereţe.
Pe atunci, Petre Tonghioiu nu era nici însurat – evenimentul a avut loc mai târziu, în anul 1968, când s-a căsătorit cu Elena Vlădoiu, din comuna Malu cu Flori, judeţul Dâmboviţa – şi, fără un picior, după cum mărturisea, toate ar fi fost altfel acum în viaţa lui. Urmarea acelui nefericit accident a fost că n-a mai putut juca fotbal. În fotografia prezentată, echipa Uzinei se afla la un antrenament desfăşurat la Voineşti, pe terenul pe care, ulterior, a fost amplasat târgul săptămânal. La Voineşti, exista un stadion, pe care fotbaliştii se pregăteau pentru competiţiile, care se desfăşurau în oraş.