Cea mai mare parte a activităţii la Uzina ARO, de peste trei decenii, Petre Tonghioiu şi-a desfăşurat-o la Organizarea Producţiei, un serviciu dificil, cu destule probleme, pentru clarificarea cărora era nevoit să meargă periodic la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini. Deplasările urmăreau întocmirea unui program anual, în colaborare cu ministerul, de normare a muncii în fabrica musceleană şi, mai ales, stabilirea unei corelări între normele de lucru aplicate la ARO şi datele transmise de restul întreprinderilor din ţară.
Casa de Copii din Lereşti, unde a fost înscris, după moartea mamei, era patronată de IMS
Câmpulungean de fel, Petre Tonghioiu s-a născut pe 3 iunie 1941. A frecventat primele trei clase primare la Şcoala Generală din Schei (fosta Şcoală nr.5). Lucrurile au luat o întorsătură nefericită pentru el, după decesul prematur al mamei, în luna februarie a anului 1949, pe când băiatul avea doar opt ani. Cum mai avea încă şase fraţi, Petre a fost înscris la Casa de Copii din Lereşti, unde a continuat Şcoala elementară, clasele a IV-a, a V-a şi a VI-a. După mutarea Casei de Copii din Lereşti la Câmpulung, a absolvit clasa a VII-a la Şcoala Generală nr.1 din oraş. În acel moment, directorul Casei de Copii, Ion Bratu, i-a propus lui Petre să susţină examenul la Şcoala Normală, pentru a deveni învăţător. Băiatul a reflectat asupra acestei recomandări a directorului, la rândul său, învăţător de profesie, însă decizia sa a fost să meargă la Şcoala Profesională IMS, ca să aibă o meserie şi un venit garantat, la absolvire, din care să se poată întreţine. Se întâmpla în anul 1955.
„Am decis acest lucru, datorită faptului că noi, cei din Casa de Copii din Lereşti, eram patronaţi de IMS. Ei ne mai dădeau bunuri (alimente, încălţăminte, îmbrăcăminte) şi, câteodată, poate, şi ceva bani. Copil fiind, în clasa a V-a, am mers în vizită, în grup, la Întreprinderea Metalurgică de Stat, unde am văzut cum lucrau muncitorii la strung, freză, raboteză, maşini de rectificat şi alte utilaje care erau la acea vreme.”, povestea Petre Tonghioiu. Toate maşinile văzute cu acea ocazie se aflau în secţia care purta numele Uzinaj. „Atunci, uzina era grupată în clădirea de la Poarta 2. Din acel moment, am îndrăgit meseria de strungar.”, a adăugat acesta.
Hotărârea elevului nu a fost primită cu bucurie de directorul Casei de Copii, care l-a chemat la el, la birou, ca să-l convingă să dea examenul de admitere la Liceul Pedagogic. În birou, în acel moment, era şi învăţătorul Ion Mitulescu, venit în acelaşi scop: să-l facă pe Petre să se răzgândească în privinţa studiilor pe care adolescentul voia să le urmeze. „Eu, atunci, am reacţionat, spunându-le că, după absolvirea Şcolii Profesionale, o să încerc să fac studii serale, lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat.”, ne mai povestea Petre Tonghioiu.
În timpul Şcolii Profesionale, a învăţat meserie de la cei mai buni strungari
Pe parcursul şcolii, a avut rezultate bune, întrucât a avut ambiţia să se perfecţioneze practic în ceea ce învăţa, ca teorie, la clasă. „Când am fost repartizat în Uzină, ca să învăţ meserie, am avut un unchi, frate cu tata, Vasile Tonghioiu, care lucra ca portar la Poarta 2, aceea era, de altfel, singura. M-am rugat de dânsul ca să intervină la maistrul instructor de la Grupul Şcolar, care ne avea în evidenţă, să mă dea la nişte muncitori buni. Chiar aşa îi spuneam: chiar să mă bată, numai să-mi arate cum să fac şi să mă determine să învăţ! Şi, într-adevăr, aşa a fost, pentru că am fost dat unor meseriaşi foarte pricepuţi, Ion Popa, Petre Florescu şi Eugen Drâmbăreanu. Aceşti strungari erau unii dintre cei mai buni din acea vreme de la Uzină. Dar ei lucrau în acord. În mod normal, în Sculărie se învăţa meserie mai bine, fiindcă erau piese diversificate. La Sculărie, lucrai piese de diverse profile şi precizii. Iar unchiul meu, dacă a vorbit cu Florescu şi cu ceilalţi, ei au fost de acord să mă ia pe lângă ei şi să mă formeze.”, relata Petre Tonghioiu despre începuturile activităţii sale la Uzină, ca elev al Şcolii Profesionale.
Pe atunci, la întreprinderea câmpulungeană începuse să se fabrice prima maşină, pentru care se executau piesele componente. Iniţial, Petre Tonghioiu a lucrat în serie, adică făcea tot timpul aproape acelaşi lucru. Totuşi, văzând cei trei că tânărul are intenţia să înveţe, îi desenau câte o schiţă, îi indicau din ce dulap să-şi ia sculele şi-i cereau să execute o anumită piesă, pentru care îi dădeau ca termen de lucru puţin peste o oră. „Eu, de regulă, făceam practică după-amiază şi munceam pentru ei, efectiv. Nu era greu la producţia de serie. Trăgeam tare ca să termin piesele, pentru ca apoi să realizez piesa care mi se dăduse la lucru.”, spunea acesta.
Astfel, Petre Tonghioiu a putut să deprindă cum trebuie meseria, având documente care certifică acest lucru. În anul III, a primit o diplomă de onoare de la Şcoala Profesională, în momentul în care a ajuns premiant la concursul de meserii. Datorită rezultatelor bune la faza pe şcoală, a obţinut locul II pe ţară, la concursul de meserii, de la Bucureşti, în anul 1958. Din acest motiv, la examenul de absolvire, când, de regulă, se acorda categoria a III-a – de la a III-a se pleca – Petre Tonghioiu a fost încadrat dintr-odată în categoria a V-a.
Din perioada şcolii, şi-a amintit de unii dintre colegi, care s-au reunit în câteva ocazii: Virgil Moarcăs, fiul directorului Şcolii Profesionale IMS, Gică Buzatu, Gigi Moloiu, Ion Colţ, Petre Taină, Dumitru Răucea, Ebraşu, Edy Ţigler şi Nicolae Florea. De altfel, interlocutorul nostru a încercat un exerciţiu de memorie, reproducând mare parte a catalogului: Adam, Balea, Borţoi, Brian, Cicu, Dumitrescu, Dumitru, Fodor, Florea, Moarcăs, Moloiu, Taină, Tonghioiu, Vlad, Vintilă.
Absolvirea Şcolii Tehnice de electromecanici i-a adus promovarea la Serviciul Organizare
La finalul Şcolii Profesionale, de trei ani, în anul 1958, a fost angajat la IMS, ca strungar. „Pe atunci, era Mecanicul Şef în clădirea veche, la Poarta 2. Deasupra era Sculăria, iar dedesubt, în prelungirea ei, Uzinajul, unde se lucrau efectiv piesele la maşini unelte. Tot acolo era şi un atelier de întreţinere. Nu erau alte hale, în perioada aceea. Mai era clădirea veche, de sus (unde a funcţionat cantina, apoi a servit ca serviciu pentru carnetele de muncă). În dreapta clădirii, pe care a fost înscrisă avertizarea „Pericol de prăbuşire!” erau nişte birouri de personal. În timp, s-a construit restul halelor, şi prin muncă voluntară, contribuiam şi noi, fiindcă eram obligaţi să facem câteva ore. Chiar dacă eram la liceul seral, trebuia să fac câteva ore de muncă voluntară… să car cărămizi… muncă fizică.”, povestea Petre Tonghioiu.
După terminarea Şcolii Profesionale, a muncit la Sculărie şi, pregătindu-se ca meseriaş, n-a mai lucrat în acord. Atunci, era şef de secţie Gheorghe Ivănescu. În anul următor, 1959, s-a înscris la cursurile serale, la Liceul „Dinicu Golescu”, pe care le-a finalizat în 1963. Efortul, pentru Petre Tonghioiu, a fost unul susţinut, întrucât, două săptămâni, era nevoit să lucreze schimbul III, noaptea, de la ora 23.00, la 07.00, dimineaţa, iar o săptămână, schimbul I, ca să poată frecventa liceul. Pregătirea profesională a continuat în 1964, când a dat examen la Şcoala Tehnică. Era primul an de funcţionare a Şcolii Tehnice din Câmpulung, de electromecanici, de trei ani. Orele se făceau în clădirea fostului Liceu de Fete (Industrialul de jos). În 1967, a încheiat şi această etapă. „După absolvirea Şcolii Tehnice, am fost promovat ca tehnician II, la Serviciul Organizare din cadrul IMS, unde m-am ocupat de elaborare de norme şi normative. În anul 1972, am fost promovat ca tehnician principal, funcţie în care am lucrat, în cadrul Serviciului Organizare, până în anul 1999, când am depus cerere de pensionare.”, povestea acesta.
Cei de la Organizarea Producţiei, proveniţi din rândul meseriaşilor, erau trimişi cu normele la minister
Petre Tonghioiu a fost ajutat, la Organizarea Producţiei, unde a lucrat peste 30 de ani, de faptul că ştia meserie. „Erai în contact cu oamenii, trebuia să mergi printre ei, să le explici ceea ce făceai sau să culegi date de la ei. Să înţelegi mersul utilajelor, să cunoşti materiale, tratament, tehnologie de fabricaţie, să ştii să apreciezi nişte coeficienţi de corecţie când întocmeam cărţuliile de normare tehnică. M-a ajutat foarte mult faptul că am insistat cu meseria. Când era vorba să susţinem lucrările la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, ne trimiteau tot pe noi, cei care eram meseriaşi.”, relata Petre Tonghioiu.
Făceau parte din această echipă, de la Organizarea Producţiei, în afară de el, Gheorghe Constantin, un coleg foarte bun, şi Ilie Militaru. Gheorghe Constantin şi Ilie Militaru au fost promovaţi tot din rândurile muncitorilor. Gheorghe Constantin a parcurs, după Petre Tonghioiu, Şcoala Tehnică, fiind în promoţia următoare, iar Ilie Militaru a absolvit Şcoala de Maiştri, tot pe lângă ARO. Muncitorii mai pregătiţi susţineau examenul, iar cei care reuşeau urmau Şcoala de Maiştri. O vreme, Ilie Militaru a lucrat ca maistru, apoi a fost promovat la Organizare.
Cei trei erau trimişi deseori la Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, întrucât aveau experienţă în munca practică. „Erau şi ingineri, şi subingineri, dar ei, venind din facultate, n-aveau cum să cunoască în amănunt problemele tehnice.”, a adăugat Petre Tonghioiu. Uzina ARO avea un program de lucru de elaborare de normative, în colaborare cu ministerul, anual. Fiecare normativ – erau vreo 40-50 de normative, din câte îşi amintea Petre Tonghioiu – într-o anumită perioadă de timp, trebuia îmbunătăţit. Ministerul primea date de la fiecare întreprindere în parte, le prelucra şi făcea o valoare medie. „Nu era chiar bine. Normal era să susţii o valoare reală şi să ţii cont de factorii aceia de influenţă, de anumite pierderi, pe care muncitorii, fără voinţa lor, le înregistrau. Or nu trebuia să piardă muncitorul. Trebuia să ţii cont de lucrul acesta şi să-i dai nişte coeficienţi, pentru că exista această posibilitate, ca să-i ridici puţin norma, ca să câştige corespunzător. Că se mai întâmplau şi aberaţii, este altă treabă, ca peste tot, mai erau nişte greşeli.”, relata Petre Tonghioiu.
“De multe ori, erau interesaţi să tragă de timp, ca să iasă nişte valori mai mari”
La Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini, echipa de la Câmpulung era primită de nişte ingineri mai în vârstă, deci, cu experienţă, şi, după cum i-au lăsat impresia lui Petre Tonghioiu, mulţi erau proveniţi din producţie. „Pentru că erau pe fază cu discuţiile, înţelegeau ce vorbim noi, iar noi înţelegeam ce cereau ei. La minister, aveam, uneori, şi contradicţii cu aceştia. Cum deţineau acolo un atelier, mergeam ca să verificăm practic care este „adevărul adevărat”. Reclamaţiile celor de la minister priveau, fireşte, normele, cărţuliile cu valori de normative întocmite la Organizarea Producţiei. “Erau întreprinderi multe, şi din Bucureşti, şi din Braşov, şi din Iaşi, şi din Timişoara şi fiecare trebuia să vină cu nişte date corespunzătoare asupra unui normativ. Şi, atunci, nu era corelaţie între ce transmiteam noi şi ce trimiteau Iaşi-ul, Braşov-ul, Bucureşti-ul. În acel moment, ministerul trebuia să se convingă unde era problema. Într-un final, trebuia să ajungem la o concluzie.”, a completat Petre Tonghioiu.
Uzina câmpulungeană era văzută bine la nivelul Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini. „Asta pentru că aici erau muncitori foarte buni. În condiţiile în care Uzina nu avea utilaje performante, a realizat produsul care a ajuns în atâtea ţări. Numai că… asta a fost situaţia. Este păcat că s-a terminat uzina aceasta!”, spunea el cu mâhnire. Petre Tonghioiu îşi lăsa deseori munca de birou, pentru cea de teren, atunci când era nevoie să facă anumite verificări. „De multe ori, ei (n.r. muncitorii) poate voiau să mă păcălească sau, poate, nu ştiau. Atunci, eu trebuia să le explic: „Uite, nu-mi place, cuţitul acesta nu taie bine. Te rog frumos, du-te la polizor sau, dacă nu, mă duc eu. Ascute-mi cuţitul, vezi că turaţia aceasta nu este corespunzătoare… adică să fie treaba bună. Cu toate că, de multe ori, erau interesaţi să tragă de timp, ca să iasă nişte valori mai mari.”, ne mai spunea Petre Tonghioiu. Dintre şefii pe care i-a avut la Organizarea Producţiei, în decursul celor trei decenii, el şi-a amintit de inginerii Mărgăritescu, Constantin Neagu, Teodor Bârzu, Gheorghe Albu, Adriana Dorobanţu.