Încă de la începuturile exportului de maşini fabricate la Câmpulung, Columbia a fost printre primele ţări în care a ajuns M-ul muscelean, clienţii sud-americani cerându-l chiar şi atunci când Uzina căuta să intre pe piaţa lor cu ARO 24. Odată cu automobilele produse la întreprinderea câmpulungeană, în Columbia, au fost trimise în permanenţă echipe de tehnicieni, a căror sarcină era să acorde asistenţa tehnică atât în port, în momentul livrării comenzilor, cât şi în service-urile distribuitorilor, unde ajungeau vehiculele destinate cumpărătorilor din această ţară. Tehnicianul Gheorghe Dobre a fost plecat în Columbia din ’77, până în ’79, după care a avut încă două experienţe cu străinătatea, în Portugalia şi Irak.
12 ani la Secţia Motor, 8 ani, pe pista de încercări
Gheorghe Dobre a urmat doi ani de Şcoală Medie Tehnică de Mecanică şi un an de Şcoală Profesională, după transformarea acestui profil de învăţământ. După terminarea şcolii, la Piteşti, s-a angajat la IMS Câmpulung. Se întâmpla în toamna anului 1957, la o jumătate de an distanţă de instalarea ca director a lui Victor Naghi. Tânărul absolvent a susţinut proba de lucru la Secţia Motor şi tot acolo a şi fost angajat, pe postul de mecanic la bancul de probe şi încercări ale motoarelor. A lucrat la secţia respectivă până în 1959, când a plecat în armată. După efectuarea stagiului militar, a revenit la acelaşi loc de muncă. Primul său maistru a fost Eugen Niţă, din Bughea. „Era cam greu atunci, fiind la început. Motoarele veneau de pe banda de montaj, intrau pe bandă în bancul nostru de probe, era o bandă pe role – era cu împinsul atunci, nu exista un sistem mecanizat – şi, de acolo, noi le luam cu macaraua. Le duceam în bancul de probe, pentru a le încerca, pentru a le roda. Motorul se roda mai întâi la rece, o oră şi jumătate – de fapt, erau două bancuri „la rece” – după care se transfera pe bancul de probe la cald. Acolo, îi făceai un rodaj, pentru că, până atunci, se efectua o pregătire. Respectai un regim, la o anumită turaţie, încărcai frâna, prima dată, cu 3 kilograme forţă, apoi cu 5 kilograme, până ajungeai aproape de 10 kilograme. Aşa mergeai cam o oră şi jumătate – două ore. Apoi, venea controlorul şi-l „asculta”.”, povestea despre munca sa Gheorghe Dobre.
În acest punct, se constatau defecţiunile, prin urmare, era dat jos de pe utilaj, se remediau disfuncţionalităţile, după care ajungea iar pe bancul de probe, ca să se observe cum funcţionează. După ce probele ieşeau bune şi se ajungea în faza de recepţie, motoarele erau duse cu stivuitorul la Montaj General. În această etapă, erau fixate pe automobil. Motoarele erau asamblate la Uzină, însă fiecare componentă se executa în altă parte. „De pildă, blocul motor se turna la Braşov, chiulasa, bielele, la fel, arborele cotit, iar la noi se prelucrau. De asemenea, celelalte ansamble, care la noi se prelucrau, se rectificau… Pistoanele se făceau parcă pe la Colibaşi. Toate se realizau prin diverse colaborări. Apoi, se adunau în magazia centrală a Uzinei, de unde erau transferate către magaziile fiecărei secţii.”, a continuat acesta. De la Secţia Motor, a fost trecut la Montaj, unde a lucrat pe pista de încercări, din 1969, până în 1977.
A plecat în Columbia, însoţit de şoferul lui Victor Naghi
Interlocutorul nostru a fost plecat, ca tehnician, timp de doi ani, în Columbia, în perioada în care erau exportate ARO 24, pentru a asigura asistenţa tehnică a maşinilor trimise de la Câmpulung. A lucrat în Bogota, dar a fost nevoit să facă deplasări şi în Barranquilla, o localitate la ocean, în Cartagena, Pereira, Cali, Monterey, dar cel mai mult a fost solicitat în capitala ţării, unde era distribuitorul principal de maşini. Tehnicienii români de la ARO erau repartizaţi la distribuitorii cărora le erau livrate autoturismele produse la Câmpulung. Gheorghe Dobre a ajuns în Columbia în toamna anului 1977 şi a rămas acolo până în primăvara lui 1979. El ne-a povestit voiajul cu bucluc de acum 35 de ani, când a plecat spre o destinaţie la care mulţi câmpulungeni nici nu visau. „Peripeţiile au început din Spania, unde am ajuns cu Tarom-ul nostru. Când am intrat în aeroport, trebuia să fim preluaţi de cineva. Persoana a venit, ne-am întâlnit şi ne-a trimis să rămânem în sala de aşteptare până la 1.00 noaptea. Pe urmă, a dispărut.”, a relatat Gheorghe Dobre. Rămaşi singuri, ai noştri, când s-au trezit într-un aeroport atât de mare, nu ştiau nici unde să meargă să ia masa.
Gheorghe Dobre, necăsătorit la acea vreme, a plecat spre Columbia, împreună cu Ion Busuioc, care a fost şoferul lui Victor Naghi. Cum acesta din urmă era familist, de dorul soţiei, oriunde era trimis, nu rămânea mai mult de o lună, după care cerea să revină acasă. La fel, s-a întâmplat şi când a ajuns în Columbia. Întrucât cei doi aveau mâncare luată de acasă, nu s-au mai obosit să caute un restaurant, mai ales că soţia lui Busuioc, doamna Adela, îi pregătise soţului o găină, pentru drum. Sătul, după cină, Ion Busuioc a pornit în căutarea unei toalete şi, când a găsit-o, s-a întins pe o canapea şi a adormit. Prima diurnă era de 600 de dolari. „Banii mei erau la el. De la ARO ni s-a spus că, după ce ajungem acolo, ne împărţim banii. I-am zis lui Ion să bem şi noi o Pepsi-Cola, că la noi nu se găsea, dar acesta a fost de neînduplecat. Mi-era cam teamă de el… era şoferul lui Naghi, mă gândeam că-i dă telefon şi-i spune. Adică nici n-am plecat bine, că mă şi cheamă înapoi?! Seara, ne-am retras spre ieşire, ca să fim aproape de poarta prin care trebuia să trecem spre avion. Pe la 1.30 noaptea, începuse lumea să se strângă. Stând la rând – bagajele erau deja preluate – la punctul de control, m-au verificat şi am trecut. Ion, nu. „Ioane, ce faci, mă?”, l-am întrebat. „Nu ştiu, m-au oprit.”, mi-a zis el. E foarte rău când nu ştii să vorbeşti o limbă străină, engleză, spaniolă… Îl aştept, trec toţi şi el rămâne din nou. Ion, cu mâinile în sus. „Lasă, mă, mâinile jos!”, îi zic. De câte ori trecea Ion, aparatele făceau zgomot. Avea Ion, împărţite în ambele buzunare, toate cheile de acasă! „Aoleu, Ioane, ai încuiat-o pe Adela în casă şi ai luat toate cheile!”, s-a amuzat Gheorghe Dobre pe seama tovarăşului său. Odată clarificată dilema, care le-a „mâncat” câteva minute din timpul de îmbarcare, cei doi trebuia să parcurgă o galerie de aproximativ 500 de metri. Cu ajutorul unei stewardese, căreia doar i-au arătat paşapoartele, fiindcă nu cunoşteau nicio limbă, ca să-i explice că nu se descurcă să ajungă la avion, au găsit, într-un final, calea. „Când am ajuns, exact pe noi doi ne aşteptau, în rest, toată lumea era îmbarcată!”, şi-a amintit vesel întâmplarea Gheorghe Dobre.
Deşi pe biletul de avion scria inclusiv locul, cei doi, odată urcaţi, s-au întrebat unde să se aşeze. „Stăm mai pe coada avionului! Locul de lângă fereastră este al meu.”, s-a pronunţat din experienţa călătoriilor anterioare Ion Busuioc. Cei doi s-au aşezat, în sfârşit, Ion fiind nerăbdător să privească cum se desprinde de sol şi îşi ia zborul avionul. „Scaunul lui Ion nu era asigurat. În spatele nostru era un domn, care citea ziarul. Ion, care era înalt şi solid, când s-a aşezat pe scaunul neasigurat, l-a lovit pe cel din spate, să-i spargă ochelarii! Tot cetăţeanul acela a apăsat pe un buton şi i-a asigurat scaunul.”, a continuat povestirea călătoriei de neuitat.
Tehnicienii făceau funcţionale maşinile cu defecţiuni
Prima escală au făcut-o după opt ore, îşi aminteşte Gheorghe Dobre, în Puerto Rico, la San Juan. După două ore, s-au îmbarcat, punctul final al voiajului fiind Bogota. Aici au fost preluaţi de un consilier de la Ambasada României. „Unul, Stănică, un vechi consilier, ne-a luat cu maşina, cu M-ul nostru şi cu un şofer de la Tractoare, şi ne-a dus la hotel, la vreo 60 de kilometri. A doua zi, în faţa hotelului, au început manifestările (n.r. greve ale muncitorilor), cu care noi nu eram învăţaţi. „Ioane, ăştia se pregătesc de război!”, i-am zis eu.” Gheorghe Onea, care era şeful echipei de tehnicieni români, cunoscător al limbii spaniole, se afla în Columbia de vreo jumătate de an. „Noi nu l-am găsit acolo, fiindcă era plecat să scoată nişte maşini din port. De aceea, două săptămâni, am făcut drumul de la hotel la Ambasadă.”, a continuat acesta, după care, odată încheiat instructajul, au intrat “în pâine”.
În Cartagena veneau multe maşini de la Câmpulung, dar şi în alte zone ale Columbiei, Barranquilla, Santa Marta, unde Gheorghe Dobre a fost solicitat să asigure asistenţa tehnică. El ne-a povestit în ce a constat munca sa, cât a fost plecat în America de Sud. „Mergeam în port, unde erau trase maşinile… pe o căldură insuportabilă. Ba erau pe pană de cauciuc, ba nu mai porneau, bateriile erau „moarte”. Atunci, noi le aranjam, ca să le facem funcţionale. Erau multe probleme. Stăteam câte o lună în port. Distribuitorii principali, care erau din Bogota majoritatea, le vindeau la subdistribuitori. Erau unii care le luau şi le depozitau la ei în curte. Dacă era cald, le ţineau doar sub un acoperiş. Luau câte 10-15 maşini şi, după ce le vindeau, cereau altele. Distribuitorii principali le aranjau şi ei, le reparau, le încercau. Dacă noi eram plecaţi pe teren, nu mai avea cine să-i asiste. Dar aveau mecanici buni, care le reparau, după care le vindeau.”, relata Gheorghe Dobre.
În perioada în care a stat el în Columbia, se cereau maşinile ARO 241, fiindcă erau mai ieftine. „Luau şi 243, şi 244, dar aşa… de expoziţii, dar maşina principală era 241. Columbienii îi mai făceau modificări. În port, erau maşinile din România, ARO-uri, Dacii, camioane şi tractoare, erau de la Semănătoarea, erau unii cu contoare de curent, cu cauciuc. Se importau multe din România, le vedeam în port descărcate. Noi asistam la descărcarea maşinilor, dar şi ajutam, când venea vaporul.”, a adăugat acesta. După ce-şi terminau treaba în port, după o lună, maximum două, tehnicienii se întorceau la Bogota, la distribuitorul la care erau repartizaţi. Dar, când soseau autoturismele, întrerupeau munca la patronul columbian şi mergeau în port. „Veneau câte 300-400 de maşini şi nu era o treabă ca să treacă prin mâna fiecăruia. Ba era de pus la punct o pompă de apă, ba era apă în baia de ulei. În timpul transportului, din cauza variaţiei de temperatură, se mai defectau. Erau rezervoare afectate! Un rezervor de ARO era ambutisat din două bucăţi. La mijloc, ce se întâmpla, că, atunci când îl puneam plin cu benzină, începea să ţâşnească. Ce păţeam! S-au mai remediat, pentru că scriam în raportul de activitate ce defecţiuni apăreau.”
Aşadar, cele mai multe deplasări în afara atelierului de lucru se făceau în port, până erau puse la punct autoturismele importate din România.
“Cum te-a trimis, mă, pe tine, Naghi, aşa, necăsătorit?”
„În Bogota, dimineaţa, ne chema la Ambasadă. Sâmbătă şi duminica, liber fiind, stăteam aproape toată ziua. Ne puneau să facem treabă… mai jucam table şi şah cu cei de acolo. În acele momente, ne mai luau la întrebări, aşa… „subţire”. „Cum te-a trimis, mă, pe tine Naghi, necăsătorit?” Iar eu le răspundeam că are încredere în mine. „E frumos aici, nu? Ce fete frumoase!”, îl tentau cei de la partid, cantonaţi la Ambasadă, în încercarea de a-l trage de limbă, dacă are de gând să revină în ţară sau nu. Regimul celor „cazaţi” la Ambasadă era unul strict. Dacă voiau să meargă în oraş, înaintau către ambasador un bilet de voie, în care precizau timpul în care aveau de gând să lipsească. Gheorghe Dobre şi colegii, dacă stăteau la hotel, aveau o oarecare libertate, nefiind constrânşi la ieşirile în oraş, cu condiţia să aibă o conduită decentă şi să nu creeze probleme. „Mai târziu, au fost adunaţi toţi şi băgaţi la Ambasadă. Nu prea le convenea, pentru că nu mai puteau să plece oricum.” El n-a mai prins noile reguli, fiind cazat, în cei doi ani de şedere în Columbia, doar la hotel, pe care l-a schimbat o singură dată.
În timp, Gheorghe Dobre a deprins şi limba, şi obiceiurile localnicilor, fiind nevoit, la un moment dat, să se deplaseze prin ţară, unde era trimis de distribuitorul pentru care lucra, din Bogota, cu vreun subdistribuitor, care scotea maşinile direct din port. „Trebuia să mă descurc în aeroport… s-a întâmplat să se întoarcă avionul din zbor. Câteodată, aveam de preluat maşini venite din România, pentru unii care vindeau tractoare. Unde îţi spunea ambasadorul sau consulul economic de la Ambasadă, acolo, te duceai.”, a încheiat Gheorghe Dobre.