Pregătit în şcoală pentru mină, Nicolae Cozaciuc a dedicat 42 de ani din viaţă unui domeniu în care l-a ajutat să acceadă talentul său la desen. Din 1956, până în 1998, când s-a pensionat – chiar şi în următorii şapte ani după pensionare – a activat în domeniul proiectării de ştanţe, făcând parte din această grupă a Serviciului Tehnic, transferată în anul 1977, de la Întreprinderea Mecanică Muscel, la Fabrica de Matriţe. În acest episod ne vom opri la câteva mărturisiri emoţionante despre copilăria marcată de pierderea casei părinteşti, de două ori, pe fondul cotropirii Cernăuţiului natal de către sovietici, de bombardamente, de ruine, de moartea şi jalea lăsate în urma sa, de o pribegie cu repetiţie. Familia refugiată în Austria, după prima invazie rusă, a avut curaj să se întoarcă acasă, să reclădească ceea ce au stricat ocupanţii şi să reintre într-un normal care n-a durat decât trei ani. Povestea de viaţă a lui Nicolae Cozaciuc impresionează printr-un dramatism tulburător, care a marcat, probabil, vieţile tuturor românilor rupţi de locurile natale. Au fost obligaţi să se rupă, căci, dacă ar fi rămas, ajungeau în Siberia. Este o certitudine a lui Nicolae Cozaciuc, întrucât acesta era obiceiul celor care au pus stăpânire pe Cernăuţi cu forţa. Care erau mai răsăriţi erau alungaţi cât mai departe, iar în locul lor aduse familii ruseşti.
La prima invazie a ruşilor, familia s-a refugiat în Austria. După un an, s-a întors acasă, la Cernăuţi
Rădăcinile lui Nicolae Cozaciuc sunt în Bucovina, de unde se trag mulţi dintre componenţii generaţiei de început a Întreprinderii Metalurgice de Stat Câmpulung şi nu numai. La Câmpulung trăiesc urmaşii multor refugiaţi bucovineni, care, în timpul ocupaţiei Armatei Sovietice, şi-au lăsat în urmă casele şi gospodăriile şi au început o viaţă nouă pe meleaguri străine. Una dintre familiile forţate să se pună la adăpost de dominaţia rusă, care îi exila pe băştinaşi tocmai în îndepărtata Siberie, a fost cea a lui Nicolae Cozaciuc.
Acesta a văzut lumina zilei, la data de 17 martie 1936, în oraşul Cernăuţi, parte a României Mari, la acea vreme, situat, în prezent, pe teritoriul Ucrainei. Relatarea care urmează reprezintă o lecţie de istorie, pe care interlocutorul nostru şi cei dragi au trăit-o pe viu, suferinţele pricinuite de dezrădăcinarea amară şi călătoria în care a pornit o familie cu trei copii mici neputând fi redate în cuvinte la intensitatea lor reală. Ne vom îndepărta puţin de cazul particular care constituie subiectul acestui articol, pentru a prezenta, în linii mari, cadrul general al evenimentelor care au determinat exodul populaţiei în momentul pătrunderii trupelor sovietice pe pământ românesc. Oraşul Cernăuţi a fost parte componentă a Imperiului Habsburgic, începând cu anul 1775, fiind colonizată populaţie vorbitoare de limbă germană. Prin Constituţia Austriei din 4 martie 1849, Cernăuţi a primit rangul de capitală a Ducatului Bucovinei, fiind condus, până în 1914, de un primar polonez, unul armean, doi germani şi doi evrei. După destrămarea Austro-Ungariei, în 1918, Cernăuţi a devenit teritoriu al României. Ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop, în iunie 1940, oraşul a fost ocupat, împreună cu toată Bucovina de Nord, de Armata Roşie a Uniunii Sovietice şi atribuit Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene.
Consecinţa cedării ruşilor a părţii nordice a Bucovinei: familia Cozaciuc – şi mulţi alţii asemenea lor – au fost nevoiţi să părăsească localitatea natală. „Ne-am refugiat în Austria, mama fiind de etnie germană. Am stat în Austria un an şi jumătate, până în 1941, când s-a făcut o triere. Fiecare familie a fost întrebată unde doreşte să se stabilească. Familia mamei, fiind de etnie germană, s-a dus în Germania. Tata, român patriot, având gospodăria la Cernăuţi, a zis că se întoarce în România. Ne-am îmbarcat pe vapor şi am pornit pe Dunăre. Când am ajuns la Budapesta, s-a declanşat războiul, l-am auzit. De la Calafat, cu trenul, am ajuns la Cernăuţi.”, a povestit Nicolae Cozaciuc.
La revenirea familiei acasă, ruşii se retrăseseră deja din teritoriul recucerit, în iulie 1941, de România aliată cu Germania naţional-socialistă. „Părinţii mei au găsit gospodăria distrusă şi au trebuit s-o refacă… geamuri, ferestre, sobe, animale… nimic.”, îşi aminteşte acesta cum arăta locuinţa, după instalarea ruşilor, între 1940-1941. În toamna lui ’43, Nicolae a început clasa I, la Cernăuţi. În ciuda vârstei fragede, mergea pe jos de acasă, dintr-o comună apropiată, cum este Valea Mare faţă de Câmpulung, pe o distanţă de şase kilometri, pe vreme de toamnă-iarnă. La sfârşitul lunii martie a anului 1944, Armata Sovietică a ocupat din nou oraşul, anexat pentru a doua oară URSS-ului. Între 25 şi 30 martie 1944, s-au purtat lupte grele pentru Cernăuţi, în timpul cărora şi-au pierdut viaţa aproximativ 1.500 de militari români şi germani. „Bombardamente, lupte, toată lumea fugea care pe unde putea.”, sunt amintiri din copilăria agitată a naratorului nostru, al cărui tată lucra la Primărie. „Le-au pus la dispoziţie o garnitură de tren, vagoane de vite. Oamenii au luat ce-au putut, în fuga mare. Am lăsat totul baltă iarăşi şi am ajuns la Turnu Severin. Ne-am cazat acolo într-o şcoală cum este Liceul Pedagogic.”, a continuat relatarea lui Nicolae Cozaciuc.
La Turnu Severin, două bombe au căzut pe clădirea în care se refugiaseră românii alungaţi din nou din casele lor
Nicolae, în vârstă de opt ani, când părinţii săi au fost nevoiţi, pentru a doua oară, să plece din casa reparată, era cel mai mare dintre cei trei copii. Una dintre cele două surori avea trei ani, iar cealaltă, trei luni. La Turnu Severin, familia a căutat o gazdă în apropierea locului în care au fost cazaţi iniţial. „Asta ne-a fost salvarea şi am scăpat cu viaţă, pentru că, după trei zile, americanii au bombardat oraşul, chiar în ajun de Paşte. Au căzut două bombe în locaţia în care am fost noi cazaţi şi toată lumea a fost distrusă. Au fugit de ruşi şi au dat de americani.”, sunt alte amănunte cutremurătoare din perioada copilăriei bucovineanului devenit muscelean, în momentul în care tatăl său a primit de la minister o repartiţie la Câmpulung Muscel, în vederea angajării la Primărie. „În decembrie ’44, am sosit aici. Ne-am cazat pe unde am putut. Am venit la Câmpulung, cinci persoane, cu două valize. În timpul celor şase luni trăite la Turnu Severin erau bombardamente la fiecare două zile. Am plecat din oraş şi ne-am refugiat într-o comună alăturată, fiindcă era dezastru, unde am trăit printre ruine. Am fugit de ruşi, dar ne-au ajuns la Turnu Severin, au venit şi acolo după noi. Când am ajuns la Câmpulung, nicio casă demolată, era linişte, am zis că intrăm într-un rai. Aşa ni s-a părut.”, a continuat acesta.
Primăria Câmpulung era în imobilul Casei de Cultură „Tudor Muşatescu”. Timp de două-trei săptămâni, familia Cozaciuc a locuit acolo, sub o scară, până când primarul a reuşit să le găsească o casă în cartierul Vişoi.
Pe locul stadionului erau magazine ale negustorilor şi tot acolo se ţinea bâlciul
După un an, s-au mutat în zona „Flămânda”. „Nu era stadionul actual. Pe suprafaţa stadionului erau magazine ale negustorilor. câmpulungeni. Acolo se ţinea bâlciul. Am locuit într-o casă a Primăriei vreme de doi ani, până în 1947, când a început construcţia stadionului. Căsuţa Primăriei a fost demolată şi ne-am mutat într-o altă casă, în aceeaşi zonă. În acea zonă trăim şi astăzi, pe aceeaşi stradă (n.r. Ion Giurculescu). În 1955, părinţii mei au reuşit să cumpere un teren.” Până la construcţia propriei locuinţe, în 1959, adulţii şi cei trei copii au stat într-o casă particulară. „La trei luni după ce ne-am mutat, în noiembrie ’59, în martie, anul următor, a venit o zăpadă mare şi acea casă s-a prăbuşit. Dacă am fi rămas, acolo ne-am fi găsit sfârşitul.”, a fost alt moment în care soarta a lucrat în favoarea familiei Cozaciuc, care şi aşa pătimise cu vârf şi îndesat până atunci.
Băiatul a continuat la Câmpulung şcoala începută la Cernăuţi. În clasa I, în a doua parte a anului şcolar, nu s-a mai făcut nimic, din cauza asediului şi a bombardamentelor care dăduseră peste cap normalitatea firavă instalată după retragerea ruşilor. A făcut gimnaziul la Liceul „Dinicu Golescu”, apoi Şcoala Tehnică de Cărbune. Ulterior, la fără frecvenţă, a urmat şi cursurile liceale. Posesor al diplomei de merit la absolvire, ar fi putut accede uşor la facultate, dar, în lipsa posibilităţilor financiare, a trebuit să renunţe, ca să-şi ajute şi surorile să urmeze şcoala. În 1956, s-a angajat la I.M.S. Asta deşi avea repartiţie la Mina Lupeni. Având talent la desen, domeniu care i-a plăcut foarte mult, a dat probă de lucru la uzină, pe care a trecut-o cu succes. Cel care l-a examinat în timpul susţinerii probei la angajare a fost Octavian Waschievici, tot bucovinean de la Cernăuţi, refugiat în România, cu care Nicolae Cozaciuc se cunoştea înainte de a veni la Întreprinderea Metalurgică de Stat. Octavian Waschievici era, la acel moment, şeful Serviciului Tehnic.