5.7 C
Campulung Muscel
05/11/2024

Motivul lui Costin Frâncu, de la Dunărea, la prima privatizare, din 1998, când a concurat cu ARO France pentru uzina de la Câmpulung: N-am câştigat la prima licitaţie, fiindcă ei doreau s-o vândă oricui, numai străin să fie, chiar şi ucrainean sau bulgar

Acum 17 ani, când statul a mimat prima oară că este interesat să găsească un cumpărător pentru societatea ARO, aflată într-o situaţie dezastruoasă, Dunărea SA a jucal rolul de adversar al lui ARO France, apoi al E.E.I., la cele două invitaţii lansate de FPS, de depunere de oferte din partea celor interesaţi. Scopul, în opinia presei partizane a americanilor de la East European Imports – a cărei voce pro-Perez nu s-a stins încă, de vreme ce mai apar relatări despre planurile americanului pentru ARO – era ca, în acest fel, privatizarea uzinei să fie blocată. Astfel a fost catalogată prezenţa insistentă a companiei lui Costin Frâncu, partener al lui Perez şi al lui Giuvelcă, la ambele tentative de înstrăinare a platformei de la Câmpulung, de la începutul şi sfârşitul anului 1998. În această ediţie ne vom opri la câteva relatări în presa locală şi centrală despre Dunărea SA – relatări preluate la momentul respectiv de Evenimentul Muscelean – pentru a înţelege (sau măcar a încerca a înţelege) cum a fost sfâşiată ARO în războiul intereselor ce au stat în spatele fiecărei grupări care, la nivel declarativ, voia uzina. Despre Dunărea SA – scria ziarul „Ziua” în ediţia din 29 ianuarie 1999 – „care şi-a luat acest nume pentru a putea fi confundată cu notoria firmă de import-export Dunărea de pe vremea lui Ceauşescu, o firmă aparţinând Securităţii, (…) se va crede că a avut tot interesul să conducă firma ARO, cu acordul conducerii de la Câmpulung Muscel, către faliment.” Aceeaşi publicaţie lăsa să se înţeleagă, în alt articol care demontează o declaraţie a lui Costin Frâncu, potrivit căreia este exclusă orice legătură între fosta societate a Securităţii şi societatea pe acţiuni înfiinţată după 1989, că, de fapt, noua firmă era continuarea celei vechi. Cel puţin, prin prezenţa lui Costin Frâncu – cităm din ziarul „Ziua” – care „a făcut parte din conducerea defunctei societăţi de comerţ exterior Dunărea, iar acum este patronul societăţii private… Dunărea.”

Frâncu, dispus să dea 27 de milioane de dolari. FPS cerea 45 de milioane de dolari   

Într-un interviu acordat săptămânalului Jurnal de Argeş, în luna februarie a anului 1999, Costin Frâncu explica de ce Dunărea sa a pierdut în faţa companiei ARO France, care a pornit la drum, înainte de revoluţie, ca o societate mixtă româno-franceză, înfiinţată, vorba lui, de ce cine putea să facă societăţi mixte înainte de revoluţie. Reamintim că, pe 19 noiembrie 1997, Fondul Proprietăţii de Stat a hotărât să vândă acţiunile la ARO şi, la două luni distanţă, pe 15 ianuarie 1998 mai precis, a şi apărut anunţul publicitar, căruia i-au dat curs Dunărea SA Bucureşti şi ARO France. S-au analizat ofertele şi s-au dus negocieri, sistate într-un final, rămânând ca procesul de privatizare să se reia. 

De ce acest deznodământ? „Versiunea oficială a FPS-ului a fost că am oferit prea puţin. La vremea aceea, eu am propus circa 27 de milioane de dolari. Eu cred că era un preţ mai mult decât rezonabil. Dacă aş lua-o acum de la zero, doar cu secţie de presaj, de vopsitorie, de caroserie, de sudură şi de montaj general, nu m-ar costa mai mult de 25 de milioane de dolari. FPS-ul a cerut atunci 45 de milioane de dolari. Cred că n-am câştigat la prima licitaţie, fiindcă ei doreau s-o vândă oricui, numai străin să fie, chiar şi ucrainean sau bulgar. Oferta mea era mult mai bună decât a lui ARO France, deci, n-au avut încotro şi au anulat licitaţia.”, declara patronul de la Dunărea, în februarie 1999, pentru săptămânalul argeşean. 

În termenul de valabilitate a primei oferte FPS – după încetarea negocierilor cu Dunărea şi ARO France – compania lui Perez, EEI, a depus o scrisoare de intenţie în vederea cumpărării pachetului de acţiuni. Prin urmare, s-a reluat procedura de privatizare, s-a publicat un nou anunţ şi s-a cumpărat un singur dosar de prezentare. Cumpărătorul, EEI, nu a depus şi oferta de preţ până la data limită, 5 noiembrie 1998. Într-un sfârşit, pe 9 decembrie 1998, s-a republicat anunţul, pentru a treia oară în cursul acelui an. La termenul limită, 26 ianuarie 1999, şi-au depus oferta de cumpărare Dunărea SA Bucureşti, care, cu un an înainte, pierduse în faţa lui ARO France, şi EEI. În aceeaşi zi, când era programată deschiderea ofertelor, Costin Frâncu a retras-o pe a lui, pe motiv că procesul de privatizare nu era clar. Iar neclaritatea consta în declanşarea procesului de reorganizare judiciară la SC ARO SA, în luna decembrie 1998, situaţie în care privatizarea nu putea continua dacă procedura la instanţă nu era suspendată. 

FPS a continuat să negocieze cu EEI, negocieri sistate într-un final, în timp ce Dunărea ameninţa că va contesta legalitatea declanşării procesului de privatizare. Fondul cerea pe pachetul său de acţiuni de 70,018% din capitalul social al societăţii comerciale ARO SA 364.138.170.000 lei vechi.  

“Poţi fi tentat să crezi că partea română este reprezentată de foşti securişti, turbaţi că cineva, fie el şi american, încearcă să le bage mâna în buzunar”

Iată cum a fost reflectat momentul în presa vremii. Publicaţia citată la începutul articolului titra în ediţia din 29 ianuarie 1999: „Din culisele unor tratative dubioase: Privatizarea ARO SA s-a transformat în circ.” „ARO din Câmpulung Muscel, întreprindere unde se fabrică cunoscutele maşini de teren, a stat şi stă în atenţia oamenilor de afaceri din România şi, mai ales, din America. Până în 1989, contractele de comerţ exterior s-au derulat sub supravegherea Securităţii, într-un cerc restrâns de oameni. Puţin din activitatea acelor oameni, aflaţi astăzi cu trei ture de stadion în faţa muritorilor de rând, a ajuns să fie cunoscut de opinia publică. Subiectul „ARO” este foarte mediatizat cu prilejul privatizării sau, mai pe româneşte, al vânzării acestei întreprinderi. 

La masa de tratative de la FPS se confruntă americanii cu românii. După cum se denigrează cei doi parteneri în mass-media şi pe la cine stă să-i asculte, poţi fi tentat să crezi că partea română este reprezentată de foşti securişti, turbaţi că cineva, fie el şi american, încearcă să le bage mâna în buzunar şi americanii sunt nişte escroci fără bani, care vor să pună mâna pe o mină de aur. Aceste afirmaţii sau denigrări reciproce sunt susţinute de argumente care par zdrobitoare. Mai interesantă şi chiar reprezentativă pentru timpul pe care îl trăim ni se pare descrierea ultimei runde de tratative văzute mai mult cu ochii partenerului american. 

Manevră de învăluire ca la Costeşti

FPS, 26 ianuarie, ora 12.00. Americanii şi Costin Frâncu, reprezentantul Dunărea SA, se aşează la masa tratativelor. Prezidează directorul Goja, numărul 3 în FPS. Frâncu pare un familiar al locului, se pupă cu secretarele, vorbeşte pe un ton foarte apropiat cu directorul, care anunţă părţile că tratativele nu mai pot avea loc, cel puţin atunci, şi propune amânarea lor. Partenerii de afaceri încep să ameninţe şi să se ameninţe reciproc. Se rostesc nume mari şi sume mari. Impresia generală este că Frâncu nu are în dosarul de licitaţie scrisoarea de garanţie bancară, în valoare de un milion de dolari. El doreşte să amâne licitaţia cu orice preţ, timp de cinci zile, în speranţa că va găsi o bancă dispusă să-i ofere garanţia cu pricina. Americanii nu cedează. Doresc ca licitaţia să aibă loc imediat, conform legii. Încolţit, Frâncu apelează la o manevră de învăluire, ca la Costeşti: „Dacă e să se facă licitaţia acum, eu mă retrag.” Americanii cer să se consemneze în procesul verbal retragerea societăţii Dunărea din licitaţie. 

Frâncu mizează pe o chichiţă judecătorească. Doreşte să facă plângere în instanţă, că a fost înşelat, că în caietul de sarcini nu era specificat că ARO era supus unui program de restructurare al FPS. Un eventual proces pe această temă ar bloca privatizarea societăţii din Câmpulung.” (sursa fragmentului: „Ziua”, 29 ianuarie 1999). 

În interviul acordat la scurt timp săptămânalului argeşean, Frâncu nega că şi-ar fi retras oferta. „Nu m-am retras, ci doar am cerut amânarea deschiderii ofertelor, până la obţinerea unui cadru legal pentru privatizare. În acest moment, două instituţii din România, FPS-ul şi judecătorul sindic (numit în urma hotărârii de lichidare judiciară) pot vinde teoretic patrimoniul lui ARO. Asta este problema şi, din acest motiv, am depus contestaţie. Forţarea legalităţii de către EEI nu mi s-a părut corectă.”, declara Costin Frâncu, în februarie ’99.                                                

“Păcăleala a fost mare pe vremea lui Iliescu, foarte sensibil când auzea de Casa Albă”

Nici americanii nu veneau la întâlnire fără contacte prealabile cu oameni sus-puşi. „Pe 1 decembrie 1998, consultantul de afaceri al EEI, Tony Rodham, fratele lui Hillary Clinton, s-a întâlnit cu primul ministru Radu Vasile, ocazie cu care şi-a manifestat regretul pentru lipsa de colaborare a echipei manageriale de la ARO. Tony Rodham a revenit la Radu Vasile, pe 3 decembrie, şi i-a propus negocierea şi finalizarea unui contract de asociere în participaţiune cu ARO. Principala condiţie a acestui contract era numirea unei noi conduceri la Câmpulung, care „să aibă aprobarea Cabinetului dumneavoastră şi a FPS”. EEI a solicitat deţinerea pachetului majoritar de acţiuni de 51% şi i-a dat premierului ca termen de finalizare data de 15 ianuarie 1999.”, redăm dintr-un articol din “Ziua” – 29 ianuarie 1999.

De partea cealaltă, managerul de la Dunărea a povestit public cum a apărut la ARO, în anturajul firmei E.E.I., cumnatul lui Bill Clinton, Tony Rodham. „Unul dintre acţionarii lui John Perez a fost şeful campaniei electorale a lui Clinton pe statul Florida. Acest individ are intrări politice destul de înalte. Imaginea politică este foarte des folosită în business-ul american. În momentul în care a simţit că patinează ca pisica pe gheaţă, Perez a început să se preocupe de imagine. Una dintre paparudele care trăiesc din imagine este chiar acest Tony Rodham, cumnatul lui Clinton, adică fratele doamnei. El n-a făcut niciodată nimic. Îşi oferă serviciile contra 5.000 de dolari, plus celelalte costuri. E un business simplu, fiindcă din asta trăieşte. El nu angajează cu nimic administraţia SUA, spune doar că e consilier la firma X. De câte ori vrea să impresioneze, Perez îl ia pe Rodham în România. Păcăleala a fost foarte mare la început, pe vremea lui Iliescu, care era foarte sensibil când auzea de Casa Albă, el care nu fusese invitat niciodată oficial. „Îl vreţi pe cumătrul lui Clinton?”, l-a întrebat Perez. „În două zile este la Bucureşti.” A pus mâna pe telefon şi a venit „piţigoiul”. Cum să nu vină, dacă era vorba de 5.000 de dolari? Rodham a venit de două ori şi au început Serviciile Secrete să se intereseze. A venit ulterior răspuns de la Ambasadă cum că Rodham nu este în misiune oficială, nu angajează nimic, e o simplă persoană particulară. Aşa s-a terminat gluma. După ’96 s-a încercat din nou gluma, s-a schimbat administraţia, cei noi nu mai ştiau ce ştiau cei vechi.”

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!