Începutul Postului. Dintre toate textele Evagheliei, Părinţii Bisericii au ales una care să ne pună pe gânduri. Judecata lui Dumnezeu nu-i un subiect care să bucure omul! Mai ales acum, la vremea unei apocalipsiade sperioase, când scenarita a cuprins toate mediile gândirii, când un soi de „bau-bau” al falsităţii a cuprins exegeza gândirii moderne. Omul modern, fratele meu şi al tău, a pierdut busola în ce priveşte Judecata lui Dumnezeu. Pentru Hristos Domnul lucrurile erau mai simple.
Dumnezeu vorbeşte prin gura regelui ales de El să-l iconizeze pe Tatăl Ceresc: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia ce v-a fost pregătită de la întemeiererea lumii. Căci am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut, am fost străin şi M-aţi primit, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi aţi venit să mă vedeţi, am fost în temniţă şi aţi venit la Mine” (Matei 25.34-36). Neprihăniţii sunt uimiţi. Îl întreabă pe rege când anume, în ce condiţii s-au întâmplat acestea toate. Iar Domnul răspunde că făcând celor mai mici, adică neînsemnaţi şi uitaţi, izolaţi şi răniţi de micimea lumii din jur, Lui, Regelui Judecător au făcut. Gesturile consemnate de Hristos ca fiind ale bucuriei cerescului Dumnezeu sunt, la prima vedere, cele ale normalităţii. Ale unei normalităţi legate de cerescul din om. Nici un scenariu din cele moderne, cu îngrozirile de rigoare şi false alarme, nu ţin în ele atâta normalitate cât bucuria aceasta a unui Dumnezeu care se bucură că am rămas normali în reacţii.
Atunci când scria despre împlinirea poruncilor divine, Sfântul Nicolae Popovici consemna: „Păcatul zămisleşte întotdeauna frica! Păcatul se naşte acolo unde nu-i este locul, nici al celui care-l zămisleşte. Păcatul este cel care-ţi întoarce, omule, faţa de la Împărat către robi. Păcatul se simte mai bine, îi este drag să se găsească printre robi. El acolo stăpâneşte şi petrece, locul acela este prietenul lui. Tu însă trebuie să ştii că Împăratul este mai milostiv decât robii! De aceea, să nu priveşti în altă parte, ci fără de oprelişti să iei seama la Împăratul şi Părintele tău! Şi privirea Împăratului va arde păcatul înlâuntrul tău, aşa cum razele soarelui pierd insectele otrăvitoare din apă, şi aceasta rămâne curată şi bună de băut.” (din volumul „Prima Lege a lui Dumnezeu”, Editura Egumeniţa/Cartea Românească, 2011, pagina 20). De aici construcţia pedagogică pe care ne-o propune Triodul, carte a divinei pedagogii tâlcuită în termenii vieţii bisericeşti ortodoxe. Pentru a ne învăţa cu Mila lui Dumnezeu, pentru a înţelege că nu frică ni se cere ci demnitatea pocăirii, exerciţiul fundamental al pocăinţei.
Iar gesturile fraternităţii cu Dumnezeu, trebuie să înţelegem, nu sunt complicate. Ştiind El cum complicăm noi oamenii toată filozofia culturii relaţiei inter-umane, a simplificat-o. Să faci devine mai important decât doar să gândeşti ce-ai face, aviz împotriva celor care înţepenesc numai în stare de proiect. Dintre toate exerciţiile ultimilor ani ai democratizării Evangheliei, cum des au promovat liderii unei gândiri apocaliptic-materialiste, cel mai de preţ rămâne împlinirea proiectelor mântuitoare. Nu are cum să fie mai importantă maşina pe care o conduci decât educaţia copiilor tăi, nu poate fi mai important locul tău în economia vreunei funcţii la servici decât atenta grijă de sufletul tău. Dumnezeu nu îngăduie aberaţiile, iar în ce priveşte viaţa duhovnicească este foarte uşor să pici în aberaţie! A te îngriji mai mult de ziduri decât de oamenii ce le populează, a te lăsa marcat de ifosele funcţiei tale sociale mai mult decât misiunea întru propria mântuire dăruită de Hristos, te face rob al fricii, al deziluziei, al nimicului ridicat la rang de autoriate. Toată drama vremii de acum vine din proasta gestionare a adevărurilor de credinţă, de incapacitatea firii omului modern de a discerne priorităţile în ce priveşte mântuirea sa.
Viaţa duhovnicească nu-i altceva decât strădania noastră neîntreruptă de a ne arăta vrednici de suflarea de viaţă dăruită de Dumnezeu alcătuirii noastre de lut. Nimic altceva nu cere Domnul prin cuvintele Evangheliei care deschid efortul Postului celui Mare. Decât să preţuim darul simplităţii gestului mântuitor! Complicarea efortului pe care ni-l cere e defecţiunea sistemului nostru, este ieşirea noastră din cuvântul mântuitor al Cuvântului. Am umplut lumea de vorbe pentru că nu ne putem ţine de cuvânt, am creat ONG-uri şi fundaţii care ne gestionează milostenia sistemică, ne-am transformat în donatori şi sponsori, asistenţa aproapelui a devenit mai mult o chestiune de dosar decât de relaţie umană. Înapoi la omenie!!! E strigătul Dumnezeului care nu vrea să ne piardă pentru că ne-am pierdut omenia!
Pr. Constantin Necula, Sibiu