La vremea colindelor, cântate tot mai devreme şi fără sensul duhovnicesc de altă dată, urechea omului modern trebuie să-şi redescopere capacitatea de a asculta susurul Naşterii Mântuitorului. Prea a vulgarizat Taina Întrupării, prea mult s-a manelizat – muzical şi spiritual, sensul „plinirii vremii”(Gal. 4.4), prea des s-a dereglat sistemul de valori al Crăciunului către lucrurile fără valoare, pentru a mai îngădui păgânizarea unui astfel de Moment – unic şi repetabil abia la Sfârşit, pentru a ne mai numi creştini, adică ai Lui, ai lui Hristos Iisus. Nu poţi să te numeşti popor creştin, dar să continui uciderile din culpă ale pruncilor, pierzând milioane de prunci în avorturi şi alte sute de milioane într-o educaţie fără Dumnezeu. Nu poţi să te chemi popor creştin, dar să continui girarea legală a etnobotanicelor ori drogurilor, la girarea legală a degenerării moralei tale, ca Neam, prin acceptarea drept normalitate a vieţii de noapte, alcoolizate şi depravate, doar ca să ai de unde încasa taxe. Nu poţi să afirmi că eşti popor creştin, dar să ai în continuare leneşi şi corupţi, mediocrii cocoţaţi în fruntea Ţării, bătrâni schilodiţi sufleteşte de o politică socială păguboasă şi inumană. Şi asta nu este boala unui partid, ci a tuturor partidelor şi nici a unei persoane, ci a tuturor acelora care se cred, prin interes personal, deasupra sufletelor asupra cărora Dumnezeu le-a îngăduit autoritate. Lumea, la primirea Pruncului ce-L prăznuim, arăta la fel. Ucigătoare de prunci (vezi cazul Irod şi nu numai), coruptă şi războinică, mizeră în idealuri partinice.
Betleemul Naşterii era el însuşi în criză. O criză de locuinţe, de aceea, Dumnezeu se naşte în ieslea unui han. O criză financiară, de aceea, ceruse Cezar Augustus „să se înscrie toată lumea” (Luca 2.1), pentru ca extrem de complicatul sistem fiscal roman, bunicul celui de acum, să identifice noi surse de finanţare. O criză morală, în care doar minunatul suflet al Fecioarei Maria, disponibilitatea Dreptului Iosif şi curăţia păstorilor par a fi raze de lumină. Da. Dumnezeu S-a întrupat într-o lume cu nimic mai bună ca a noastră. Ei bine, atunci unde e noutatea? Exact în Întruparea Mântuitorului. Aici e sensul celei mai adânci revoluţii din toată istoria omenirii, din toate locurile şi toate timpurile. Dumnezeu venit în lume, ca să schimbe lumea, s-o transfigureze în Rai, nu şi-a ratat misiunea. Traiul lui printre noi, minunile şi cuvintele Sale, atitudinile şi gesturile sale mântuitoare de boală şi moarte, Patima, Moartea şi, mai cu seamă, Învierea Sa dau sens deplin Naşterii Sale.
Pe vremea când gândeau la ce cântă, colindătorii – uniţi în cete, ca nişte veritabile cohorte ale mărturiei evanghelice, cântau refrenul „Florile-s dalbe, flori de măr…”, cu simplitatea absolută, desprinsă din Absolut. La vremea zăpezilor şi frigurilor rupte din munte, colindau cu flori de măr, pentru că nu vesteau lumii doar Naşterea, ci şi praznicul plinit întru înflorirea merilor: Învierea. Icoana ortodoxă, atât de caricaturizată de tot soiul de ateliere de copy-paste, păstra în adâncul de întuneric al Peşterii Naşterii şi întunericul cu adânc de iad al Mormântului Mântuitorului, dintru Care, biruind stăpânul iadului, ne izvorăşte Lumina. Atât de mult şi fundamental se legau între-olaltă cele două Evenimente al mântuirii, fiind Unul singur, în dragostea Mântuitoare a lui Dumnezeu.
Astăzi le rupem. Nu doar unele de altele, ci rupem şi sensul adânc al praznicului Naşterii, cum o facem şi cu cel al Paştelui. Rupem sensul lor, pentru că-l legăm de toate cele şi nu de Hristos Iisus, Mântuitorul, Dumnezeul cel Întrupat. Alergarea de altă dată a magilor, cu daruri, am transformat-o în alergarea după daruri. Am pierdut sensul cântării îngerilor şi curăţia închinării lor, am pierdut discreţia Maicii Celei Preacurate şi am transformat Naşterea Mântuitorului într-o construcţie ordinară, numai bună de speculat de către media. Ce ne-a rămas? Naşterea Lui. Ne-a rămas Hristos. El refuză să-i fie furată Naşterea şi transformată în eveniment monden. El refuză uitarea noastră, amintind, mereu şi mereu, taina care se coboară din Cer, suavitatea cerească a prunciei Sale, de dragul pruncilor noştri. Refuză pietrificarea inimii noastre, alegând drept prim loc de vieţuire piatra Peşterii. Refuză palatul aroganţei noastre, vindecându-l cu un grajd al smereniei. Refuză ifosele, primind prinoasele dragostei: aurul sărăciei curate, smirna rugăciunii şi tămâia vieţii închinate Lui. Nu-i totul pierdut, pentru că El, Cel Care nu a venit să ne piardă, ci să ne mântuiască, refuză să îngăduiască pieirea noastră. Sfântul Ioan, Evanghelistul, inspirat de Duhul Sfânt, scrie: „căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Unul Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Cel care crede în El nu este judecat, iar cel care nu crede a fost deja judecat, fiindcă nu a crezut în Numele Fiului Unul Născut al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta este: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca nu cumva faptele lui să fie date la iveală. Dar cel care înfăptuieşte adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele lui sunt săvârşite în Dumnezeu” (Ioan 3.16-21).
Să fim, aşadar, fii luminii! Să nu purtăm vreo teamă, alta decât aceea că nu reuşim să fim ai luminii pe cât am fost ai întunericului! Şi să căutăm să înţelegem: Naşterea Mântuitorului este parte integrantă a mântuirii noastre, început al izbăvirii lumii de păcat şi de moarte. De aceea „florile-s dalbe, flori de măr…”.
În răsăritul zilei Naşterii lui Hristos stă de veghe Învierea! Învierea Lui, început al învierii noastre. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Aflaţi şi schimbaţi-vă viaţa în favoarea învierii cu Cel trimis să piară pentru lume, pentru a schimba desăvârşit temelia vieţii fiecăruia dintre noi. Pentru ca noi să nu pierim.
Pr. Constantin Necula, Sibiu