„Am o durere în suflet când trec pe lângă Uzină şi văd cum şi-au bătut joc politicienii de ea! După 40 de ani de serviciu şi 20 de ani de pensie, şi acum mă visez noaptea în fabrică, visez că mă duc prin Uzină şi că mă frământ din cauza problemelor de la lucru.”, sunt mărturisirile unui ardelean venit, în urmă cu 60 de ani, la Câmpulung, cu o valiză în mână. Viaţa lui Ion Meseşan, din punct de vedere personal şi profesional, s-a împlinit în Muscel, unde a adunat amintiri despre oameni, colegii săi de la Uzina ARO, şi evenimente, majoritatea legate de fabrica pe care nu şi-o poate scoate din minte şi din suflet. Cea mai mare parte a activităţii sale la întreprinderea câmpulungeană s-a derulat în cadrul Serviciului Tehnic, unde s-a specializat în proiectarea de scule şi verificatoare, iar, în ultimii şapte ani, a fost transferat la SM 8, o secţie profilată pe fabricarea de produse militare.
Neavând “origine socială sănătoasă”, a fost repartizat în producţie
Născut în 1931, în satul Voievozi, din judeţul Bihor, situat la 50 de kilometri de Oradea (pe ruta Oradea – Satu Mare), Ion Meseşan a ajuns pe meleaguri muscelene în urmă cu şase decenii. În satul natal a absolvit cele şapte clase elementare. „După ce am terminat, tata a venit, cu un şorţ, şi mi-a spus: „Băiatul tatii, tu o să fii de acum înainte nădejdea mea, o să mă ajuţi în gospodărie”, că avea şi cai, şi vaci… gospodărie în bună regulă. Eu am privit îndoit treaba asta.”, îşi aminteşte Ion Meseşan perioada copilăriei sale. Din cei patru copii ai familiei, trei fete şi un băiat, Ion era mezinul. „Eram şi răsfăţatul casei. Sora mea – Iuliana o chema – s-a luat de tata: „Fratele nostru este mai prost decât cel care e profesor, decât cel care este inginer?! De ce să nu meargă la şcoală? Atunci, l-a pus pe gânduri pe tata, care a acceptat să mă duc la liceu.”, a continuat el. Părintele şi-a înscris fiul la Liceul Teoretic „Emanuil Gojdu” din Oradea, unde adolescentul a urmat doi ani de studii.
„Între timp, s-a înfiinţat o şcoală nouă la Oradea, pe profil industrial: Şcoala Medie Tehnică Metalurgică. S-a intrat acolo cu examen. Eu abia am aşteptat, pentru că nu-mi plăcea teoria, mie mi-a plăcut meseria. Am dat examen şi am luat primul, cu media 8,60. Şcoala avea ateliere noi, de mecanică şi tâmplărie. Făceam practică de trei ori pe săptămână şi îmi plăcea mult în această şcoală, pentru că la materiile tehnice aveam ingineri de profesie. Cât timp am urmat aceste cursuri, ne duceau la practică la Fabrica de Vagoane din Arad, la Fabrica de Strunguri din Arad… era şi o fabrică, „Înfrăţirea” Oradea, unde făceam practică. În privinţa meseriei, eram foarte bine pregătiţi. Am terminat cei patru ani, în 1951, la 20 de ani.”, a povestit Ion Meseşan.
„Când am terminat şcoala, era legea ca aceia care au origine socială sănătoasă să meargă la facultate, iar cei care nu aveau să fie repartizaţi în producţie.”, spunea interlocutorul nostru, care a fost „dirijat” către partea de producţie, pentru că familia sa avea pământ. „Colegul meu de bancă nu era mai bine pregătit decât mine, dar, având „origine socială sănătoasă”, a fost repartizat la facultate, la Timişoara. Pe mine, la fel ca pe alţii, m-au trimis, trei luni, să-mi fac proiectul de diplomă şi perioada de practică.”, a adăugat acesta. O comisie guvernamentală repartiza elevii, fie la facultate, fie în producţie. În momentul în care i-a venit rândul lui Ion Meseşan să fie întrebat unde ar vrea să meargă, i s-au oferit, ca alternativă, Arad, Roman şi Câmpulung Muscel. La Arad, unde a făcut practică de vreo două ori, nu a vrut să meargă, pe motiv că: „Erau nişte saşi răi, care m-au descurajat. Acolo, am trecut prin mai multe secţii şi am fost şi la Forjă. Pe când stăteam de vorbă cu un muncitor, unul a luat cârligul cu care scoteam piesele şi l-a băgat cu mânerul în foc, apoi mi-a cerut să scot piesele din cuptor. Eu, inimos, am pus mâna pe cârlig şi… am ajuns la dispensar, mi s-a umflat mâna şi, vreo trei-patru zile, n-am putut s-o folosesc. Acest lucru m-a făcut să resping Aradul.”
Unul dintre profesorii lui Ion Meseşan, pe nume Stănciulaş, care-şi simpatiza elevul, l-a sfătuit: „Măi, Ionică, du-te la Câmpulung!” Când elevul Meseşan l-a întrebat pe dascăl ce este la Câmpulung, acesta i-a povestit: „Este un orăşel de munte frumos, este o făbricuţă provenită din partea IAR-ului Braşov şi sunt mulţi muncitori acolo. Am şi eu un cumnat, Petre Florescu, şi o să-ţi placă la Câmpulung.” „Gata, plec la Câmpulung Muscel.”, s-a hotărât Ion Meseşan. La terminarea liceului, interlocutorul nostru a suferit un necaz, odată cu moartea tatălui.
A fost luat în primire de Octavian Waschievici şi Gheorghe Ganea
În trenul care-l aducea la Câmpulung, s-a întâlnit cu Ion Ganea, care era maistru la Uzină. Stând de vorbă cu el, ca să treacă timpul, Ion Meseşan i-a spus că merge la Câmpulung Muscel, unde nu ştie ce fabrică este, dar că aici a fost trimis în practică şi tot aici va fi angajat. Este o fabrică de ringuri, l-a informat Ion Ganea. „Eu am înţeles „linguri”. Vai de mine! Am zis că se dărâmă cerul pe mine! N-o să stau acolo! Ce să caut eu la fabrica de linguri? „Nu linguri, ringuri!”, l-a adus în simţiri Ion Ganea, explicându-i că sunt nişte maşini lungi, de tors fire. „Parcă eram catapultat cu paraşuta aici, nu cunoşteam pe nimeni. Direcţiunea a fost anunţată că voi veni în practică, împreună cu un coleg de-al meu. Fostul director Meizel Adalbert şi inginerul şef Ernest Deutschesmidt m-au luat în primire. Cei doi erau proveniţi din echipa de la IAR Braşov. Ei mi-au spus că, prin cadrele fabricii, îmi vor căuta o locuinţă, ca să stau în gazdă. Trei zile, până mi-au găsit un loc, am fost cazat la Grupul Şcolar Industrial. În 1951, când m-am prezentat pentru proiectul de diplomă, primul care m-a întâmpinat a fost şeful meu direct, Octavian Waschievici. În biroul respectiv, la Serviciul Tehnic, m-a luat în primire domnul Gheorghe Ganea. Dumnezeu să-l ierte! A fost de mare folos pentru mine şi un om de valoare în Uzină. Mi-a dat o probă de lucru – un dispozitiv de găurire pentru o piesă, care făcea parte dintr-un ring – la finalul căreia m-a întrebat dacă am mai lucrat pe undeva. „N-am lucrat, am făcut şcoala în acest domeniu.”, i-a răspuns proaspătul absolvent.
Ca să-şi termine proiectul de diplomă, a lucrat cot la cot cu salariaţii Serviciului Tehnic. Primea diverse sarcini, pe care trebuia să le îndeplinească. Îndrumătorul său de proiect a fost inginerul Nicolae Cotescu (decedat). „La terminarea proiectului, Serviciul de Cadre mi-a dat un plic cu referinţe, caracterizarea modului în care m-am comportat, pe care l-am prezentat conducerii şcolii. Apoi, am primit repartizarea la Câmpulung Muscel şi, la 1 august 1951, m-am angajat aici, la Serviciul Tehnic. Mi-am luat hamul şi praştia, cum vine vorba românului… am întâmpinat şi bune, şi rele, dar visul meu şi pasiunea mea a fost meseria. M-am axat, după cum am fost repartizat, pe scule şi verificatoare. Deci, proiectant de scule şi verificatoare, care se foloseau în toate secţiile Uzinei.”, a relatat Ion Meseşan.
Naghi l-a salvat de la concediere, fiindcă familia n-a predat pământul CAP-ului
La început, salariul era destul de mic, dar „pe măsură ce creştea Uzina, creşteam şi eu”, ne spunea ardeleanul devenit muscelean. „Când m-am angajat nu era nicio hală, doar cele vechi, de la fosta fabrică de hârtie. Se făceau lacăte şi vermorele, dar, când m-am angajat eu, erau deja ringuri şi flaiere. M-am luptat cu tehnica şi am avut o mare şansă în 1957, când s-a hotărât să se facă maşini la noi. Înainte de asta, s-au fabricat nişte motociclete, după care s-a luat decizia de a se construi primele zece maşini. Am contribuit din plin la realizarea lor, pentru că deja aveam o vechime de şase ani.”, ne spunea fostul proiectant al Uzinei.
Ion Meseşan ne-a vorbit despre decepţia trăită în momentul apariţiei Decretului 272, potrivit căruia: „Dacă ai pământ, dacă are socrul tău, dacă au părinţii sau rudele apropiate şi nu este predat colectivului, îţi desfăceau contractul de muncă. Eu eram printre primii pe listă. Acasă, mama avea pământ, la Câmpulung, socrul meu avea şi el pământ. Vreo trei-patru zile, n-am mâncat, fumam în continuu, câte două pachete de ţigări, nu dormeam noaptea. M-a văzut colegul meu Ganea, care era şi membru de partid, fiind văzut bine în Uzină, şi el s-a dus la conducere. Atunci, era proaspăt sosit la Uzină directorul Victor Naghi. I-a spus: „Omul ăsta a venit din Nordul Ardealului, are o vechime de şase ani, este specializat într-un domeniu şi avem nevoie de el, pentru că este de valoare.” Directorul Naghi a luat legătura cu primul secretar de raion, Gătejoiu îl chema. După două zile, s-au dat plicuri pentru desfacerea contractelor de muncă, fiindcă erau mai mulţi în Uzină… eu n-am primit plicul.”
În vremea în care se pregătea producţia pentru IMS-57, se simţea o forţă deosebită, un freamăt al muncitorilor cuprinşi de elanul construcţiei primei maşini româneşti. „Cu aceste maşini, s-a participat la defilările de 23 August, spre încântarea politicienilor vremii.”, îşi amintea Ion Meseşan. Cu timpul, programul la serviciu a devenit foarte încărcat. „Pentru că îmi vedeam de treabă, am primit şi sarcini obşteşti, pe linie de sindicat. Am fost şi preşedinte de secţie, apoi secretar de sindicat pe Uzină, după care, vreo doi ani, responsabil cultural.” Ajunsese ca, în ultimii zece ani la Uzină, să fie şef de grupă de Proiectare, având în subordine şi femei, şi bărbaţi. Chiar şi doi ingineri, printre cei zece angajaţi de care răspundea.
Cel mai mare proiectil din ţară să făcea la Câmpulung
În ultimii şapte ani ai activităţii sale la ARO, între 1983-1990, a lucrat la o fabrică specială, SM 8, cu profil militar. Chiar atunci se înfiinţase şi Ion Meseşan îşi aminteşte ce pregătiri s-au făcut pentru a fi pusă la punct anexa respectivă. „Am făcut muncă voluntară… trebuia să cărăm maşini, să facem curat, că vine nu ştiu cine în vizită. Am fost transferat de la Uzina propriu-zisă, când s-a făcut această hală specială – unde acum se lucrează la cablaje – numită SM 8.”, ne-a povestit fostul angajat al Uzinei, transferat de la Serviciul Tehnic, la secţia de armament, unde s-a realizat pregătirea pentru un anumit tip de proiectil. Cel mai mare proiectil, care exista în ţară, la acea vreme, se realiza la Câmpulung. Tunul propriu-zis era executat la Reşiţa, iar proiectilul era făcut la această fabrică specială de pe platforma ARO. „Cu această ocazie, am avut deplasări în fabrici specializate, la Plopeni, Moreni… avea şi Colibaşul ceva asemănător. Era dată o lege, potrivit căreia fabricile mai importante din ţară să aibă ca anexă o hală cu produse militare, fiind se exportau pe vremuri produse militare. La Tohan a fost o „fabrică-mamă”. Am avut aprobări speciale, pentru că nu puteai să te duci oricum acolo. Când ajungeai la poartă, ei deja aveau tabelul în care era specificat, nominal, dacă aveam voie sau nu să mergem în fabrica respectivă.”, sunt alte amănunte interesante despre activitatea lui Ion Meseşan la întreprinderea câmpulungeană. De la SM 8, a ieşit la pensie, în anul 1990.
