11.9 C
Campulung Muscel
03/10/2022

Nu vor crerde nici daca va învia cineva din morţi…(Luca 16.30)

PROPOVĂDUIND EVANGHELIA IERTĂRII
A câta oară ne uimeşte Hristos cu adâncimea cuvintelor din Parabolele Sale? Simple şi adânci, curate şi fără sofisticata alienare din vremea de acum a cuvintelor, cuvintele Cuvântului tămăduiesc şi îndreaptă, curăţă şi limpezesc. Duminica ce vine ne întâlnim cu bogăţia neînţeleaptă. Evanghelia este surprinsă de Luca, doctorul cel iubit, în capitolul 16, capitolele 19-30. E povestea plină de tâlc a unui bogat îmbrăcat în purpură şi a unui sărac mângâiat de bube. Şi a locului în care moartea îi aşează. Dintâi bogatul descris de Hristos e unul special. Nu doar că-i bogat, ci şi arogant în bogăţia lui, ce crede că-l înveşniceşte. Poartă purpura, deşi nu i se cuvenea. E un soi de parvenit, de Dinu Păturică, aşa cum vedem destui astăzi, a căror bogăţie nu devine supărătoare decât atunci când caută să o certifice cu tot soiul de titluri.

Unul mai purpuriu decât altul… Nici săracul e şi el special. Hristos îi rosteşte numele, Lazăr, ca să ne arate că El, Dumnezeul cel viu, reţine după nume pe toţi săracii. Nu şi pe împurpuraţii fără roşeala ruşinii… Plecaţi din lume, ei nu mai sunt nici bogat şi nici sărac, ci doar robi ai judecăţii lui Dumnezeu. Unul, cel lins de câini pe bube, este aşezat în sânul lui Avraam, raiul de până la Învierea Domnului Hristos… Celălalt, bogatul cel strălucitor la lumina falsă a vieţii pământene, e aşezat în sălaşul morţilor, în chinuri, neschimbate de Învierea Domnului.

Deşi pare simplu tabloul acestei judecăţi, nu e simplă deloc icoana dreptăţii lui Dumnezeu ce ne-o aduce dinainte. Nu doar pentru bogăţia dizgraţioasă ori pentru sărăcia linsă de câini, unul capătă locaşul chinurilor, iar altul liniştea mângâierii. Încercând să lămurească cheia acestei Evanghelii, Al Lascarov-Moldoveanu scria, în minunata sa Carte cu pilde (Bucureşti, 1940, reed. 2011), ajutându-se de înţelepciunea Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare: „…Săracii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu fiindcă-s săraci, – şi nici toţi bogaţii nu vor intra în această împărăţie numai fiindcă-s bogaţi… N-a înţeles aceasta niciodată Domnul Hristos… Numai duhul în care îşi poartă cineva sărăcia sau bogăţia are preţ în faţa Domnului – şi poate hotărî de intrarea cuiva în împărăţie… Dacă bogatul are duh de sărăcie întru cele pe care le stăpâneşte, simţindu-se numai un chivernisitor al lor şi folosindu-le spre binele tuturor, – şi dacă săracul are duh de bogăţie în cele plăcute lui Dumnezeu, căutând a creşte necontenit în ele, atunci, amândoi vor intra în împărăţia lui Dumnezeu, – bogatul, fie cât de bogat – şi săracul, fie cât de sărac…” (ed. cit. pg. 112). Mai mult parcă decât lămuritor cuvântul acesta devine provocator în lucrarea pentru mântuire.

Un alt aspect al Evangheliei, cel puţin la fel de important, e dialogul – altfel, practic, imposibil, pe care Avraam, apelat de însetatul ce nu însetase niciodată întru bogăţia şi huzurul său, „Părinte Avraame” (Luca 16.24), cu uimitul chinuit. Un dialog de teologie între iad şi rai? Nicidecum. Ci semnul marii milostiviri a lui Dumnezeu pentru noi. Dacă un păcătos poate mijloci la modul acesta pentru fraţii săi rămaşi în urmă, pe pământul ce pare al tuturor făgăduinţelor, cum oare vom fi lipsiţi de mijlocirea Sfinţilor, a Maicii Domnului şi Soborului de Sfinţi ce umplu Cerul? Iar dacă acestuia nu-i foloseşte, nici nouă nu ne va fi de folos dacă ţinem Sfinţii pe la porţile îmbuibărilor noastre, plini de falsa credinţă a nemuririi noastre în trup.

Chinuitul cere milă pentru cei rămaşi. Avraam, prin glasul Domnului Hristos, indică sursa din care, gustând din timpul vieţii, nu însetezi după moarte: „Îi au pe Moise şi pe Profeţi. Să asculte de ei!” (Luca 16.29).
Ca mai mereu, Hristos Domnul devine tranşant prin glasul personajelor pildelor Sale. Când chinuitul cere să meargă la fraţii săi unul înviat din morţi, semn că se lămurise ce bun prieten i-ar putea fi Lazăr la o astfel de nevoie, Avraam – glas al cugetării Divinului Pilduitor, răspunde: „Dacă de Moise şi de Profeţi nu ascultă, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.” (Luca 16.31)
O spunea Hristos Mântuitorul cunoscându-ne pe noi, fraţii bogatului împurpurat. Noi ştim şi din buze mărturisim că Hristos a Înviat. Dar ne purtăm ca şi cum Învierea Sa ne-ar încurca în îmbogăţirea noastră. Pentru că da, Învierea lui Hristos nu ne îngăduie să stricăm Duminica în risipiri fals-aducătoare de venituri, nu ne îngăduie să exploatăm oameni doar pentru huzurul nostru. Iar Cel ce-a fost batjocorit prin înveşmântare în purpură şi încoronat cu spini, nu îngăduie purpura imposturii de valoare pe umerii noştri şi nici ca spinii urii să ne devină coroană îngâmfării. Smeritul Înviat din moarte ştie că noi, fraţii chinuitului şi ai Lui, deopotrivă, ancoraţi în Moise şi Profeţi ne putem întâlni cu El, Cel ce a transformat în Rai  „sânul lui Avraam”. Ştie că nu avem starea bogată în har a săracului Lazăr. Că astăzi pe noi câinii ne adulmecă, dar căutând de unde să muşte trupurile noastre tot mai dedate bolii şi parcă tot mai aproape de moarte. Ştie toate acestea. Tocmai de aceea continuă să ne spună, prin glasul Liturghiei, prin rostirea Bisericii, cât de mult ne iubeşte şi de ce El, Dumnezeu, nu se plictiseşte niciodată de noi.
Un Dumnezeu dispus să moară pentru cei care-L aşteptau, pentru cei care-l trăiesc şi pentru cei care-L aşteaptă. Un Dumnezeu care ne aşteaptă pe toţi. Şi care NU ARE A PIERDE PE NIMENI… 
Pr. Constantin Necula, Sibiu

Postări asemănătoare

Acest site utilizeaza cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu utilizarea cookie. Pentru mai multe informatii puteti consulta Politica de confidentialitate a datelor personale. Accept Mai mult

error: Content is protected !!