În anul 1939, un caz straniu, ca desprins dintr-un film, aducea Mănăstirea Nămăeşti în centrul atenţiei generale: sicriul cu osemintele unui aviator român, mort la numai 23 de ani, în Franţa, în Primul Război Mondial, zăcea într-o chilie cu rol de depozitare, din 1923, din câte îşi aminteau unele dintre călugăriţe, sau din 1929, după memoria altora. Oricum, în 1939, lada de campanie ofiţerească, în care se găseau rămăşiţele pământeşti ale pilotului, era la mănăstirea din Muscel de peste un deceniu, timp în care răposatului nu se i făcuse cuvenita înmormântare. Publicaţiile importante ale timpului au relatat bizara descoperire făcută, se pare, de o doctoriţă, care a dat peste sicriu întâmplător. Redacţia ziarului bucureştean „Timpul” a avut trimişi la Nămăeşti, care au şi imortalizat operaţiunea de deschidere a lăzii şi de examinare a conţinutului. S-au făcut fotografii şi ulterior, la ceremonia de înhumare, care n-a avut loc imediat, întrucât s-au discutat mai multe variante de locaşuri de îngropăciune: cimitirul de eroi de la Dragoslavele ori Mărăşeşti sau în cimitirul de onoare din Bucureşti (Ghencea). N-a fost ales niciunul dintre acestea într-un final.
Am menţionat numele ziarului „Timpul”, deoarece acesta a publicat cele mai multe mai bogate relatări, ilustrate cu fotografii, despre cazul care a făcut vâlvă în mai-iunie 1939, revenindu-se asupra lui şi în noiembrie, când a avut loc reînhumarea, după 21 de ani de la decesul tânărului. Însă au dedicat spaţii generoase articolelor cu acest subiect şi alte gazete ale timpului cu acoperire naţională.
- Mama aviatorului răpus într-o luptă aeriană, la numai 23 de ani, i-a adus sicriul la mănăstire. Mai bine de zece ani, a fost lăsat într-o magazie
Cum au ajuns rămăşiţele tânărului pilot bucureştean la Mănăstirea Nămăeşti? Aduse de mama sa, Sofia Vasilescu, soţie de colonel, mort şi el, care voia ca fiul ei să-şi doarmă veşnicia în acel loc. Aceasta ar fi fost şi dorinţa băiatului, comunicată mamei în timpul vieţii: în cazul în care va muri înaintea ei, să fie înmormântat la Nămăeşti. Biata văduvă, rămasă şi fără copil, voia, totodată, să se călugărească şi să se dedice îngrijirii mormântului. Stareţa i-a comunicat că are nevoie de autorizaţie de înmormântare, iar pentru a îmbrăca haina monahală trebuiau îndeplinite formalităţi şi canoane, care nu stăteau în puterea mănăstirii. Femeia a plecat ca să aducă autorizaţia de la Patriarhie şi dusă a fost. Motivul pentru care nu s-a mai întors ar fi fost o boală gravă, care i-a afectat memoria.
Iniţial, maicile au aşezat lada de campanie cu mânere, acoperită cu tricolor, în biserică, înconjurată de lumânări, şi au oficiat slujbe în fiecare zi, timp de o lună. Apoi, sicriul improvizat a fost mutat într-o chilie şi, de acolo, într-o chilie-magazie, unde a rămas până în 1939. „Aici zace sublocotenent Vasilescu August, pilot aviator român, escadrila de luptă 37, mort la 19 iunie 1918, pentru Franţa” era inscripţia de pe placa de aluminiu, aplicată pe sicriul din lemn masiv de stejar, cu interior de zinc.
În ediţia din 2 iunie 1939 a ziarului „Timpul” era publicat un reportaj amplu, bazat pe constatările trimisului special al publicaţiei bucureştene în Muscel şi pe „pasionantele lămuriri ale foştilor colegi ai pilotului”. Articolul dezvăluie viaţa zbuciumată şi sfârşitul eroic al pilotului August Vasilescu.
„S-a dezlegat misterul de la Nămăeşti
În sicriul uitat se odihneşte Vasilescu August, pilot român, căzut în luptele pentru apărarea Parisului
„Nămăeşti – Câmpulung, 31 (n.r. mai)
Ceea ce părea până ieri un mister, unul dintre acele cazuri complicate, ce necesită intervenţia detectivilor, vorbim de cazul bizar de la Nămăeşti, s-a dovedit – în urma celor petrecute în ultimele 24de ore -, un simplu fapt divers, o neglijenţă dureroasă, dacă vreţi. Fiindcă misteriosul sicriu a fost, în sfârşit, deschis, iar medicul legist a stabilit că înăuntru se află oseminte omeneşti, oseminte de aviator prăbuşit din înălţimi şi sfârtecat. În timp ce la Mănăstirea Nămăeşti se deschidea – după mai bine de zece ani – acest sicriu abandonat în chip bizar, în capitală şi în diferite oraşe din ţară, oameni de inimă, foşti camarazi, care au rămas cu amintirea celui care a fost Vasilescu August, au crezut de a lor datorie să arate public ce a făcut cel căzut eroic pe frontul francez.
Se pusese în discuţie, date fiind împrejurările în care sicriul a fost abandonat la Nămăeşti, dacă un sublocotenent Vasilescu August a existat. Camarazii au ţinut să arate ce a fost această existenţă eroică. E trist, desigur, şi dureros să aflăm abia astăzi, după douăzeci de la crâncenul război, că pe frontul francez a murit ca un brav un tânăr român de mare nădejde.
Pe frontul francez au murit eroic şi alţi români. Romanescu, fiul fostului primar al Craiovei, a murit vitejeşte într-o luptă aeriană cu un avion duşman, iar Teodoreanu, fiul mai mic al regretatului Oswald Teodoreanu şi frate cu scriitorii Ionel şi Păstorel Teodoreanu, s-a dus – la 18 ani! – în Franţa, unde s-a înrolat voluntar, pentru ca, după câtva timp, să cadă eroic. Mai sunt şi alţi eroi cunoscuţi. De Vasilescu August nu s-a vorbit nimic. De isprăvile lui nu ştiu nici generaţiile de ieri, nici cele de astăzi. Şi dacă acei camarazi ai lui Vasilescu August nu s-ar fi sesizat, auzind de cazul de la Mănăstirea Nămăeşti, desigur că niciodată nu s-ar fi ştiut că a existat cândva o figură atât de frumoasă. Şi e cu atât mai bizar faptul că de isprăvile lui Vasilescu August nu s-a vorbit deloc, cu cât în urma sa a rămas familia, au rămas rude, prieteni…
A trebuit ca o doctoriţă harnică şi meticuloasă, cercetând mănăstirea de lângă Câmpulung, să dea în magazie peste sicriu, pentru ca, dând alarma, să aducă în public acest caz şi să se găsească, în sfârşit, mijlocul de a se da osemintelor odihna la care aveau de mult dreptul.
La mănăstirea de lângă Câmpulung
Ne-am dus ieri la Câmpulung, iar de aici, nici zece kilometri distanţă, la Mănăstirea Nămăeşti. Biserica mănăstirii e, după cum se vede în fotografie, zidită în stâncă. Lăcaşul de rugăciune impresionează. Am vorbit cu maicile, unele îşi amintesc încă de ziua în care a fost adus sicriul la mănăstire. Doar datele nu concordă. O maică mi-a spus că-şi aminteşte precis că sicriul a fost adus în 1923. Alta, însă, era sigură că faptul s-a petrecut în 1929. Noi am fost înclinaţi să credem că a fost în 1923, după ce am văzut osemintele. Contrar zvonurilor care au circulat, că o doamnă a adus sicriul, ni s-a arătat că un cortegiu impresionant a venit atunci la mănăstire. Sicriul a fost adus pe un afet de tun, aşa cum sunt cinstiţi eroii, şi a fost aşezat pe un catafalc în mijlocul bisericii.
O doamnă, care spunea că e mama ostaşului mort, a însoţit cortegiul şi a rămas în mănăstire, unde ar fi vrut să se retragă. A doua zi, după ce i s-a spus că trebuie îndeplinite formalităţi, ea a plecat. Şi de atunci n-a mai apărut.
Drumurile urmate de sicriu le-am arătat. Ajunsese în ultima vreme în chilia care depozita lucruri vechi, unde a dat peste el doctoriţa care, cu drept cuvânt, a fost îndurerată. Când am ajuns ieri la mănăstire, sicriul fusese scos în faţa bisericii.
„Souvenir Francais”
E o ladă grea, foarte grea, pentru nişte biete oase… Şi nu are decât un metru şi douăzeci lungime! Lada, desigur, o fostă ladă de campanie ofiţerească, are, în afară de inscripţia franţuzească pe care am reprodus-o, şi o placă ce reproduce medalia de război a Franţei. Gravura e înconjurată de o inscripţie: „Souvenir Francais”.
Până la sosirea reprezentanţilor autorităţilor de la Câmpulung, avem timp să examinăm sicriul cu amănunţime. Pânza s-a decolorat, plăcile sunt intacte. Numai panglica neagră, cu un număr şi cu inscripţia „Dalmacja”, ne produce nedumerire. Ce reprezintă şi care îi este rostul?
O măicuţă ne arată în biserică un sfeşnic vechi, donat în preajma lui 1915, de către locotenent colonelul Marin Vasilescu şi soţia. Părinţii lui August Vasilescu. Prin urmare, există o legătură logică. Sicriul n-a fost adus la Nămăeşti dintr-o întâmplare. Părinţii eroului fuseseră aici, făcuseră o donaţie, rămăseseră, desigur, legaţi de lăcaş.
Deschiderea sicriului
Pe la orele 11 au venit de la Câmpulung domnul procuror Constantinescu, reprezentând Parchetul local, domnişoara doctor Ana Grigoriu, medicul circumscripţiei Voineşti, maior Scarlat Roşanu, comandantul Legiunii de Jandarmi, care au fost primiţi de maica Irina Grecescu, fosta stareţă, şi maica Nina Hocet, locţiitoarea actualei stareţe plecate la Bucureşti.
Parchetul autorizase, pentru considerente ce nu mai trebuie subliniate, deschiderea sicriului. Au fost desfăcute şuruburile fixate ca nişte nituri, capacul a fost dat la o parte. De câţi ani zac osemintele acolo?
Doctoriţa a dezvelit pânza, de sub care a ieşit la iveală o tunică ofiţerească franceză în care sunt strânse osemintele. Se vede de la început că lipsesc picioarele. Iar, separat de tunică, se află cutia craniană şi bocancii.
Un cap cu părul intact
Capul e acoperit de un păr auriu, care s-a păstrat – e în adevăr o minune! – intact. Păr auriu, des şi creţ, aşa cum îi descriu camarazii lui Vasilescu August. Fiindcă toţi camarazii lui de odinioară vorbesc despre acest păr ca e un semn particular deosebit. Lângă sicriu, pe pânză, au fost aşezate osemintele, care erau abundent presărate cu fenol-ftaleină. Aşa se explică faptul că erau bine conservate.
Domnişoara doctor şi-a putut da seama imediat, chiar din examinarea sumară a osemintelor, că mâna stângă a fost arsă şi că picioarele care lipsesc au fost tăiate, fie de o grea operaţie, fie de îngrozitoarea prăbuşire la pământ.
Amintire
Lada deschisă explică îndeajuns de ce era atât de grea. Ea are interiorul căptuşit cu zinc greu. De altminteri, atunci când se deshumează oseminte, spre a fi transportate în altă parte, nu se poate face uz decât de sicrie de zinc.
Vestonul cu tresa subţire aurie s-a păstrat în perfectă stare. Şi dacă nasturii ar fi frecaţi, i-ar da, cu siguranţă, strălucirea de odinioară. Cineva de lângă noi a cercetat vestonul. În buzunarul de sus, o amintire. Ultima. E un stilou care a putrezit. Singură, peniţa de aur a rămas intactă.
După sumara examinare a osemintelor, preotul Nicon Lupaşcu, duhovnicul mănăstirii, o oficiat o molitvă pentru pomenirea lui August Vasilescu. Iar sicriul a rămas în biserică, până ce se va hotărî locul unde se va face înhumarea, loc ce nu poate fi decât într-un cimitir de eroi.
Un camarad impresionat
Fiindcă Vasilescu August a fost erou între eroi. Când, ieri, a citit în ziare faptul că se pune în discuţie existenţa lui Vasilescu August, domnul arhitect Aprihăneanu, directorul Casei Construcţiilor, ne-a chemat la telefon şi ne-a rugat să-l vizităm. Era impresionat de cele ce citise. Era mâhnit că osemintele nu-şi găsiseră, după atâţia ani, locul de veşnică odihnă, dar era, mai presus de toate, supărat de faptul că s-a născut îndoiala că Vasilescu August a putut exista.
„-Mi-a fost coleg la liceul Internat din Iaşi. Era înaintea mea, dar fusesem prieteni buni. Mi-l reamintesc perfect: avea un păr auriu, creţ şi doi ochi vii. Era un temperament eroic. Primul la matematici pe tot liceul şi primul în clasă. Excela şi la dexterităţi. Era sportiv desăvârşit şi numele lui se afla înscris pe tabelele de onoare ale liceului. Ştiu precis că era originar din Bucureşti. După ce a terminat liceul, a venit la Bucureşti şi a făcut stagiul la Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină, apoi a plecat la Zurich spre a urma Politehnica.”
Şi domnul arhitect Aprihăneanu, vădit emoţionat, ne descrie întreaga odisee a celui care avea să cadă ca un erou în Franţa. De la Zurich, unde August Vasilescu era considerat student genial, el a plecat la Charlottenburg, unde-l surprinde războiul. E internat, împreună cu alţi 300 români, în lagărul de la Celle-Schlos, castelul care a fost odinioară leagănul familiei de Hanovra. În acel lagăr se mai aflau o seamă de personalităţi belgiene, în frunte cu Max, primarul Capitalei Belgiei, apoi generalul Brodley, Mott, regele zahărului francez, etc., etc.
August Vasilescu nu era făcut ca să rămână în lagăr. Se frământă, are consfătuiri cu prietenii săi şi, în cele din urmă, se hotărăşte.
Evadarea
Împreună cu prietenii săi, ing. Ion Galea, fiul şefului de gară de la Roman, şi T. Herdan, hotărăşte evadarea. Castelul, aşezat ca o insulă înconjurată de două garduri cu sârmă ghimpată, avea o pază extraordinară. Cei trei îşi fac întâi o cheie de aluminium din vasele de la bucătărie. Reuşesc să iasă din castel şi se strecoară până după primul gard ghimpat. August se aruncă în apă, tovarăşii săi se pregătesc să-l urmeze. Dar, în acel moment, postul de observaţie i-a semnalat! Reflectorul s-a îndreptat asupra celor doi de pe malul apei, în timp ce August a trecut înot dincolo şi s-a strecurat după reţele. Inginerul Galea şi domnul T. Herdan au fost prinşi şi pedepsiţi. Primul a murit în 1923 în urma grelelor suferinţe. De August Vasilescu nu s-a mai ştiut un timp. Pe urmă, însă, s-a aflat: trecut de reţelele lui Celle-Schlos, el s-a oprit în gară. Îşi ticluise acte false. A luat trenul şi nu s-a oprit decât în apropiere de frontiera olandeză. A făcut un înconjur pe graniţa care avea un gard de sârmă încărcată cu electricitate. O zi şi o noapte a stat ascuns într-un pom, ca să supravegheze modul în care e păzită frontiera. Apoi a coborât, a reuşit să taie sârma şi a trecut în Olanda.
Pilot
Cum a ajuns la Londra, a fost un mister. Era la sfârşitul lui 1917 şi August Vasilescu s-a înscris la şcoala de pilotaj. Luându-şi brevetul, a trecut în Franţa şi s-a înscris voluntar în aviaţia franceză. Ca să ajungă din simplu voluntar sublocotenent, desigur că August Vasilescu a avut o purtare eroică. In iunie 1918 – avea atunci 23 ani – îl găsim în formaţia Escadrilei 37 Vânătoare, escadrilă hârşită în luptele de apărare aeriană a Parisului.
A căzut un brav
La 19 iunie, i se împlineşte destinul. Un atac aerian inamic îndreptat spre Paris şi August Vasilescu, cu camarazii săi, se reped cu avioanele, iau înălţime şi primesc lupta cu escadrila duşmană. Şuieră gloanţele, aparatele fac viraje şi se dau peste cap, e un infern adus pe decorul albastru al cerului… Şi când nimeni nu se aştepta, aparatul bunului August e lovit. Un fum gros şi avionul se prăbuşeşte în timp ce pilotul îşi salută camarazii. La terminarea luptei, August Vasilescu e citat prin ordin de zi pentru vitejie. Aceasta este povestea tragică şi frumoasă a eroului român.
Unde e mama aviatorului?
A fost îngropat, desigur, cu onoruri, în Franţa. Iar după război, a venit mama lui şi l-a deshumat. Tatăl, fost intendent locotenent colonel, murise. Şi sicriul a ajuns – cu povestea cunoscută – la Nămăeşti. De aci încolo, începe bizarul.
Doamna, care adusese sicriul şi plecase ca să îndeplinească formalităţile, nu s-a mai înapoiat. Era chiar mama eroului? Tocmai peste doi ani s-a primit la mănăstire o scrisoare semnată de Sofia colonel Vasilescu, dar fără indicaţie de adresă, fără dată. De atunci, nimic. Şi sicriul a rămas abandonat, cu toate intervenţiile şi străduinţele maicilor de la mănăstire, de a i se da o dezlegare…
Unde e mama, îndurerata doamnă care a lăsat sicriul? Şi-au pus întrebarea aceasta maicile ce au căutat-o pretutindeni, lumea care a aflat de bizara întâmplare. Ieri, toată ziua, doamna Vasilescu a fost căutată, fiindcă se aflase că trăieşte, că are o căsuţă lângă Băneasa, că trăieşte din pensie. La Jandarmerie i se ştia chiar adresa. Au fost oameni care s-au deplasat până acolo, în bulevardul Leon, dar au aflat dezolaţi că doamna se mutase de acolo.
Doamna Vasilescu există, trăieşte. Şi probabil că dintr-o cauză de forţă majoră, fără voia dumisale, nu s-a mai putut duce pe la Nămăeşti, ca să afle ce e cu sicriul…
Dar alte rude nu a lăsat bravul August? Prin grija camarazilor, prin grija ţării, osemintele eroului Vasilescu August îşi vor găsi, cu cinstea cuvenită, locul de veşnică odihnă la care aveau dreptul de mult. Un capitol dureros se va fi închis atunci.”
Ne vom întoarce la subiect într-o ediţie viitoare, pentru a povesti în ce stare a fost găsită mama acestuia şi unde a fost înmormântat tânărul.
Sursa fotografiilor: ziarul “Timpul” Bucureşti, ediţia din 2 iunie 1939