Sergiu MARCU
La jumătatea lunii noiembrie a anului 1916, în acea cumplită toamnă a pătimirii noastre, evoluţiile situaţiilor militare de pe fronturile de război din Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, erau, cu puţine excepţii, complet nefavorabile României. Contraofensiva armatelor alianţei Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia), declanşată în a doua parte a lunii septembrie, repurta victorie după victorie, atât în trecătorile carpatine de graniţă, cât şi pe întreaga linie a Dunării. Pentru statul român, care, din luna august, se angajase în Marele Război, de partea Puterilor Antantei, cu obiectivul declarat de a-şi întregi teritoriul naţional, perspectivele se întrevedeau a fi de-a dreptul catastrofale.
Din cauza acestui curs negativ al evenimentelor din teatrele de operaţiuni, unităţile militare române angajate în sectorul de lupte Câmpulung-Nămăeşti-Mateiaş, ultimul bastion de rezistenţă în calea străpungerii de către inamic a istoricei trecători Bran-Câmpulung, deşi opriseră de săptămâni întregi trupele invadatoare pe aliniamentul menţionat, erau nevoite să se retragă pentru a evita încercuirea. În foarte scurtă vreme, Câmpulungul şi întreg judeţul Muscel, asemenea întregului teritoriu naţional al străvechii Valahii / Ţara Românească, intrau, pentru doi ani, sub ocupaţia militară a Puterilor Centrale.
În vâltoarea acestor situaţii deosebit de grave şi cumplite pentru ţară, instituţiile fundamentale ale statului român – armată, administraţie, Casa Regală, Parlament, Guvern, etc. – se retrăgeau precipitat în Moldova. Vechiul Regat al României, deşi mai controla practic doar teritoriul dintre Carpaţi şi Prut, a refuzat însă, fără ezitări, capitularea, preferând rezistenţa armată cu orice preţ.
În cei doi ani de ocupaţie, administraţia militară a Puterilor Centrale a practicat o exploatare economică sistematică şi deosebit de severă a resurselor şi bogăţiilor ţării, în special în interesul Germaniei şi Austro-Ungariei.
De altfel, într-un ordin din aprilie 1917 al feldmareşalului neamţ August von Mackensen, comandantul militar suprem al trupelor Puterilor Centrale din teritoriul românesc ocupat, se menţiona foarte precis: „Datoria cea mai de seamă a administraţiei germane în România este aceea de a exploata ţara în chipul cel mai desăvârşit pentru folosul Germaniei.” (bibl., Victor Anastasiu şi colab., pag. 351). Asupra a ceea ce avea să urmeze, istoricul Constantin C. Giurescu precizează: „Începe o exploatare sistematică şi fără cruţare a teritoriului; se ia tot ce se poate lua; se lasă locuitorilor, ca hrană, numai minimul necesar pentru a-şi ţine zilele. Grâne, vite, petrol, lemn de construcţie, lână, lapte, peşte, fructe – până şi măceşe, ghindă şi jir – totul se strânge şi se cară în Germania.” (bibl., Const. C. Giurescu, pag. 176).
Dimensiunile jafului economic, dezlănţuit în acea perioadă în partea de ţară cotropită de inamic, se pot deduce şi din cercetările reputatului istoric muscelean Gh. Pârnuţă, referitoare la comportamentul trupelor germane de ocupaţie în localitatea Rucăr din judeţul Muşcel: „După unele statistici prezentate în documentele vremii (Arhivele Statului, judeţul Muşcel), comuna Rucăr dispunea, în anul 1916, de un număr de 55.777 capete animale, pentru ca, în 1919, să rămână doar cu 7.784. Diferenţa de 47.993 de capete, fiind ridicată de armata germană de ocupaţie. Au fost luate: 32.683 oi din cele 35.742 existente în 1916; 1.463 porci din 1.585; 524 viţei din 565. Numai de la fabrica de cherestea a lui Constantin Teodorescu a avut pierderi în favoarea ocupanţilor germani de 1.166.000 lei. Mari cantităţi de piatră de construcţie luate şi multe căruţe au fost rechiziţionate.” (bibl., Gh. Pârnuţă, p. 38).
Resursele forestiere ale României cunoşteau, de asemenea, o exploatare extrem de intensă din partea ocupanţilor, de-a dreptul devastatoare. Virgiliu N. Drăghiceanu, istoric-arheolog contemporan acelor vremuri, nepot al inginerului de mine Mathei Drăghiceanu (proprietarul renumitei vile din Câmpulung), consemnează: „Asupra pădurilor începe un jaf de o barbarie înspăimântătoare: se taie tot, se curăţă tot. Lemnele bune – transportate în Germania, Turcia… Din toate pădurile, liniile Decauville se întind până în staţia de încărcare (subl. aut.). S-au tăiat chiar parcurile oraşelor, ca acel de la Trivalea Piteştilor. Fierăstraiele din Buşteni, Azuga, Fieni, Sinaia, Câmpulung (subl. aut.) fasonează, ziua şi noaptea, lemne sau îl transformă în putini, butoaie, lăzi. “ (bibl. pag. 83).
Din datele statistice privind perioada celor doi ani de ocupaţie rezultă că Puterile Centrale au extras din teritoriile invadate ale Vechiului Regat al României cantitatea de 201.153 tone lemn (bibl., Ion Oană, pag. 41).
Bogatele sectoare silvice împădurite, existente din belşug în munţii din vecinătatea nordică a Câmpulungului, nu aveau cum să fie neobservate şi să nu intre în atenţia pragmaticei administraţii militare germane a oraşului: nevoile inamicului privind aprovizionarea cu material lemnos în acele vremuri de război erau imense şi deosebit de stringente. Pornind de la acest fapt, nemţii instalau în cursul anului următor, 1917, în imediata vecinătate a gării oraşului, pe partea stângă a Râului Târgului, o mare fabrică de cherestea. Mai mult, pentru exploatarea intensivă şi capacitară a veritabilei unităţi industriale menţionate, ocupantul german construia în acelaşi an, între fabrică şi masivele forestiere din munţi, o cale ferată cu ecartament îngust – cunoscută în epocă sub denumirea de cale ferată de tip „DECAUVILLE” (fr.) – care să asigure aprovizionarea facilă şi ritmică a materialului lemnos (brad în special). În vederea realizării lucrării într-un ritm accelerat şi într-un termen cât mai scurt, administraţia militară germană a recrutat şi muncitori dintre locuitorii localităţilor muscelene Lereşti şi Voineşti, cărora, pentru a-i atrage şi stimula, le-au oferit câte un kilogram de pâine albă pe zi. Urmare a unei mobilizări impresionante, precum şi a măsurilor stimulative adecvate, construcţia rutei feroviare se finaliza în numai două luni (bibl., Gr. Const., pag. 138 + Ion Oană, pag. 41).
Linia de decovil pornea de la fabrica de cherestea din sudul oraşului şi se „înşira” către nord, de-a lungul Râului Târgului, pe o lungime de 18-20 km, direct pe şoseaua existentă în stânga acestuia (Bulevardul Cuza-vodă, la vremea respectivă), trecând apoi prin localităţile muşcelene Voineşti şi Lereşti, până în dreptul muntelui Moşoroaiele, aprox. 1-2 km mai sus de zona construcţiei barajului de astăzi de la Râuşor. Din relatările unor venerabili localnici lereşteni, în acel loc, situat puţin mai la nord de baraj, „întorcea locomotiva”.
Beneficiind de noua linie de transport feroviar, nemţii au impus o exploatare forestieră excesivă în munţii de la nord de Câmpulung, astfel că volumul de masă lemnoasă asigurat zilnic fabricii de cherestea ajungea la aproximativ 70 – 80 mc., ceea ce a stârnit manifestări de revoltă în rândul unora dintre proprietarii pădurilor: „S-au înregistrat şi manifestări de rezistenţă ale cetăţenilor faţă de excesiva exploatare a pădurilor obştilor săteşti; astfel, Nicolae Cornăţeanu din Voineşti / Lereşti (n.a.) a fost închis un an şi jumătate pentru „crimă de incendiu.” (bibl., Gr. Const., pag. 138 +Ion Oană, pag. 41.)
Pragmatismul german nu s-a limitat, însă, numai la construcţia acestei linii de transport feroviar destinată aprovizionării, eficiente şi capacitare, cu material lemnos din munţi, a fabricii de cherestea din sudul oraşului. Fabrica de hârtie „Câmpulungul”, a treia întreprindere industrială de profil din Vechiul Regat al României, după cele de la Letea-Bacău şi Buşteni, a intrat de asemenea în atenţia ocupanţilor, unitatea fiind amplasată destul de aproape de traseul noii rute de cale ferată. Interesul administraţiei militare germane pentru exploatarea fabricii de hârtie era unul destul de mare, întrucât, pe lângă sortimentele de hârtie, întreprinderea putea fabrica şi celuloză, iar acest tip de fabricaţie poate fi utilizat, caracteristică foarte importantă mai ales în vremuri de război, şi pentru producţia unor componente/pulberi de explozibili (super-alfa) sau a vatei de celuloză, produs solicitat de sectorul sanitaro-medical. De asemenea, deşeurile lemnoase rezultate de la fabricarea cherestelei puteau fi ingenios valorificate în fabrica de hârtie pentru obţinerea unor sortimente de hârtie sau celuloză.
Drept urmare, printr-o ramificaţie similară, nemţii conectau tot atunci, în 1917, fabrica de hârtie a oraşului la linia de decovil Câmpulung-Moşoroaiele. Conexiunea pornea (a se vedea Planul Oraşului Câmpulung, anul 1921) de la intersecţia celor trei căi rutiere dinspre nordul urbei (în Plan: Mn, miazănoapte) – şoseaua naţională către Braşov, Bulevardul Cuza-vodă şi şoseaua către localităţile Voineşti, Lereşti – zonă cunoscută astăzi în utilizarea curentă a localnicilor sub denumirea de „La gardă”. Având o lungime de aprox. 1,5 km, linia era amplasată, în prima parte, pe şoseaua naţională, traversa podul împreună cu aceasta peste Râul Târgului, iar apoi „vira” spre dreapta şi se prelungea, în afara drumului rutier, până în interiorul fabricii de hârtie.
Primele menţiuni documentare despre decovilul Câmpulung-Moşoroaiele şi despre ramificaţia acestuia până-n fabrica de hârtie a oraşului le-am identificat în două lucrări elaborate şi tipărite în anul 1921, anume:
„Din Industria Mare în România, Industria Hârtiei”, autor ing. Raphael Racovitza, Direcţia Generală a Industriei, Oficiul de Studii şi Anchete, Bucureşti, tipografia „Lupta”, Nicolae Stroilă, Calea Victoriei nr. 113, anul 1921. Referindu-se la fabrica de hârtie „Câmpulungul”, legat de căile de comunicaţie ale întreprinderii şi de modalităţile de realizare a transporturilor de materii prime şi de mărfuri ale acesteia, autorul precizează: „Fabrica este deservită de gara Câmpu Lung care e la depărtare de 5 km. Înainte de război, transporturile se făceau cu carele prin şoseaua naţională şi prin străzile oraşului Câmpu Lung. În timpul războiului, armata de ocupaţie a construit o linie ferată îngustă, care pleacă din gara Câmpu Lung şi merge până în munţii Moşoroaiele, având o ramificaţie de legătură cu fabrica şi care funcţionează actualmente foarte neregulat. Lungimea liniei de ramificaţie este de 1,5 km” (bibl. pag. 33).
„Geografia judeţului Muscel şi a României” , autori C. Rădulescu-Codin şi Ioan S. Ghilencea, Tipografia Gh. N. Vlădescu, Câmpulung, anul 1921. Astfel:
La pag. 8: „Planul oraşului Câmpulung”, o hartă de-a dreptul fabuloasă, referitor la tema prezentului articol. Se poate observa foarte clar traseul prin oraş al liniei de cale ferată de tip decovil, de la sud (Mz, miazăzi) la nord (Mn, miazănoapte), inclusiv ramificaţia care traversa Râul Târgului şi se prelungea până în fabrica de hârtie. Harta respectivă constituie confirmarea grafică indubitabilă a precizărilor din lucrarea monografică despre industria autohtonă a hârtiei, menţionată anterior.
La pag. 31: enumerând căile feroviare de transport de la acea vreme din judeţul Muşcel, autorii fac referire la „o linie fierată particulară, dela Câmpulung la muntele Moşoroaiele, prin Voineşti şi Lereşti, pentru cărat lemne.”
La scurtă vreme după încheierea Marelui Război, societatea cooperativă „Râul Târgului”, întreprindere economică profilată pe „Exploatarea de Păduri şi Industria Lemnului”, cumpăra „de la Stat” fabrica de cherestea construită de „armatele de ocupaţie în 1917” (Răuţescu, pag. 194). Linia de cale ferată Câmpulung-Moşoroaiele intra, de asemenea, în administrarea aceleiaşi societăţi cooperative, care o va utiliza în principal pentru transporturi de masă lemnoasă, dar unitatea va organiza, după anul 1922, şi curse regulate (un tren) destinate amatorilor de agrement şi vilegiaturism montan în zilele de sărbătoare.
Decovilul Câmpulung-Moşoroaiele a rămas în funcţiune şi a fost utilizat până către sfârşitul anului 1928, când avea loc desfiinţarea societăţii cooperatiste proprietare. Linia feroviară a fost ulterior demontată complet şi folosită, după unele surse, la realizarea liniei ferate forestiere Stâlpeni-Râuşor de pe valea râului Bratia.
Ramificaţia către fabrica de hârtie a avut, însă, o viaţă mult mai scurtă, cel mai probabil, până prin anii 1923-1924. Utilizarea acestei linii nu a fost deloc intensă şi nici continuă. Lucrările monografice despre industria autohtonă a hârtiei, elaborate în perioada interbelică, ori nu amintesc despre faptul că fabrica de hârtie „Câmpulungul” ar fi beneficiat de o conexiune feroviară cu gara oraşului, ori precizează foarte clar că unul dintre punctele nevralgice ale întreprinderii muscelene a fost lipsa unei conexiuni feroviare cu gara oraşului: „Din lipsă de linie de garaj (cale ferată-n.a.), fabrica („Câmpulungul”- n.a.) executa cu autocamioane proprii transportul de materii prime şi combustibil de la gară la fabrică, cum şi transpoartele de materii fabricate (hârtia) de la fabrică la gară, fapt ce îngreuna foarte mult situaţia şi făcea să crească coeficientul de cheltuieli de regie”. (Const. Bungeţianu, pag. 40).
În continuare sunt prezentate câteva extrase dintr-o lucrare monografică de excepţie a lui C. Rădulescu-Codin: „Câmpulungul Muşcelului Istoric şi Legendar” – elaborată de autor în acei ani şi tipărită în 1926 în Câmpulung, la editura Librăriei Ioan N. Staicu, după decesul renumitului folclorist şi revizor şcolar. [O contribuţie extrem de importantă la întocmirea şi apariţia lucrării a avut-o prof. Dan Simonescu, născut în Câmpulung, viitor academician, o mare personalitate culturală a României secolului XX.] Cartea reprezintă, în ordine cronologică, cea de-a doua monografie istorică a Câmpulungului, după aceea a lui C. D. Aricescu apărută în anul 1856. Consemnările renumitului folclorist şi revizor şcolar muscelean despre linia de cale ferată de tip „Decauville“, construită în anul 1917 de ocupantul german, între fabrica de cherestea din sudul oraşului şi muntele Moşoroaiele, pot fi apreciate drept fascinante:
* pag. 241, descrierea generală a urbei: «În centru, Câmpulungul are un „bulevard”, zis azi Aleia „Principele Carol” şi o grădină publică, care, pe fiecare zi, se înfrumuseţează. Are o populaţiune de aproape 17.000 locuitori şi e cea mai de seamă staţiune climaterică de munte, legat fiind de restul ţării prin trenurile cari vin şi pleacă de două şi trei ori pe zi, ba încă şi cu munţii e legat prin trenul ce merge spre Moşoroaie, al cooperativei de ţărani „Râul Târgului”.»
* pag. 246, despre viaţa economică a Câmpulungului: «Dealungul Râului Târgului, în partea de răsărit a oraşului, sunt foarte multe mori pentru măcinat grâu şi porumb, mai multe pive sau dârste pentru bătut postavul sau dimia, o fabrică de ciment şi var hidraulic a lui L. Vălimareanu, o tăbăcărie, 2 fabrici de postav, o fabrică de limonadă, fabrici de cherestea, ş.a. De asemenea, o mare fabrică de hârtie, în partea de nord a oraşului. Locuitorii se ocupă cu comerţul şi industria. […] Pentru viaţa economică a oraşului nu trebue să uităm şi instituţiile de credit mai de seamă. Pe lângă cele populare (cooperative şi bănci Federală Negru-Vodă, banca Şoimul, Flămânda, Sf. Gheorghe, Apa Sărată, Vişoiu, etc. ) – băncile comerciale: a Muscelului, a Poporului, Vulturul, Carpaţii, Banca Cercului Comercial şi Industrial, Banca Comerţului, Banca Albina ş. a. De mare însemnătate cooperativa forestieră „Râul Târgului”, pe care o serveşte linia ferată Moşoroaiele – construită de nemţi în timpul ocupaţiei.»
* pag. 251, descrierea posibilităţilor de turism în întreaga regiune montană din jurul oraşului (capitolul 14 – „Împrejurimile Câmpulungului”): „Împrejurul oraşului sunt frumoase şi interesante locuri şi sate pe unde se pot face escursiuni. Spre miazănoapte – putându-se merge mai plăcut cu trenul societăţii „Râul Târgului” – e satul Voineşti, în dreptul fabricei de hârtie (pe p. dreaptă a râului), ce ţine tot de Câmpulung. […] De la Voineşti, la deal – 3 km – pe valea Râului Târgului – cu trenul sau pe jos, dai de frumosul şi bogatul sat Lereşti. […]. Din Lereşti, mai la deal, cu trenul, se poate merge departe în munţi, la muntele Moşoroaiele, prin nişte poziţiuni de cari nu se mai satură ochiul privindu-le…”.
Fragmente din lucrarea „Platforma Industrială ARO, 120 de ani de Istorie”, vol. I: „Fabrica de Hârtie, 1885-1932, Fascinaţiile unor Conexiuni”, aflat în pregătire.
Articol scris de Sergiu Marcu, preluat din Revista Suflet Muscelean, Anul III, nr. 7/decembrie 2022, Câmpulung
Sursa fotografiilor: Colecţia lui Gheorghe Chiţa
