Darurile rânduite de Dumnezeu în adunări. „Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică întâi apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători, apoi pe cei ce au darul minunilor, apoi pe cei ce au daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi” (1 Corinteni 12.28). Cum se vede, aici este o gradaţie. Dumnezeu a rânduit, nu oamenii. În trupul lui Hristos, Dumnezeu aşază, El rânduieşte. Se cade ca fiecare să-şi dea seama de locul pe care-l ocupă după rânduiala lui Dumnezeu. Cei dintâi sunt apostolii. Ei sunt aceia prin care s-a întemeiat Biserica. Ei s-au bucurat de mare vază şi de mari binecuvântări. Ei au pus temelia, iar lucrarea lor s-a terminat. Avem însă scrierile lor cu îndrumări pentru toţi credincioşii din toate timpurile. Apoi vin prorocii; este vorba nu de prorocii din Vechiul Testament, ci de cei din Noul Testament. Chiar şi Pavel este numit în Fapte 13 printre proroci, ceea ce înseamnă că apostolii şi prorocii erau foarte aproape unii de alţii. Puteau să fie şi apostoli şi proroci; puteau să fie numai proroci, cum a fost Agab. În al treilea rând vin învăţătorii, ca un dar permanent amintit şi la Efeseni 4. Învăţător este cel care duce mai departe în Cuvânt sufletele aduse la Hristos. La Efeseni 4 se vorbeşte şi de evanghelişti, dar aici nu-i menţionează pe cei care aduc sufletele la Hristos (pe evanghelişti), ci pe cei care învaţă sufletele credincioase (pe învăţători) şi care au, desigur, experienţă în viaţa lor de credincioşi. Dacă are cineva darul de învăţător, adunarea îl recunoaşte şi se foloseşte de el. Dacă însă cineva vrea să facă pe învăţătorul şi nu este învăţător, adunarea îi spune să tacă. Ca oameni simpli, noi ne mulţumim cu ce putem avea. Cine vesteşte Cuvântul şi cheamă sufletele la Domnul Isus mai dă şi câte o învăţătură. Dacă Dumnezeu binecuvântează lucrarea, constatăm aceasta şi ne bucurăm.
Daruri ocazionale. Apostolul enumeră apoi darurile ocazionale: darul minunilor, daruri de vindecări, cârmuiri şi felurite limbi. Darul minunilor era scoaterea de demoni sau învieri din morţi. Darul de vindecare te putea scoate din boală. Darul ajutorărilor era grija de săraci în adunările creştine; era îndeosebi în seama celor ce se numeau diaconi. Adunarea nu poate să trăiască fără să ajute. Fiecare în parte trebuie să aibă grijă de săraci, chiar dacă ar fi în adunare persoane responsabile cu lucrul acesta. Dacă adunarea nu face lucrul acesta, nu sporeşte în dragoste. Darul „cârmuirilor”era conducerea pe care o făceau bătrânii. După Cuvânt, episcop sau presbiter este totuna. În Fapte 20, de pildă, citim cum apostolul Pavel a trimis la Efes ca să vină presbiterii la Milet şi le-a spus: „V-a pus Duhul Sfânt episcopi” Ultimul dar amintit aici (în 1 Corinteni 12.28) este vorbirea în limbi. Vorbirea în limbi era şi la păgâni. Sunt şi astăzi oameni care doresc mult darul acesta şi, fără să vrea, cad sub influenţă demonică, spiritistă.
Mai multe daruri în adunare; nu un singur dar. În Corint era o adunare plină de daruri. În comparaţie cu ce era atunci, darurile din ziua de astăzi sunt mai sărace. Acolo existau toate darurile enumerate în capitolul 12. Adunările din timpul nostru au ajuns sărace; dar ne-am deprins cu sărăcia noastră. La protestanţi, toate lucrurile le face unul singur, pastorul. La alte adunări, care se zic creştine, toate le face predicatorul. Darurile nu se pot arăta; iar cei care se apucă de treabă fără să aibă daruri îi împiedică pe cei care ar putea să lucreze. Aceştia o iau înainte şi atunci darurile care ar fi să se ridice, de învăţător sau de altceva, nu se mai pot ridica, pentru că cei care n-au daruri s-au aşezat în locuri care nu sunt ale lor. Fraţii nu ascultă de cuvântul care spune: „Unul vorbeşte şi ceilalţi judecă” (1 Corinteni 14.29). Cel fără dar se îndărătniceşte când este oprit: „Dar ce, eu nu pot să vorbesc?” Oh, smerenie, unde eşti? Mă refer la darurile de vorbire; celelalte daruri însă lucrează mai în ascuns.
Apostoli, proroci, evanghelişti. Domnul Isus a dat pe cei doisprezece apostoli. Pe româneşte, apostol înseamnă „trimis“. Se spune de obicei că proroci sunt cei care vestesc mai dinainte viitorul. La 1 Corinteni 14.3 spune: „Cine proroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângâiere” deci nu este vorba numai de cel ce vesteşte viitorul. În greceşte cuvântul proroc arată ceva care fierbe, cum fierbe de pildă vinul. Are ceva, trebuie să spună. Avem mulţi proroci în Cuvântul lui Dumnezeu, dar toţi câţi fac lucrul acesta vorbesc oamenilor spre zidire, cu dar de sus. Oamenii aceştia vorbesc înflăcărat. Are omul ceva de spus, nu poate să reziste îndemnului care îi este pe suflet. Şi cine vorbeşte înflăcărat este în stare să tragă mulţimile după el. Evanghelişti sunt cei care au darul de a câştiga suflete pentru Domnul Isus. Sunt puţini evanghelişti în lume. Vestitori ai Cuvântului pot să fie mulţi, dar „evanghelişti” sunt puţini. Prin lucrarea celor ce au darul de evanghelist se întorceau mii de oameni la Dumnezeu. Vestim şi noi evanghelia, dar evanghelişti nu ne numim. Totuşi prin străinătate sunt unii care îşi pun pe cărţile de vizită titlul: „Cutare, evanghelist” Nu-mi place aceasta, chiar dacă cineva ar avea darul de a vesti evanghelia. Îmi place să citesc despre cei care s-au distins în lucrare. Noi vestim evanghelia, fără a avea pretenţia să ne dăm vreun nume. Totuşi, toţi credincioşii trebuie să-L mărturisească pe Domnul Isus.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel