Iubirea lui Dumnezeu adusã omenirii prin întruparea Domnului Nostru Iisus Hristos este modul cel mai clar de a ne arãta cã firea noastrã este legatã în El cu dumnezeirea. Pentru a putea firea umanã sã conveþuiascã cu dumnezeirea, sau mai bine zis, pentru a putea gãzdui Harul dumnezeiesc în noi, ni se cere o condiþie primordialã, pe care o regãsim în Rugãciunea Domneascã: „ ºi ne iartã nouã greºelile noastre precum ºi noi iertãm greºiþilor noºtri”, cu alte cuvinte, iertarea pe care o putem primi de la Dumnezeu, vine în mãsura iertãrii pe care suntem dispuºi s-o avem faþã de cei care ne-au greºit. Unde este iertarea prezentã, acolo este ºi Harul Domnului care vindecã rãnile, provocate de urã ºi dispreþ faþã de semeni. Au fost oameni pãcãtoºi, rãufãcãtori ºi tâlhari care atunci când au primit iertarea vreunui sfânt sau schimbat pe deplin, unii dintre ei ajungând la nepãtimire ºi sfinþenie. Dar ce se întâmplã cu pãcatul rãzbunãrii, pãcat care în acest secol pare sã fie la loc de frunte, într-o ierarhizare a pãcatelor? Ce face atât de rãu faptul cã urzim mereu în inima noastrã, acest pãcat? Aduce moartea duhovniceascã; Sfântul Ioan Sinaitul, în cartea de cãpãtâi adresatã în special monahilor, gãsim un criteriu revelator al iertãrii: „Vei înþelege cã te-ai eliberat de stricãciune, nu numai atunci când te vei ruga pentru cel ce te-a rãnit, nici atunci când îi vei aduce daruri, nici atunci când îl vei chema la masa, ci numai atunci când, aflând de un necaz trupesc sau sufletesc ce a dat peste el, vei fi îndurerat ºi vei plânge pentru el ca ºi cum þi s-ar fi întâmplat þie”. Vedeþi, dragii mei, cum gândeau sfinþii? Câtã dragoste dumnezeiascã se aflã la un om cu adevãrat îndumnezeit ºi câtã urã poate sã fie într-un om care acumuleazã în inima ºi mintea lui acest pãcat al rãzbunãrii. Atunci când iertãm ºi nu mai avem înlãuntru nostru sãmânþa rãzbunãrii, faþã de cei care într-un fel sau altul ne-au mâhnit ºi necãjit, în acel moment duhul pãcii izvorât din Duhul Sfânt se aºterne în inima noastrã ºi începem sã ne aºezãm duhovniceºte. Mãsura pocãinþei noastre este mãsura iertãrii cãtre semenii noºtri. Neintoxicându-ne inima cu acest pãcat al rãzbunãrii, vom începe sã înþelegem rostul nostru pe acest pãmânt ºi vom începe a gusta din bucuriile Împãrãþiei lui Dumnezeu, încã din lumea aceasta. La câtã scurtime are viaþa aceasta, chiar nu se meritã sã lãsãm ura ºi rãzbunarea care sunt produsul satanei, sã ne batjocoreascã sufletul. Insist asupra gravitãþii acestui pãcat, tocmai pentru este opusul iubirii, al dragostei, ºi în el îºi face cuib întunericul. Ce pãrtãºie, poate sã aibã, Lumina cu întunericul? ªtiu cã este foarte greu de a face primul pas în vederea dobândirii împãcãrii ºi iertãrii, dar nu trebuie sã deznãdãjduim cã Dumnezeu ºtie ce ascunde inima noastrã… important este sã vrem, sã ne punem în valoare, voinþa ºi restul le rânduie Domnul. Ce câºtigãm de la viaþã dacã ne rãzbunãm pe cei care ne-au greºit? În loc sã urcãm pe o scarã a virtuþilor spre apropierea nostrã de Patria Cereascã, prin ambiþiile noatre cele rele de a arãta celorlalþi cât de „grozavi suntem”, noi de fapt coborâm. Ce greu se zideºte ºi cât de uºor se surpã… ºi nu ºtim cât timp avem la dispoziþie de a îndrepta lucrurile. Aºadar, sã facem dovada cã meritãm numele de creºtin ºi cã lumina Duhului Sfânt primitã la botez nu se stinge niciodatã. Iar, dacã ispita, pãcatul ºi necazul dau târcoale sufletului nostru, sã nu acceptãm frica, pentru cã nu suntem singuri. Ce frumoasã ºi împlinitoare este ortodoxia! Ce lucrare Sfântã are Biserica prin Tainele ei! Ce uºurare simte sufletul atunci când sub epitrahilul duhovnicului, cu cãinþã ºi fãgãduinþã de îndreptare, omul vine ºi îngenuncheazã. Nimeni sã nu se simtã singur, pentru cã venirea noastrã în lumea aceasta nu este accidentalã ci ea s-a desãvârºit în sfatul Sfintei Treimi, iar dacã toþi ne pãrãsesc, Domnul nu ne pãrãseºte niciodatã, neexistând abandon din parte Lui, ci doar din partea noastrã; Noi abandonãm Crucea, noi întristãm pe Duhul Sfânt cu pãcatele noastre. Sigur cã izvorul rãului este satana; însã prea uºor aruncãm totul în seama diavolului, ca noi sã nu avem nici o responsabilitate, însã judecata Domnului ne paºte ºi pe noi ºi pe diavol. Sper cã va încolþi în inima noastrã dorinþa de a ierta din toatã inima noastrã pe cei care ne-au greºit ºi cã, rãzbunarea nu ne aduce decât moarte peste sufletul nostru. Pânã data viitoare, vã doresc sã fiþi ietãtori, voioºi ºi bucuroºi!
Pãrintele Serafim, stareþul
Mãnãstirii „Negru Vodã” din Câmpulung
î
Propovãduind Evanghelia Iertãrii RÃZBUNAREA ADUCE MOARTEA DUHOVNICEASCÃ!
