Auzim pretutindeni cuvântul care ne înfricoşează sau, din contră, ne dezangajează, sătui destul să-l auzim: criza. Suntem supuşi unui bombardament mediatic dispus să ne dovedească mereu că nu ştim nimic, că nu înţelegem cât de gravă e perioada, că există unii afectaţi mai tare decât noi, că noi pierdem lei în timp ce ei pierd bani adevăraţi. Nici nu existăm fiscal pentru ei. Noi care ştim deja de mult timp un adevăr fundamental: suntem săraci. Nu fiindcă n-am munci sau am fura, nu fiindcă nu avem un loc de muncă stabil, nu pentru că n-am învăţat la şcoală sau am făcut prostii în viaţă. Pur şi simplu. Nouă nu ne rodeşte ţarina decât să prânzim o dată în zi, cu copiii noştri, fără excese, fără invitaţi de lux la chermeze fără rost, fără concedii în destinaţii ale absurdului cultural. Nu. La masa noastră mai încape, câteodată, câte o mână de sărman, săturăm setea câte unui însetat, ştergem lacrima câte unui încercănat de dureri. Şi ni se pare puţin. Şi ne simţim umiliţi, frustraţi de sărăcia care ni se aruncă în faţă ca un păcat monden. Iubirea de aproapele nu aduce bani, nu se încadrează în standardele celor cărora le rodeşte ţarina.
De cealaltă parte, cei cărora li se pare că le-a rodit ţarina şi asta e de ajuns. Citim tot soiul de top-uri ale indiscreţiei financiare, ne adumbrim de invidie. Oameni care au moştenit aurul şi cuprul şi ţiţeiul ţării prin manevre vrednice de ţarina întunericului au devenit lideri de opinie de parcă ar fi zidit cetăţi şi ar fi scos din foame ţara. Nu reacţionăm, din lehamite sau pentru că am obosit. Uităm însă că orice bogat intră în rai împins de săracii miluiţi. Că destoinicia în lucrul de fiecare zi şi prietenia cu Hristos nu ţin de teşcherea. O să-mi spuneţi că rugăciunea nu ţine de foame, că sunt copii care trebuie hrăniţi, bolnavi care trebuiesc pansaţi. Începeţi voi care nu aveţi de nici unele, fiţi voi cei dintâi dăruitori, rupeţi voi blestemul indiferenţei frustrate şi veţi vedea. Nu hambarele în care visăm să ne strângem averea sunt fundamentale mântuirii ci să faci din nevoia aproapelui tău hambar pentru rodirea întru Împărăţia lui Dumnezeu. Să rodeşti în dragostea celui căruia i s-a uscat durerea de atâta aşteptare. Să fii fratele deplin al celui căruia nu-i rodeşte ţarina.
Unii cred că e suficientă rodirea ţarinii personale. Că îşi sunt suficienţi întru totul. Sunt plini de suficienţă şi plesnesc de mediocritate, de puhăveala unei nesimţiri unite cu iadul. Se văd numai pe ei, doar ei şi numai ei există. Ceilalţi suntem accidente. Cei bogaţi şi rămaşi lucizi ştiu că dragostea pentru copiii lor ori soţie e mai importantă decât orice contract, oricâte cifre ar consemna acesta. Rămâne ca şi săracii să priceapă în ce constă bogăţia. Cât de valoros eşti ca om nu stă înscris în cardurile şi conturile tale ci în ochii pruncilor tăi care te întâmpină bucuroşi pentru inima ta şi bucuria ta de a-i avea. Sărăcia ţine în ea o rodire, atunci când nu-i lene cosmetizată ori patimă scuzată colectiv de o societate la fel de pătimaşă. Un gânditor modern, R. Plus, spunea că, în sine, creştinismul nu a „inventat” crucea ci curajul de a o purta! Curaj aşadar! Deschideţi-vă către cei săraci, hambarele de preţ ale Ţarinei Împărăţiei Cerurilor! Nu vă mai ruşinaţi când nu aveţi ci când aveţi pe nedrept. Nu roşiţi că bucuria vi-i singura bogăţie ci atunci când pierdeţi liniştea Harului lui Dumnezeu! Cu El nu se negociază lărgimea hambarelor. Ci picătura de roadă care deschide Ţarina Cerului!
Pr. Constantin Necula
Taina rodirii ţarinii (Luca 12.16-21)
