Adunaţi pentru Domnul Isus! „Toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Corinteni 14.40). Dacă se ţine seama că suntem adunaţi în jurul Domnului Hristos, atunci rânduiala şi bună-cuviinţa se vor arăta. Să ţinem la buna rânduială în biserica lui Dumnezeu, fără să scăpăm din vedere că ne adunăm în jurul Domnului Hristos. Îngerii din cer iau cunoştinţă prin biserică de rânduiala lui Dumnezeu, care a fost stricată în natură prin păcat, dar vine în adunare prin cei născuţi din nou.
Adunaţi în ziua întâi a săptămânii! Strângerea de ajutoare pentru sfinţi se făcea „în ziua întâi a săptămânii”, adică duminica, ziua care vine după ziua a şaptea, după sabat. În ziua întâi a săptămânii a înviat Domnul Isus. Tot în ziua întâi a săptămânii S-a coborât Duhul Sfânt. Această zi era de la început aleasă de credincioşi ca ziua în care „erau adunaţi laolaltă ca să frângă pâinea“ (Fapte 20.7). Nu trebuie să vă luaţi după cei ce spun că abia împăratul Constantin cel Mare a aşezat această zi în creştinătate. Oamenii repetă această vorbă unii după alţii; dar, dacă ar cunoaşte lucrurile, n-ar mai vorbi aşa. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne îndreptăţeşte să ţinem zile anumite, ca sub lege. La cei dintâi creştini nu erau alte sărbători decât duminica; iar dacă se aminteşte de unele sărbători, acelea erau după calendarul ebraic. Creştinătatea a aşezat o mulţime de sărbători, lucru care este o abatere de la Cuvânt, chiar dacă sunt în amintirea unor evenimente foarte însemnate în legătură cu Domnul Isus. Abia prin veacul al treilea sau al patrulea au început să apară sărbători tot mai numeroase, până când s-a umplut calendarul de sărbători.
Părtăşie unii cu alţii. „Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Lui, Isus Hristos” (1 Ioan 1.3). Cuvântul acesta, „părtăşie”, n-a intrat în vorbirea de toate zilele, astfel că, pentru unii, pare cam forţat. În greceşte, acest cuvânt este dat de „koinonia“, ceea ce înseamnă „a avea parte comună cu cineva“, „a avea o legătură de iubire”. Dar pot să aibă comuniune două fiinţe care n-au nimic asemănător între ele? De pildă, poate fi legătură între o plantă şi stânca de care s-a lipit ea, dar părtăşie nu poate fi. Există legătură între câine şi stăpânul lui, dar părtăşie, nu. Această strânsă legătură de iubire, părtăşia, poate fi între frate şi frate, dacă întâi este între noi şi Tatăl şi Fiul. În versetul 7 spune: „Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii“. Acest „unii cu alţii” poate să aibă două sensuri. Unul este: dacă umblăm în lumină, avem părtăşie cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu noi, avem deci legătură cu El. Al doilea înţeles este: avem părtăşie, legătură, unii cu alţii ca fraţi; dacă însă nu umblăm în lumină, nu putem avea părtăşie, legătură frăţească.
Părtăşia cu sângele lui Hristos la Masa Domnului. „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie cu sângele lui Hristos?” (1 Corinteni 10.16). Noi, care luăm parte la Masa Domnului, trebuie să avem mai dinainte legătură de iubire cu Domnul nostru Isus Hristos. Nu vii acolo ca să dobândeşti această părtăşie; trebuie s-o ai dinainte. Nu vii acolo ca să capeţi mântuirea, ci pentru că eşti mântuit. Pentru aceasta se vorbeşte aici de „paharul binecuvântat”. Cum îl binecuvântăm? În Matei 26.27 citim: „Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el”. „A mulţumit lui Dumnezeu”, aceasta este binecuvântarea. Să nu-şi închipuie nimeni că, atunci când am mulţumit pentru pahar, vinul din el a suferit vreo schimbare, aşa încât, în loc de vin, bem sânge. La Matei 26.29 citim că Domnul Isus, după ce a luat paharul şi a mulţumit lui Dumnezeu, a numit ce era în pahar „rod al viţei”; deci vinul tot vin a rămas. „Acesta este sângele Meu” se mai poate reda cu cuvintele „înfăţişează, închipuie sângele Meu”. În altă parte se spune că sămânţa „este“ Cuvântul lui Dumnezeu. Acest „este“ înseamnă: închipuie, înfăţişează.
Părtăşia cu trupul lui Hristos la Masa Domnului. „Pâinea pe care o frângem nu este ea o părtăşie cu trupul lui Hristos?” Despre primii credincioşi citim în Fapte 2.42 că „stăruiau … în frângerea pâinii”. Istoria bisericii ne spune că a fost multă ceartă şi neînţelegere cu privire la pâinea aceasta şi la vinul acesta. Aşa se întâmplă când omul, în loc să rămână la „ce este scris”, îşi amestecă mintea lui cu cele scrise şi încurcă lucrurile. De mult de tot a fost ceartă între ortodocşi şi catolici, unii susţinând întrebuinţarea doar a azimei, iar ceilalţi (ortodocşii), doar a pâinii dospite. De aceea, catolicii erau porecliţi „azimiţi”. În loc să ia aminte la starea de suflet cu care luau cina, gândirea lor la pâine şi la vin s-a deplasat, iar diavolul a câştigat. În greceşte este deosebire între azimă şi pâine dospită. Au fost certuri atunci când unii ziceau că pâinea se preface în carne, iar vinul, în sânge. Ele nu suferă nicio schimbare, oricâte semne s-ar face asupra lor. Când a frânt pâinea, Domnul Însuşi era de faţă; deci o pricină pentru care „este” nu putea să aibă decât înţelesul de închipuie sau de simbolizează.
Adunarea Creştină Betel Câmpulung, strada Matei Drăghiceanu, nr. 3, Câmpulung Muscel