În anul 1977, doctorul Dumitru Baciu pregătise pentru tipar volumul intitulat atât de inspirat „Oameni, caractere, pasiuni”, pe care intenţiona să-l publice la Editura Medicală. Manuscrisul cuprindea o galerie de portrete care aveau în comun apartenenţa la spaţiul cultural muscelean. Profesorul George Oprescu, poetul Dimitrie Nanu, dramaturgul Tudor Muşatescu, sculptorul Constantin Baraschi, matematicianul şi poetul Ion Barbu, exploratorul Mihai Tican-Rumano, arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet, folcloristul C. Rădulescu-Codin, preotul Ioan Răuţescu, doctorul Ion Nanu-Muscel şi alţii se întâlneau în paginile scrise cu dăruire de autor.
Volumul n-a putut să apară, întrucât n-a primit aviz favorabil din partea editurii şi a rămas până astăzi în manuscris. Cândva, acest manuscris mi-a fost dăruit de doctorul Dumitru Baciu și se află acum în biblioteca mea. Unul dintre portretele cărții conturează figura foarte puțin cunoscută azi, dar populară în epocă, a librarului şi tipografului Gheorghe Vlădescu, cel care a trăit între 1898 și 1971 la Câmpulung. În perioada interbelică, pe când era adolescent, Dumitru Baciu l-a cunoscut pe „nenea Gică”, așa cum i se spunea, şi imaginea luminoasă a acestui om devotat profesiunii sale a păstrat-o permanent în suflet.
Evocarea „Un prieten al cărţii şi al copiilor: librarul şi tipograful Gică Vlădescu” constituie unul dintre cele 30 de capitole ale volumului niciodată tipărit „Oameni, caractere, pasiuni”.
Îi voi da glas doctorului Dumitru Baciu care își amintește: În persoana modestă a librarului Gheorghe Vlădescu se ascundea o fiinţă cu totul deosebită de restul confraţilor de breaslă. Înzestrat cu o inteligenţă ascuţită, cu un fin spirit de observaţie şi cu o memorie puţin obişnuită, nenea Gică era un adevărat om de cultură. Citea foarte mult şi reţinea la fel de mult. Bagajul lecturilor sale era foarte bogat şi variat, de la operele clasicilor greci la lirica lui Rabindranath Tagore. Ştia să aprecieze subtilitatea şi originalitatea poeziei lui Tudor Arghezi, sensibilitatea versurilor lui Dimitrie Anghel, umorul nesecat al lui George Topîrceanu, al cărui mare admirator era, ca şi adâncimea liricii lui Ion Barbu.
Nemărginindu-se să guste egoist aceste frumuseţi, le împărtăşea şi prietenilor săi, ca şi tuturor celor care păşeau pragul librăriei. Astfel, când îţi recomanda o carte, puteai fi sigur că a citit-o şi a apreciat-o personal şi că nu făcea din vânzarea ei un simplu act comercial, ci unul de cultură.
Fire mucalită, înzestrat cu un umor de o deosebită fineţe, mânuia ironia cu multă măiestrie, fără să reuşească a răni pe cei atinşi de săgeţile sale, deoarece în spatele lor se întrevedea căldura unei omenii rar întâlnite. Printr-o vorbă de duh, printr-o anecdotă povestită cu talent, ştia să întreţină în jurul său o atmosferă de voie bună, să descreţească frunţile cele mai întunecate, astfel încât nenea Gică era o fântână nesecată de glume, zicale, poante pline de tâlc, spuse cu vervă şi haz, plasate la locul şi momentul potrivit. Sinceritatea şi jovialitatea sa, spiritul său boem, care accepta viaţa sub toate formele, iubind pe oameni şi cu bune şi cu rele, îl făcuseră să câştige simpatiile tuturor.
Prietenos cu toată lumea, era deosebit de iubit de copiii de toate vârstele, de la puştii de o şchioapă – care-l primeau cu strigăte de bucurie: „Vine, vine nenea Gică!”, fiindcă era prietenul lor de joacă – până la cei mai mari, aflaţi în pragul adolescenţei, cărora le povestea snoave şi istorii din tinereţea sa. Mereu tânăr sufleteşte, ştia să se apropie de ei, să le acorde atenţie ca şi oamenilor mari, să devină prietenul şi confidentul lor.
Şi astfel minutele se făceau ore, iar o vizită în librăria „Vlădescu” din Câmpulung devenea o plăcere pe care o aşteptai cu nerăbdare să se repete cât mai curând.