Pe 26 august, Radu Boroianu şi-a lansat ultima lucrare, un roman autobiografic, „Despovărarea”, şi la Câmpulung. „77 de ani în 777 de pagini de memorii în răspăr şi adevăruri obiective”, a fost prezentat romanul, subintitulat „Simţuri şi instincte”, care nu ocoleşte politica, diplomaţia şi cultura. Cartea a fost prezentată de conf.univ.dr. Mariana Roman, iar invitaţii autorului au fost primarul Elena Lasconi şi actorul Mircea Diaconu. Născut pe 20 septembrie 1942, la Bucureşti, Radu Boroianu este om de cultură, dar şi fost politician. În Câmpulung a stat un an şi jumătate, cât familia lui a avut domiciliul forţat aici.
„Pentru autor, Câmpulung înseamnă foarte mult”
O prezentare a volumului „Despovărarea” a lui Radu Boroianu a fost făcută de conf.univ.dr. Mariana Roman, decanul Facultăţii de Jurnalism din cadrul Universităţii Hyperion Bucureşti. „Este o mare bucurie pentru mine de a mă afla aici, din nou, într-un oraş pe care-l iubesc foarte tare. Nu este un gest de curtoazie spunând lucrul acesta, ci este un gest de sinceritate. Suntem între prieteni, îi mulţumesc lui Mircea Diaconu că a venit, îmi era foarte dor de el, ne cunoaştem de zeci de ani şi nu am mai apucat să ne vedem faţă-n faţă de ceva vreme. Mă bucur să o cunosc pe doamna primar Elena Lasconi, cu care eu, fiind bătrân jurnalist cultural, sunt colegă de breaslă. Acest roman trebuia lansat anul trecut, aici, la Câmpulung, pentru că, pentru autor, Câmpulung înseamnă foarte mult. Romanul a fost încheiat la finele anului 2019 şi a avut prima lansare pe 9 decembrie 2019, la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, cu aula plină, aproape 300 de persoane. Au urmat două lansări în ţară, una la Craiova şi, în toamna anului trecut, la Piatra Neamţ. Anul acesta, a fost la Iaşi, la Cluj şi la Sibiu, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru. Autorul zice, la un moment dat, că este un roman autobiografic. O fi! Dar este, în acelaşi timp, un jurnal, o privire dinlăuntru, dată, reflectată pentru ceilalţi, o introspecţie. Alţii spun că această carte ar fi una de memorii. Poate! O privire oarecum detaşată, obiectivă a faptelor şi interpretată şi redată cititorului. Eu aş zice că este şi o construcţie, o arhitectură extrem de laborioasă şi cred din ce în ce mai tare că este o carte de ficţiune. Nu pentru noi, ci pentru generaţia cea tânără, care nu mai ştie niciunul dintre marile nume care se găsesc în această carte. Pentru copii, pentru cei de 20 de ani, această carte este o carte de ficţiune, n-am nicio îndoială. Ei o citesc fără să aibă niciun fel de ancoră în această carte.”, a fost descrierea volumului, făcută de conf.univ.dr. Mariana Roman.
Elena Lasconi: „Mi se pare că e o mare doză de altruism să scrii un roman autobiografic”
Alături de autor au fost primarul Elena Lasconi, actorul Mircea Diaconu, fiul marelui arhitect, care a proiectat inclusiv clădirea actualei Primării, Ion Ionescu Berechet, cu soţia, dar şi alţi cunoscuţi ai autorului şi iubitori de cultură.
„Mie mi se pare că e o mare doză de altruism să scrii un roman autobiografic, să te descoperi, să te laşi descoperit. Mi se pare că avem de învăţat din cartea domnului Boroianu, din multe puncte de vedere. Aţi făcut performanţă şi aţi trecut dintr-una într-alta, regie, artă, politică. Mi-aş fi dorit foarte mult să se întâmple această lansare pe 31 august, când este Ziua Limbii Române, atunci când avem un simpozion mare, la care vă invit pe toţi, pentru că, anul acesta, sărbătorim 500 de ani de la Scrisoarea lui Neacşu. Mi se pare că e o binecuvântare să comunici, să scrii şi să iubeşti în Limba Română şi am ţinut să sărbătorim asta prim mai multe evenimente. Mă bucur că aţi ales să lansaţi şi la Câmpulung această carte.”, a transmis edilul Elena Lasconi.
„Şansa ca domiciliul forţat al celor apropiaţi mie să fie la Câmpulung, o binefacere”
Radu Boroianu şi-a început copilăria într-un domiciliu forţat la Câmpulung. Aici a copilărit într-un peisaj superb, sănătos pentru dezvoltare. Aşa cum a spus, visul lui a fost să continue tradiţia familiei, să studieze Filosofia sau Dreptul, dar, din cauza regimului de atunci, s-a îndreptat spre o altă pasiune a lui, teatrul. Este regizor de teatru şi absolvent al cursurilor postuniversitare în arte frumoase. A fost director al trustului de presă al editurii „Viitorul Românesc” (1990-1993), vicepreşedinte al PNL-AT (1990-1994), PNL (1994-1997), membru al conducerii Institutului de Studii Literare. Secretar de stat în Ministerul Culturii (1990-1992 şi 2013-2014), senator de Ilfov, ales în 1996. Ministrul delegat al Informaţiilor Publice (1996-1997), ambasador al României în Elveţia (1997-2001). Între 2015 şi 2017, a fost preşedintele Institutului Cultural Român şi are numeroase distincţii şi medalii. În anul 2015, s-a retras din viaţa politică.
„Eu am cunoscut Câmpulung Muscel la vârsta de şase ani. Am fost printre cei mai tineri marcaţi de „ştampilele” celor mai în vârstă din familie, cea de domiciliu forţat. N-am stat decât un an şi jumătate. Am început cursul primar la o şcoala care era Institutul Pedagogic şi am reuşit după aceea să ajung în Bucureşti, la Şcoala Silvestru, Liceul „Cantemir” şi aşa mai departe. Într-o perioadă atât de crâncenă pentru familia mea, faptul că am avut şansa ca domiciliul forţat al celor apropiaţi mie să fie la Câmpulung Muscel a fost o binefacere. Câmpulung Muscel era încă un oraş patriarhal, Flămânda era toată plină de pruni. Noi ne jucam în acei pruni plantaţi acolo şi îi „jumuleam” cât se putea. În vârful dealului, lucrurile se opreau brusc, pentru că erau livezile de renglote. Acolo mă leagă una dintre amintirile care ar fi trebuit să fie foarte dureroase. Era exact momentul în care prunii erau tăiaţi după culegerea prunelor care rămăseseră nemâncate de noi, copiii şi, ne-am dus la renglote, că se făcuseră. Stăpânul de acolo, probabil că ştia cam care e obiceiul copiilor, şi avea doi dulăi feroce, cărora le-a dat drumul. Noi am fugit din pom în pom, chiar dacă pare hiperbolic, dar chiar aşa s-a întâmplat. Din cauză că erau copiliţi prunii, am ajuns pe strada Maior Gâldău, la familia Sfetcu, unde eram „încartiruiţi”, plini de sânge, şi eu, şi ceilalţi copii. Nu erau valuri de sânge, nu eram în pericol să ne dăm viaţa pentru renglote, dar imaginea aceea nu avea cum să nu te tulbure ca bucureştean şi să rămână atât de marcantă, printre multe altele. N-am să uit, de altfel, libertatea maximă, când a fost unul dintre cele două sezoane călduroase şi ne-am dus pe râu, unde se făcea plajă. Acolo era două fete, parcă erau două zâne, fetele unui celebru profesor de Fizică, pe vremea aceea, cu nume banal, Ionescu. Surorile Ionescu erau frumoasele vârstei mele de atunci. Perioada aceea e privită, cu multă îndreptăţire, ca o perioadă fioroasă, pentru că, după aceea, o bună parte din familia mea a şi intrat în puşcărie, în celebrul proces „Noica”, cu care ne înrudeam, dar şi în alte procese.”, a povestit Radu Boroianu care este legătura lui cu Câmpulungul.
Autorul a ţinut să anunţe că scrie o nouă carte, „care pleacă de la o antinomie a doi termeni, despre care am eu senzaţia din ce în ce mai profundă că caracterizează spaţiul nostru românesc. Pe de o parte, nu mai ştim să ne aducem prinosul, nu mai ştim să dăruim celorlalţi, nu ne închipuim măcar că am putea atunci când soarta ne împinge să facem o muncă publică, că în acea muncă pe care o facem ar trebui să dăruim cetăţii, concetăţenilor, poporului acesta ceva. Pe măsură ce dispare prinosul, pe aceeaşi măsură apare cu mult mai mare pregnanţă prisosul. La prisos e o înghesuială în ziua de astăzi, în societatea românească, de te apucă şi durerea. Nici nu ştiu cât mai au să fure şi să le prisosească, îmi pun întrebarea asta. Tema următoarei mele cărţi va oscila între ceea ce cred eu că ar trebui să fie, ca bun creştin ce sunt, şi la ceea ce asist cu neplăcere. Cu toată mica mea opunere pe vremea când îmi închipuiam necesitatea politicii, şi-mi pare rău că am crezut. Încep să mă întreb dacă nu cumva societăţile autarhice erau mai drepte decât acestea de când s-a inventat politica. Dacă şcoala românească, dacă familia românească ar fi mai atente la aceste noţiuni şi la aceste cuvinte, poate, cine ştie, poate copilăretul, care va conduce destinele acestei ţări, peste 10-20 de ani, va fi altfel decât am reuşit noi să fim până acum. Trebuie să aduc un omagiu celui care a construit acest spaţiu extraordinar, care era prieten cu tata şi din această prietenie dintre ei doi s-a născut şi prietenia mea pentru urmaşii arhitectului Ionescu Berechet, care dăinuie de vreo 75 de ani.”, a mai spus Radu Boroianu. Isabela FILIP