Expoziţia-omagiu „Culorile generozităţii”, dedicată memoriei Mariei Proca Jinga, organizată de fiica pictoriţei, a reunit pe simezele Galeriei „Arta” lucrările a trei generaţii. Lângă picturile de-o candoare dincolo de cuvinte şi-au găsit locul realizările artistice ale fiicei sale, Luminiţa Jinga, care îl poartă pe privitor înapoi în timp, către perioada cea mai senină din viaţa unui om. Sau cea mai jucăuşă, termenul preferat de Ioan Crăciun, curatorul galeriei şi gazda evenimentului cultural. Un locşor în cadrul expoziţiei au avut rezervate schiţele de arhitectură, din perioada liceului, ale nepotului, arhitectul Răzvan Radu Mălăncioiu, şi el un moştenitor al talentului bunicii sale, cea care i-a aşezat pensula în mână şi i-a transmis plăcerea de a picta în natură, colindând alături de ea, în copilărie, dealurile Câmpulungului, în căutarea celor mai frumoase peisaje.
- Carmen Oprescu: „Mireasma pătrunzătoare a uleiului de pictură, probabil, a fost motivul pentru care eu m-am adâncit în studiul picturii”
„Este o expoziţie de martie, spunea istoricul de artă Carmen Oprescu, luna în care energia gândurilor se concentrează asupra femeilor din viaţa noastră, de obicei, prin intermediul unui simbol, o floare. O floare precum acelea multe oferite cu generozitate de domnul Pristavu, domnul Crăciun şi Luminiţa câmpulungenilor în acest martie. Se ştie că atunci când un artist alunecă sub stele, cum spunea Marieta Proca Jinga, opera lui sporeşte brusc în valoare.”
Prin expoziţia memorială „Culorile generozităţii”, intenţia organizatorilor a fost aceea de „a comemora omul care şi-a pus sufletul, visele, pasiunea, bucuriile” în lucrările prezentate. „Care pot fi multiplicate de cel puţin o sută de ori cu bucuriile pe care le-a dăruit tuturor: prieteni, membri ai familiei, cunoştinţe, instituţii. Le-a dăruit din inimă, deşi în confesiunile pe care mi le făcea spunea că o lucrare de-a ei este ca un copil pe care, atunci când îl trimite în necunoscut, i se strânge puţin inima. Nu ştie care îi va fi destinul.”, a continuat Carmen Oprescu.
Valoarea reală a picturilor Mariei Proca Jinga – mai spunea istoricul de artă – o depăşeşte cu mult pe aceea rezultată din imaginea lor, „prin locurile comune ale analizei de specialitate, armonie, contrast, tuşă, temă, mesaj, subiect ş.a.m.d. Valoarea acestor lucrări nu poate fi judecată decât cunoscând omul care ni le-a oferit.”
Carmen Oprescu nu s-a referit doar la personalitatea artistică elogiată, ci a evocat şi omul pe care l-a cunoscut. „Maria Proca Jinga, Marieta, pentru colegi, prieteni şi familie. Mama Eta, de când au apărut în viaţa ei nepoţii. Aceia despre care spunea: „Sunt razele soarelui dogoritor în inima mea de ceară.” Am amintiri despre ea din anii 1962-1963. Aveam cel mult 9 ani când tata m-a dus de mână într-o casă cu gang, pe Negru Vodă, care încă există, aproape de Big. La etaj avea o cameră plină de lumină. Atunci, ţin minte că am văzut prima dată în viaţa mea un şevalet. O cameră îi servea şi de dormitor pentru ea şi fiica ei Mihaela, îi servea şi de salon de primire pentru prietenii mulţi pe care şi-i făcuse, îi servea şi de atelier, şi laborator de creaţie. S-a mutat apoi în casa bunicilor mei de la Gară, acolo unde locuiam cu tatăl meu. Brusc, casa noastră a redevenit un cămin plin de lumină, de culoare, de parfumuri şi tablouri care se tot adunau pe pereţi. Îmi amintesc buchetele mari de bujori şi de liliac pe care le picta primăvara şi la începutul verii. Chiar reproducerile la care trudea iarna, între sobă şi fereastră, pentru a face un cadou de suflet celor din familia tatălui meu. Mireasma pătrunzătoare a uleiului de pictură, probabil, a fost şi motivul pentru care eu m-am adâncit în studiul picturii. Amintirea ei, a mâinilor ei care desenau cu gesturi mângâietoare, alteori sacadate, cu ochii întredeschişi, m-au însoţit întotdeauna în atelierele prin care am trecut, fie executând planşe de desen, fie privindu-le pe cele ale elevilor sau ale artiştilor. A urmat apoi „casa măicuţei”, o bătrână luminoasă, bună, caldă, adevărată bunică pentru sora mea, pe care a pictat-o în multe portrete, cele mai multe acuarele, pentru că avea impulsuri de recunoştinţă, de dragoste repetate şi neaşteptate şi nu avea timp să studieze un portret în ulei. Atunci, făcea repede o schiţă sau o acuarelă. În sfârşit, a urmat casa de pe Brâncoveanu, casa popasurilor mele pentru documentarea pentru teza de doctorat despre Câmpulung, dar, mai ales, casa confesiunilor şi a darurilor. Camera ei destul de spaţioasă din nou devenise şi atelier, şi leagăn pentru nepoţii ei, şi loc de primire, dar, mai ales, loc în care dăruia. Scotea de după mobilă şi înşira în jurul camerei tablourile din ultimele luni sau ultimul an şi te punea, pur şi simplu, să alegi. Fără nicio ezitare. Aşa era. Şi aşa dorea, a mărturisit-o în repetate rânduri, să bucure, să umple de energia iubirii ei casele oamenilor pe care îi îndrăgea. A fost şi casa confesiunilor în măsura în care scotea întotdeauna numeroase pagini răzleţe sau caiete în care îşi nota gândurile, reflecţiile.”, sunt mărturisirile emoţionante ale lui Carmen Oprescu, fiind vorba despre propria viaţă legată de cea a Mariei Proca Jinga.
Multe dintre trăirile sale Maria Proca Jinga le-a transmis autorului monografiei comunei Berevoeşti, localitatea sa natală, lucrare publicată în anul următor celui în care artistei i s-a acordat titlul de „Cetăţean de Onoare” în 1999.
- „Iubirea şi harul care au însufleţit-o şi i-au susţinut viaţa deloc simplă, deloc uşoară, au rodit şi în talentul celor pe care i-a iubit cel mai mult în viaţă”
„Amintirile sunt mult prea multe şi ne leagă lucruri extraordinare, pe mine de ea şi, prin intermediul sorei mele, de ea.”, spunea istoricul Carmen Oprescu. „Iubirea şi harul care au însufleţit-o şi i-au susţinut din toate punctele de vedere viaţa deloc simplă, deloc uşoară, au rodit şi în talentul celor pe care i-a iubit cel mai mult în viaţă. La Luminiţa, un talent multidirecţionat. Ceea ce vedeţi aici este foarte puţin din ceea ce a risipit prin mâinile, talentul şi harul ei. A însufleţit tot ce a atins, tot ce a creat, pietricele adunate în coliere, pereţi împodobiţi. Mama Eta însăşi pictase biserici şi troiţe. A însufleţit sticlă, haine, pantofi, uşi vechi, păpuşi mai cu seamă şi globuleţe de dragul copiilor care i-au fost întotdeauna la suflet. Iar Răzvan este arhitectul aflat printre cei puţini în branşa lui care pot da viaţă imaginilor create prin proiecte aride, tehniciste ale colegilor lui, conferindu-le acea energie care însufleţea şi lucrările bunicii sale.”, spunea Carmen Oprescu despre moştenitorii talentului artistic al Mariei Proca Jinga, transmis fiicei şi nepotului său.
Magda BĂNCESCU