După instaurarea regimului comunist, filosoful Constantin Noica a fost considerat de noua conducere de la București un element „periculos” din punct de vedere ideologic. În 1949 i s-a impus domiciliu obligatoriu la Câmpulung, unde a trăit supravegheat de Securitate vreme de aproape un deceniu. Pentru Noica, această perioadă a fost, în mod paradoxal, una de intensă activitate intelectuală: a citit mult, a tradus și a meditat asupra proiectelor sale filosofice viitoare. În 1958 a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, din care a executat 6 ani, fiind eliberat în 1964 prin amnistia generală a deţinuţilor politici din România.
Context şi motive ale domiciliului obligatoriu
În perioada 1945-1947, foştii membri ai generaţiei „trăiriste” și simpatizanții lui Nae Ionescu au intrat în atenția autorităților. În cultura română interbelică, un grup de intelectuali și tineri scriitori (mai ales cei din jurul revistei „Criterion”, dar nu numai aceștia) – Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea și alții – fuseseră influențați de filosofia lui Nae Ionescu și de curentul existențialist, pentru care „trăirea” – experiența vie, autentică, intensă, directă – era mai importantă decât simpla cunoaștere teoretică sau speculativă.
După 1949, regimul a decis să îi izoleze pe intelectualii considerați „periculoși” sau potențiali opozanți, dar pe care nu îi încarcerase (încă). Pentru ei s-a instituit măsura domiciliului obligatoriu – o formă de detenție administrativă, fără proces, dar cu restricții severe. În acest context, Noica a fost trimis la Câmpulung, oraș considerat mai ușor de supravegheat și departe de centrele universitare și culturale.
Viaţa lui Noica la Câmpulung
La Câmpulung, în domiciliu obligatoriu, Constantin Noica era obligat să se prezinte periodic la Miliție și nu putea părăsi orașul fără aprobarea autorităților. Nu avea dreptul să publice nimic, să țină conferințe sau prelegeri ori să participe la viața culturală. Lipsit de mijloace, ca să poată trăi a dat meditații la filozofie, latină, franceză sau matematică unor elevi din Câmpulung.
Constantin Noica (1909 – 1987). Foto: Dinu Lazăr.
Filosoful a scris mult în această perioadă, dar totul doar „pentru sertar”. Textele lui circulau uneori în manuscris, printre prieteni. În secret, a ținut corespondență și a purtat dialog cu alți intelectuali, încercând să mențină o viață spirituală, în ciuda izolării în care fusese forțat să trăiască. Motivul domiciliului obligatoriu era următorul: considerarea lui Noica drept „element periculos pentru regim”, o persoană cu trecut legionar și idei filosofice incompatibile cu linia marxist-leninistă. În realitate, domiciliul forțat a fost o metodă de neutralizare a unui intelectual incomod, fără a-l condamna încă la închisoare.
Casa lui Gheorghe Staicu din Câmpulung, str. Cuza-Vodă, nr. 95, una dintre locuințele în care a stat Constantin Noica în timpul domiciliului obligatoriu.
În 1953, după moartea lui Stalin (în martie), climatul politic din România s-a relaxat ușor, dar Noica a rămas sub regim sever de supraveghere. În această perioadă, a scris fragmente de eseuri filosofice care vor sta la baza lucrărilor sale ulterioare („Rostirea filosofică românească”, „Devenirea întru ființă”, „Despărțirea de Goethe” etc.).
Foto: Placa de pe casa lui Gheorghe Staicu, str. Cuza-Vodă, nr. 95.
În 1954-1955 a reușit să întrețină corespondență cu foști colegi și discipoli, printre care Alexandru Paleologu și Constantin Floru, dar și cu alți scriitori din țară. Tot acum se cristalizează în jurul lui o mică „școală” neoficială de gândire: câțiva tineri din Câmpulung și din împrejurimi vin la lecțiile și discuțiile lui private. Din când în când primea chiar vizite discrete de la intelectuali bucureșteni (între alții, istoricul literar Dinu Pillat).
Din 1956, în contextul revoluției din Ungaria, regimul a înăsprit din nou supravegherea. În aceste condiții, „activitatea” de la Câmpulung a lui Noica a devenit și mai „suspectă”, iar legătura cu tinerii din jurul său a fost interpretată de Securitate ca o formă de „propagandă ostilă”. În 1958 a crescut presiunea Securității și asupra „grupului de la Câmpulung” (un mic cerc intelectual, un nucleu informal de rezistență culturală, din care cel mai vizibil era Alexandru Paleologu), iar odată cu declanșarea unui nou val represiv, Noica a fost arestat pentru apartenența la așa-numitul „lot Noica-Pillat”. Astfel, domiciliul forțat din Câmpulung se încheie, fiind „înlocuit” până în 1964 cu închisoarea propriu-zisă.
Prietenia Noica – Moşandrei
Mihai Moșandrei (1896 – 1994). Arhiva Muzeului Municipal Câmpulung.
Constantin Noica și Mihai Moșandrei s-au cunoscut la Câmpulung și, fără îndoială, s-au împrietenit în timpul domiciliului forţat pe care filosoful l-a avut aici între 1949 și 1958. După ce Noica a fost arestat în 1958, la numai un an va intra în detenție politică și Moșandrei, pe un motiv inventat : „deținere de publicații interzise”.
După ieșirea lor din închisoare, cei doi au reluat legătura, dovadă o emoționantă scrisoare pe care Noica o expediază către Moșandrei de la Păltiniș, locul unde se retrăsese în ultima parte a vieții.
29 IX 1979, Păltiniş
Mult iubite coane Mişule,
Am lipsit din Păltiniş pe timpul verii, iar acum, revenit aci, găsesc urările d-tale atât de calde, din vara aceasta, când m-au ajuns din urmă 70 de ani.
Aveam de la d-ta o scrisoare mai veche, cu minunatul „Drum spre Emaus“.
Pentru toate îţi mulţumesc, cu ruşinată întârziere, şi-ţi exprim părerea mea de rău că nu ne-am putut vedea în vara ce trecu. Ne mai aşteaptă multe veri? În iarna în care am intrat amândoi, încerc să fiu mai departe senin şi creator, aşa cum ai fost şi eşti d-ta. Să te ţie Dumnezeu cât mai mult şi să ne dea tăria tuturor să mai facem câte ceva, în puţinătatea aceasta omenească.
Cu toată dragostea, al d-tale,
Constantin Noica
Chiar din formula de adresare, „coane Mișule”, se poate observa familiaritatea și apropierea dintre cei doi vechi prieteni. Este o scrisoare de răspuns a lui Noica la „urările atât de calde” pe care Moșandrei i le trimisese într-o scrisoare precedentă.
Tonul lui Noica este plin de melancolie, reflexiv la gândul că l-au „ajuns din urmă 70 de ani”. „Ne mai așteaptă multe veri?”, se întreabă filosoful, conștient că a intrat în „iarna” vârstei, dar încercând mai departe să fie „senin și creator”, așa cum fusese o viață întreagă.
Scrisoarea lui Constantin Noica expusă la Muzeul Naţional „Brătianu”
Scrisoare a lui Constantin Noica, expediată din Păltiniș către Mihai Moșandrei, 29 IX 1979. Arhiva Adrian Săvoiu.
Această scrisoare a lui Noica se află acum în expoziția „Farmecul manuscriselor. Scrisori către Mihai Moșandrei”, care a fost vernisată pe 12 septembrie 2025, cu prilejul Zilelor Europene ale Patrimoniului, la Muzeul Național „Brătianu” – Vila „Florica” din Ștefănești, Argeș.
Expoziția cuprinde 24 de scrisori din arhiva Adrian Săvoiu, adresate între 1933 și 1988 poetului Mihai Moșandrei. Ele au fost trimise pe adresa scriitorului la Câmpulung, locul unde se stabilise după întoarcerea de la Paris cu titlul de doctor în Științe Politice și Economice.
Printre cei ale căror scrisori se află expuse în expoziția de la Muzeul Național „Brătianu” se numără mari scriitori și oameni de cultură: Ion Barbu, Tudor Arghezi, Dimitrie Nanu, E. Lovinescu, Gheorghe Brătianu, Mihail Sadoveanu, Alexandru Rosetti, Perpessicius, Tudor Vianu, Augustin Z. N. Pop, Șerban Cioculescu și alții. Cu toți aceștia, dar nu numai cu ei, Mihai Moșandrei a purtat de-a lungul vieții o intensă corespondență.
Expoziția este deschisă în perioada 12 septembrie – 26 octombrie 2025.